35 de ani am lucrat ca președintă a Comisiei de Expertiză Medicală a Muncii și am retras fără milă gradul de invaliditate celor care puteau, în opinia noastră, să muncească. Mă mândream mereu că apăr banii statului. Dar când soțului meu i s-a declanșat un accident vascular cerebral, iar foștii mei colegi, cu un surâs rece, i-au refuzat pampersii, spunând: Păi, încă mișcă o mână!, am înțeles că toată viața am fost câinele de pază a unui sistem care disprețuiește bătrânețea și slăbiciunea.
La noi în țară, gradul de invaliditate nu se acordă ușor trebuie să te lupți, să demonstrezi că ești, practic, pe jumătate mort. Iar eu eram acea barieră de nezdruncinat peste care își rupeau dinții oamenii.
Mă numesc Viorica Dumitrescu. Am șaizeci și opt de ani. Până anul trecut am fost președinta Comisiei de Expertiză Medicală din Chișinău, un oraș mare. Mii de oameni mi-au trecut prin birou: fără picioare, orbi, bolnavi de cancer, diabetici.
Aveam reputația unei doamne de fier. Cunoșteam toate tertipurile, toate simulările. Simțeam imediat când cineva voia doar să obțină niște avantaje la facturile de întreținere sau o pensie mărită.
Sarcina mea pusă de cei de sus era simplă, deși nu se rostea niciodată deschis: să economisesc banii bugetului de stat. Mai puțini invalizi mai mari premiile pentru conducerea comisiei.
Retrăgeam gradul oamenilor care nu mai aveau degete la o mână. Le spuneam, privindu-i direct în ochi:
Aveți cealaltă mână. Puteți lucra portar, puteți răspunde la telefon. Statul nu e dator să vă întrețină. Vă luăm grupa a doua și vă trecem pe a treia, de muncă. Următorul!
Refuzam mamele copiilor cu paralizie cerebrală de a primi cărucioare importate, scumpe, oferindu-le variante locale ieftine, în care copiii urlau de durere. Spuneam:
Avem standarde. Ce-i românesc nu-i mai prejos. Trebuie să răbdați.
Dormeam liniștită noaptea. Mă consideram un om al statului, un scut împotriva profitorilor. Aveam un salariu frumos, respectul șefilor, o mașină de serviciu și o casă confortabilă.
Până când necazul mi-a intrat în casă.
Accidentul vascular.
Soțul meu, Ion, avea șaizeci și nouă de ani. Un om zdravăn, mereu pus pe glume, muncise o viață ca inginer la uzină. Aveam planuri să ne retragem la țară, să cumpărăm o căsuță, să ne jucăm cu nepoții.
Totul s-a sfârșit într-o clipă, într-o dimineață însorită de iulie, la vilă. Accident vascular ischemic.
Când am ajuns la urgență, medicul s-a uitat în pământ.
Doamnă Viorica, sunteți medic, știți… partea dreaptă e complet paralizată. Reflexul de înghițire e pierdut. Nu se mai poate exprima. Va supraviețui, dar… va rămâne o invaliditate profundă.
L-am luat acasă după o lună. Bărbatul meu puternic, mândru, devenise un copil neajutorat în corp de adult. Zăcea pe pat, privea tavanul cu un singur ochi viu, iar din colțul gurii îi curgea saliva.
A început iadul pe care îl știe orice femeie care îngrijește un bolnav imobilizat: să-l întorci la fiecare două ore, să nu facă răni de presiune. Să-i schimbi pampersul. Să-l hrănești cu supă pasată, cu seringa. În două luni am slăbit zece kilograme, mi-am distrus spatele și am uitat ce înseamnă să dormi mai mult de trei ore continuu.
Banii nu ne mai ajungeau. Pensia lui Ion se ducea pe o îngrijitoare când eu eram la muncă, pe medicamente. Avea nevoie de gradul I de invaliditate și de program personalizat de reabilitare, ca să obținem de la stat pampersi, saltea antiescare și pat medical.
Am adunat actele și m-am dus la comisie. La aceeași comisie la care lucrasem. O ușă mai încolo.
De cealaltă parte a mesei.
Comisia era condusă de fosta mea adjunctă, Mariana. Femeia pe care eu am învățat-o să fie dură.
L-am adus pe Ion cu căruciorul de la fundație, împrumutat.
Mariana m-a privit peste ochelari. În ochii ei nu era nici urmă de compasiune. Doar acea răceală aritmetică cu care și eu priveam oamenii zeci de ani la rând.
S-a apropiat de Ion, l-a rugat să ridice mâna stângă, cea sănătoasă. Cu greu, tremurând, a ridicat-o.
