Măi, Ilinca, ție îți atârnă pielea! a răsunat glasul lui Costel, bărbat la șaizeci de ani, care, după a treia țuică de prune făcută-n casă, a întins mâna și m-a ciupit gospodărește de șold, fix acolo unde fusta era un pic mai strânsă.
A făcut asta, desigur, taman la masă, de față cu toți invitații.
Costele, chiar așa? am încercat să-i aduc mâna la locul ei ca pe o muscă enervantă de toamnă, dar el parcă și-a găsit inspirația.
Degetele lui Costel, groase și rumene ca niște cârnați de casă, s-au înfipt cu poftă în talia mea, și nu m-a durut, cât m-a jignit pe interior.
Ia uite, dom’ Ghiță! i se adresează Costel vecinului nostru din bloc, care abia se pregătea să atace salata de vinete. Îi spun de-o lună: Ilinca, lasă pâinea aia cu untură seara, dar ea de colo: Sunt hormoni, vârstă, ce vrei.
Costel râdea ca un butoi supraplin, cămășuța lui festivă amenințând să cedeze la fiecare hohot.
Care hormoni? E lene curată, numai asta te-ngrașă! a decretat el cu un aer de gospodar înțelept, rotindu-și privirea peste masă ca și cum ar fi anunțat o lege nouă dată-n Monitorul Oficial.
Costele, taci! am șoptit printre dinți, simțind cum mă pârjolesc până la urechi.
Ghiță a râs stânjenit cu ochii-n farfurie, de parcă stratul de maioneză de pe salata boeuf era cea mai incitantă imagine a serii. Nevasta lui, Stela, și-a găsit brusc ceva de-aranjat la șervețel.
Da ce, să nu zic adevărul? Ție-ți atârnă pielea! și iar m-a ciupit cu toată convingerea de expert în aluaturi crescute.
Uite aici, vezi, stă rulou, numa ca la un Shar Pei. Nu-i frumos, Ilinca…
S-a făcut liniște în sufragerie, doar frigiderul bâzâia pe fundal.
Eu mă chinui pentru tine, și-a reluat Costel explicațiile cu spirit de profesor pensionar o femeie trebuie să se țină bine, să-i placă bărbatului la ochi. Asta-i regula firii.
L-am privit lung.
După treizeci și ceva de ani de căsnicie liniștită, abia atunci parcă-l vedeam prima dată.
Nivelul lui: șaizeci și doi de ani, burtă ca norii negri înainte de furtună, ce stă să acopere tot orizontul. Bărbie dublă, apoi gâtul, apoi umerii plecați. Chelie lucioasă, ca o clătită unsă cu unt topit la lumină de plafonieră.
Să fie ochios, zici? am întrebat cam prea calm. Parcă mi s-a acționat un comutator intern. Nu mă mai rușina nimic, nu mai voiam să îndulcesc situația, nu mai simțeam răbdare.
A rămas numai o limpezime rece.
Clar! a bătut Costel cu pumnul în piept, mândru că se ține de formă. Eu? Zilnic fac flotări, dau cu ganterele cinci minute, mă țin în formă!
A încercat să-și tragă burta. Ce să vezi, s-a mișcat doar nițel și s-a pus la loc peste catarama curelei, mai mult ca în trecere.
Bărbatul trebuie să fie ca vulturul, nu ca sacul cu cartofi, și-a terminat discursul de specialist.
Vultur, zici? mi-am tras ușor scaunul, să nu zic că m-am enervat.
Ce faci, te superi? a strigat Costel, mai umplând un păhar de țuică. La adevăr nu se supără, Ilinca! Nu te bosumfla, slăbește!
Am ieșit pe hol. Mirosul de vechi, de cremă de ghete și paltoane bătrâne era familiar.
Acolo, pe perete, atârna oglinda noastră veche, cu ramă ovală groasă de lemn. A văzut și zile mai bune, când eram amândoi supli și tineri.
Am luat-o cu hotărâre din cui. Să fie vreo cinci kile cu tot cu ramă, dar părea ușoară ca o pană.
M-am întors cu ea în sufragerie, ținând oglinda în două mâini, ca un scut de pe vremuri sau ca sentința ce nu admite apel.
Toți s-au oprit cu furculița în aer, Stela a rămas cu gura căscată și un castravete murat între dinți.
Costele, ridică-te, i-am zis blând, dar ferm.
De ce? a întrebat sincer nedumerit, dar a văzut că nu-i a glumă și s-a ridicat.
Nu dansăm, m-am apropiat încet de el, simțind iz de ceapă și țuică. Admirăm vulturul, ce să faci.
I-am băgat oglinda sub nas. Reflex, a pus mâinile pe ramă, cam șocat de greutatea ei.
Ilinca, tu iar inventezi ceva? vocea lui, până atunci tunătoare, deja căpăta o notă de suspiciune.
Uită-te cu atenție, i-am ordonat ca unui motan scăpat pe masa din bucătărie.
Se uita la el în oglindă, nedumerit, cu propria imagine tremurând în mâini.
Ei, ce-i? Sunt eu acolo, și ce?
Acuma, uită-te mai jos. I-am arătat cu degetul direct unde i se oprea cămașa pe torace. Vezi?
Ce? s-a prefăcut flegmatic.
