Ralu, chiar ai nevoie de așa apartament mare? Ești singură. Fără copii, fără bărbat. Nici prieteni, din câte știu eu, nu ai prea mulți. Pentru ce ți-ar trebui un apartament cu două camere? Iar noi, cinci inși, abia ne strecurăm într-una. Hai, hotărăște-te, fata tatei. Poate, pe urmă, mai facem din nou schimb. Când se fac mari copiii mei, revenim cumva la situația de dinainte. Ce zici? tatăl ei o privește insistent, cu un soi de rugă în ochi.
Ce poate să zică, oare? Cum să reacționezi când propriul tată, care ani la rând n-a dat niciun semn de viață, apare dintr-odată și vine cu astfel de propunere? Raluca nici nu știa că oamenii pot avea atâta nerușinare. Cât despre prieteni, avea. Câți îi trebuiau.
Ei, ce spui, Raluca? Batem palma? tata e nerăbdător.
Și cu mama ce facem?
Ce să fie cu mama? nu pricepe el.
Vine de câteva ori pe lună și stă la mine câteva zile, uneori chiar o săptămână. A doua cameră mi-e strict necesară.
De două ori pe lună? Nicio problemă! Am în garaj un fotoliu extensibil uitat de ani de zile. Îl curățăm, îl punem la punct și-l așezăm frumos în bucătărie. Până la urmă, ce-i așa grav? E comod, frigiderul e lângă râde el. Nu trebuie să umble după mâncare, are totul la îndemână…
Raluca îl privește și nici măcar nu mai e supărată. Cuvintele lui singură, fără nimeni, femeie bătrână nici măcar nu-i mai pasă de ele. A rămas doar cu o senzație de uluire. Cum să fii atât de simplist, atât de direct? Crede el oare că e mai deștept decât toți?
Ralu, gândește-te, e o soluție bună și pentru tine. Mama vine doar de două ori pe lună, eu am nevoie pentru familie ZILNIC. Înțelegi diferența?
Da, sigur… Pentru familie. Dar ea, Raluca, nu face parte din familie. Nici de mult nu mai face. Fata din prima căsătorie, ce-are? Cealaltă familie cu trei puști și femeia lui tăcută e familia adevărată! Raluca oftează. Nu are energie nici măcar să se certe cu el. Se întreabă doar când o să-și dea și el seama că nu e cel mai isteț dintre toți…
Tată, abia am terminat de plătit rata la apartament. Ani de zile am muncit pentru el… Țin la el, nu-l pot da așa ușor…
Hai, nu dramatiza! Cică a muncit… Ai avut un start bun, nu te face că nu știi. Sau ai uitat? se uită la ea cu neîncredere.
Start? Tare! Știe el tot… Startul i l-a dat altcineva, nu el. Mama. A vrut să-i spună, dar nu avea rost. La ce bun să tot repeți cuiva care nu ascultă?
Tată… o să mă mai gândesc! zice, în final, Raluca.
Sigur. Gândește-te! Nu e interzis să gândești o bate amical pe umăr.
***
Ralu, trebuia să-l trimiți la plimbare. Să-ți ceară apartamentul… Parcă nu-i ajunge, vrea chiar să-i faci cadou? Că doar are trei copii! Lasă, să-și vadă de viața lui! mama se plimbă agitat prin cameră.
Mamă, e greu să-l refuz așa, totuși e tata… Nu știu cum să-i spun.
Dragă, hai lasă. Ție să-ți fie rușine? El n-a avut nicio jenă să te roage de apartament, de ce să ai tu să refuzi? El a fost mereu așa… Ține minte: îi place să obțină totul fără efort. Mereu a fost așa. Nu tu ești de vină. Să nu cumva să te întristezi, clar? mama o strânge cu blândețe de mână.
Nu mă supăr. Dar nu e prima dată când îmi propune asta. Credeam că aud prost, că am înțeles greșit. N-am putut să cred că cineva poate fi atât de insistent… Chiar a fost mereu așa, și când erați împreună?
Da, mereu. Doar că tu l-ai cunoscut destul de târziu. Și nici n-am înțeles prea bine de ce dintr-o dată are nevoie tocmai acum, după atâta lipsă. Eu nu m-am opus niciodată să vă vedeți. Dar el n-a dat niciun semn… Știi, când am divorțat, era scandalizat că nu se poate împărți apartamentul bunicii mele. Doar el a stat acolo! N-ai idee! zâmbește mama, dar ochii îi rămân serioși.
Poate mai bine încetez să-l mai văd, nu? Ce spui, mamă?
Nu trebuie, Raluca. Nu suntem ca el. Ai dreptate e totuși tatăl tău. Familia, așa cum e ea…
Da care familie? Pe noi nu ne vede ca familie. Raluca oftează resemnată.