Ei, doamnă Viorica, a spus Mariana veselă. Se vede progresul. Partea stângă funcționează. Reflexele sunt prezente.
Mariana, face pe el! am rostit încet. Nu vorbește! Ce progres? Avem nevoie de gradul I și de o saltea, deja are răni de presiune!
Mariana a oftat și mi-a zâmbit condescendent. Exact ca mine odinioară.
Doamnă Viorica, știți procedurile. Gradul I se dă doar pentru pierdere absolută a autonomiei. Dar Ion poate duce lingura la gură cu mâna stângă. Deci parțial se poate descurca. Îi oferim gradul II.
Dar pampersii? vocea îmi tremura. Avem nevoie de cinci pe zi! Nu ne ajunge pensia să-i cumpărăm!
Conform normelor Ministerului Sănătății, la gradul II se alocă trei pampersi pe zi. Și saltea nu se acordă acum. Trebuia întors mai des bolnavul. Bugetul nostru nu e din cauciuc, doamnă Viorica. Chiar dumneavoastră m-ați învățat asta. Următorul!
Bumerangul.
L-am dus pe Ion pe coridor.
Pe bănci erau zeci de oameni. Bătrâni cu baston. Femei fără păr după citostatice. Mame cu copii paralizați în cărucioare. Stăteau într-o încăpere întunecată, sufocantă, cu orele, așteptând să demonstreze acestor doamne în halate albe că îi doare, că vor să trăiască.
I-am privit. Și, deodată, i-am recunoscut pe fiecare.
Mi-am amintit de bătrânul veteran din Afganistan fără picior, căruia nu i-am aprobat proteza germană bună, pe motiv Sunteți bătrân, vă ajunge și una românească prin casă. A plâns în fața mea.
Mi-am amintit de femeia cu cancer mamar în stadiu IV, căreia i-am acordat grupa a doua de muncă, spunând: Puteți coase acasă, cancerul acum se tratează. A murit după două luni.
Am înțeles că nu am economisit bani publici. Am luat bătrânilor dreptul la demnitate. Am fost un șurub într-o mașină de cruzime care-i face pe bolnavi să se simtă vinovați pentru că sunt bolnavi.
Acum acea mașină mă toca pe mine.
M-am așezat pe vine în fața căruciorului lui Ion. Soțul meu, puternicul meu Ion, cel care mă ridica pe brațe, ședea cu saliva la bărbie. Nu putea vorbi. Dar ochiul lui viu mă privea. Și în colțul ochiului o lacrimă amară, singuratică, se prelingea. Înțelegea tot. Înțelegea că a fost scos din uz, că viața și taxele plătite timp de 40 de ani nu mai valorau nici măcar un pampers.
Iartă-mă, Ionică, am izbucnit în plâns, cu fața pe genunchii lui în acel coridor terifiant. Iertați-mă toți. Doamne, iartă-mă.
Pocăința.
A doua zi mi-am depus demisia, din proprie inițiativă. Am renunțat la pensia specială și am plecat cu scandal.
Am vândut mașina familiei, ca să-i cumpăr lui Ion un pat medical performant și o saltea germană. Pampersii îi cumpăr din pensia mea.
Dar am mai făcut ceva.
Acum lucrez gratuit. Sunt avocat voluntar pentru persoane cu dizabilități.
Merg zilnic cu bătrânii bolnavi la comisie. Cunosc toate procedurile, toate tertipurile și ordinele Ministerului Sănătății pe care le ascund de oameni.
Când câte o doamnă de fier vrea să refuze paturile medicale sau pampersii pentru o bunicuță imobilizată, pun pe masă articolele de lege, ameninț cu procuratura. Scot pentru oamenii aceștia cărucioare, medicamente, bilete la tratament. Lupt cu sistemul cu propriile lui arme.
Ion n-a mai putut merge niciodată. Medicii spun că nu îi mai rămâne mult.
Dar de fiecare dată când reușesc să obțin grupa I pentru alt bunic paralizat, ajung acasă, mă așez lângă patul soțului, îi iau mâna caldă și fără vlagă și-i spun:
Azi am salvat încă unul, Ionică.
Și parcă zâmbește.
Trăim într-o lume crudă, unde bătrânețea și boala sunt văzute ca o rușine. Dar, mai devreme sau mai târziu, clopotul va bate pentru fiecare. Nicio funcție, nicio cunoștință nu te va scăpa de accident vascular sau cancer.
Dacă azi nu ai milă de cel slab, să nu te mire când sistemul va trece, rece și impasibil, peste tine.
Ați întâlnit cruzimea și birocrația la dosarul de invaliditate pentru voi sau apropiați? De ce credeți că oamenii cu un strop de putere devin atât de inumani îi transformă sistemul sau devin ei astfel?