Ție îți atârnă pielea, Costele! am rostit clar, cu tonalitatea pe care o folosise la adresa mea mai devreme. Și nu numai că atârnă, băiete, stă bine întinsă!
Ilinca! încerca să lase jos oglinda. Fața i se făcea roșie ca o sfeclă.
Nu, ține! am împins iar pe ramă, să-l oblig să se uite. Asta de peste curea e biceps de sportiv, așa-i?
Ghiță a tușit, abia stăpânindu-și râsul.
Nu, dragule, e colacul de salvare. Pentru când te vei îneca în grăsime.
Costel a roșit atât de tare că ziceai că-i un roșu de Ardeal, gata să explodeze.
Dar astea de pe lângă curea? i-am mai arătat aripioarele ieșite din pantaloni. Astea-s aripi de vultur sau e șunculiță ca la porcul înainte de Crăciun?
Termină! a șuierat el rușinat. Ne facem de râs!
Să vadă lumea, am ridicat tonul, acoperindu-l. Tu nu vrei adevăr? Nu ești tu gardianul esteticului în casa asta?
M-am tras înapoi un pas, să-l văd pe tot.
Hai, Costele, să analizăm estetica ta. Întoarce-te spre lumină.
N-am chef, dar nu l-am mai ascultat.
Hai, când ți-am zis eu să faci ceva, nu te răzvrăti! am tunat cu o voce de general.
S-a întors, roșu și umflat, parcă sub hipnoză.
Și se vedeau clar profilul, burta, gâtul… sau ce mai era din el.
Vezi cutele astea la ceafă? am întrebat sec, ca medicul la disecție. Shar Pei pur sânge, cu pedigree.
Stela deja nu se mai abținea, râdea pe sub șervețel, gata să explodeze.
Și aici, sub bărbie? am continuat cu mila unei rude care-ți prinde pisica-n grădină. Zăbăluță de pelican, ascunzi pești acolo pentru iarnă?
Sunt bărbat! a ciripit el slab, argumetul clasic.
A, tu ai voie, nu? am râs tare, scurt și foarte tăios. Adică mie, după doi copii și trei decenii în bucătărie, o cută e dezastru. La tine nu-i nimic că toată bucata de slănină atârnă, așa-i, Costele?
Am smuls oglinda din mâinile lui cu o răsuflare. Se vedea clar că s-a obosit.
A rămas în mijlocul camerei, rătăcit și moale, cu nasturele de la cămașă cedând eroic și poposind pe sub masă.
Tot ce era vulturesc la el a dispărut ca aburul de pe ceai.
Un Moș Costel simplu, zgribulit, care brusc a înțeles că regele e gol și supraponderal.
Hai, stai jos, am spus calm, punând oglinda la perete. Și mănâncă.
S-a prăbușit pe scaun din toată greutatea. Scaunul a scârțâit.
Și să nu mai aud vreo vorbă despre pielea mea care atârnă, ai priceput? gata, am început să-mi aranjez părul în aceeași oglindă.
După, m-am apropiat și am zis încet:
Altfel, pun oglinda cu fața la tine, să te vezi la fiecare masă tu, domn pelican.
Ghiță deja râdea pe șleau, ștergându-și ochii. Stela își cerea scuze, încercând să-și revină.
Costel s-a mulțumit să înțepe cu furculița o ciupercuță marinată, privind doar în farfurie, cu dorința sinceră să dispară.
Atmosfera s-a relaxat, s-a deschis parcă geamul după o lungă iarnă în sufrageria de bloc.
Mi-am reluat locul de gazdă. Mi-am tăiat o felie IMENSĂ de tort Napoleon, ăsta care cere jumătate de zi de muncit și cu care mă chinuiam să nu mă îngraș.
Crema țâșnea, foile foșneau sub furculiță.
Ilinca, dă-mi și mie o felioară mare, a rugat Stela, ridicând farfuria. La dracu, cu dietele! Cât trăim, trăim.
Și mie, a făcut cu ochiul Ghiță, umplându-și paharul cu sirop. Parcă-mi dau aripi și mie, să le sprijin cu ceva.
Costel a ridicat pentru o clipă ochii. S-a uitat la mine cu o nesperată urmă de respect.
Apoi la tort.
Apoi la oglindă, care reflecta două picioare burtoase în șosete desperecheate: una neagră, alta bleu-marin.
Vultur, bată-l vina. De casă.
Iartă-mă, Ilinca, a mormăit el cu privirea pierdută în față de masă. Am zis prostii…
Mănâncă, Costele, mănâncă, am zâmbit cu gura plină și fă-ți forțe.
A tresărit.
Să ridici ganterele, băiete. Ești sportivul casei, nu?
Seara a mers mai departe printre râsete, discuții despre pensii, prețurile la Piața Centrală și roșii din grădină.
Dar modul în care mi-am redresat poziția la masă s-a schimbat pentru totdeauna.
Criticul de serviciu al siluetelor a redevenit un om simplu, cu slăbiciuni și cute din belșug.
Și, sincer? Tortul a avut gustul unei victorii istorice.
Oglinda a rămas la locul ei. Iar Costel, de câte ori trece pe lângă ea, trage instinctiv burta și îndreaptă umerii.
Despre pielea mea care atârnă n-a mai pomenit niciodată.
Probabil îi e teamă să nu scoale iar pelicanul.