Mama ridică din umeri. Știe prea bine cum stau lucrurile. Dar nu știe ce ar putea face
Și Raluca ridică din umeri, întorcându-se spre fereastră. Uite așa cei de acolo sunt familia, iar ea nimic. Doar că la ei sunt cei trei băieți, despre care tatăl poate vorbi oricât: cum au făcut primii pași, primul dinte, prima căzătură. Cine și ce povești preferă, cum au mâncat, cum au dormit. Punctul lui slab sunt băieții și noua soție, femeia mereu ocupată.
Gata, mamă, încerc să nu mai pun la suflet și să-l refuz clar. Dacă mai insista, îi spun direct că nu… Măcar să rămân cu o relație, cât de cât. Alții n-au deloc tată. Și măcar nu bea ca alți tați, nu?
Poate da… răspunde mama, nesigură.
Următoarea întâlnire cu tatăl a fost peste o săptămână. Acasă la el, cât familia era plecată la policlinică.
Ralu, ce bine că ai venit! Uite ce dulap am aici! Imens, încape tot! Şi tapetul, vesel, așa-i? plimbă tatăl mândru prin apartament.
Tată…
Și vezi bucătăria? E mică, dar plăcută. Aici, punem fotoliul extensibil pentru mama, ce zici? Frigiderul e vechi, nu ca al tău, dar poți schimba cu timpul. Uite, am și card de reduceri
Tată, iar o iei de la capăt N-am nevoie nici de frigider, nici de tapet, nici de card a început să i se facă rău Ralucăi.
Cum să nu? Trebuie să vezi tot, înainte să te muți! Să știi ce te așteaptă, nu-i așa? se uită la ea, dar Raluca simte că privirea îi trece prin ea.
Tată, scuză-mă că ți-am dat speranțe Dar nu mă mut aici. Mie îmi place apartamentul meu. zice Raluca cu jumătate de voce.
Bine, bine. Dar ai văzut ce duș avem aici? L-am schimbat recent, nou-nouț. Și vasul de toaletă e polonez. continuă el ca și cum nu ar auzi
Ești surd!? Ți-am zis: nu mă mut! Îmi place apartamentul meu și nu vreau nimic să schimb! Calmează-te și nu mai insista! izbucnește ea, supărată pe el, pe sine, pe întreaga situație.
Nu te muți? Ți-e milă sau ce? De ce ai venit atunci? De ce tot vii? Nu e normal. Eu speram. Tu tu m-ai dezamăgit eci privirea unei persoane străine. Raluca își lasă capul și iese în liniște din apartament…
Pe străduțele pline de frunze, printre blocurile de la marginea Chișinăului, merge încet, fără să știe dacă să plângă sau să râdă. Se oprește, scoate telefonul, șterge numărul tatălui și toate contactele cu el. Abia după asta respiră ușurată. Ce să-i faci Probabil e singura soluție. Dacă va vrea, va găsi el cum să o contacteze, poate va suna, poate va scrie, poate va veni… Dar, undeva în suflet, știe că nu va veni și nici nu va suna. Pentru că nu mai are ce să-i ceară. De schimb, nici nu poate fi vorbaO briză ușoară îi aduce un miros de pâine caldă. Pe o bancă, un copil își leagănă bicicleta, iar o femeie îi face semn să aibă grijă. Pentru o clipă, Raluca se oprește și privește imaginea, simțindu-și inima mai ușoară. Nu-i dat să aibă acea familie, dar poate că e bine așa. Nu toți oamenii trebuie să se adune în jurul aceleiași mese. Uneori, liniștea singurătății e mai prețioasă decât orice gălăgie de familie.
Ajunsă acasă, Raluca ascultă zgomotul familiar al ușii clanța, pasul ecoului pe hol, mirosul de cafea amestecat cu lavandă. Își atinge ușor pereții, ca pe niște vechi prieteni. Nu e doar apartamentul ei e povestea, visul, răbdarea, toată grija de sine pe care și-a învățat-o de la zero. Și nu, nu trebuie să demonstreze nimic nimănui.
În seara aceea, o sună mama, iar Raluca râde lung, fără amărăciune. Povestesc despre muzică, despre o rețetă nouă de plăcinte, și despre cum, uneori, chiar și femeile singure pot fi foarte, foarte fericite. Fiecare are locul ei, iar Raluca, privind pe fereastră la luminile orașului, știe că și l-a găsit pe al ei acolo unde, în sfârșit, nu mai are nimic de dovedit nimănui.
Acolo, între pereții aceia cuminți, începe din nou. Cu ea însăși, cu prietenii pe care îi are, cu mama când vine în vizită, cu liniștea de după furtună. Pentru prima oară, nu regretă nimic.
Și, poate, tocmai pentru că nu mai așteaptă nimic de la nimeni, Raluca simte cum inima i se așază la loc, ca o piesă de puzzle găsită după mult timp. Un sentiment cald și limpede, ca o promisiune pe care și-o face singură: că nu va mai lăsa pe nimeni să-i spună cât valorează ceea ce e al ei. Sau cât merită ea, dincolo de orice familie.
