Ți se lasă pielea! bărbatul meu, trecut de șaizeci de ani, mi-a ciupit șoldul chiar în fața musafirilor; am adus oglinda și i-am arătat cine are, de fapt, ceva lăsat.
Mariana, ce-i acolo la tine? Grigore, după a treia țuică de prune de casă, s-a întins fără rușine și mi-a ciupit pielea de lângă talie, fix deasupra beteliei fustei, unde materialul se întindea puțin când stăteam jos.
A făcut-o takatam, de față cu toată lumea, de parcă eram la bâlci, nu la cină în familie.
Grigore, nu-i frumos, te rog am încercat să-i împing ușor mâna, ca după o muscă nesuferită, dar el nu se da bătut.
Mâinile lui de parcă erau niște mici cârnați prăjiți prea tare iar au strâns pielea mea, nu atât de dureros, cât cu o ofensă care s-a lipit ca pelteaua.
Ia uită-te și tu, măi Ion i s-a adresat Grigore vecinului nostru, Ion, care deja țintea cu furculița în salata de icre de crap. Îi zic mereu: Mariana, las-o mai moale cu pâinea seara, dar ea nimic, cică e de la hormoni, de la vârstă.
Grigore a început să râdă, și burta i s-a cutremurat, storcând nasturii cămășii ca pe prunele de sub tocător.
Care hormoni? Lenea, Mariana, nu altceva! a tras el concluzia, cu ochii scânteind peste masa întinsă.
Grigore, taci, te rog i-am șoptit printre dinți, simțind cum roșeața trădătoare mi se urcă de la maxilar spre urechi.
Ion a chicotit stânjenit, prefăcându-se preocupat de decorul de maioneză de pe farfurie, iar soția lui, Stela, abia a mai îndreptat șervețelul, făcându-se că nu aude nimic.
Ce taci? Grigore prinsese curaj, simțindu-se centrul atenției. De ce să nu zic adevărul? Ți se lasă pielea!
A împins iar un deget, ca și cum verifica cât a crescut aluatul.
Uite aici, Mariana, ai o cută zdravănă, ca la shar pei, nu-i frumos așa ceva.
Un moment greu și stânjenitor s-a lăsat peste sufragerie, spart doar de huruitul vechiului frigider din bucătărie.
Eu mă străduiesc pentru tine a mai adăugat el, cu o aer de profesor. O femeie trebuie să aibă grijă de ea, să aibă bărbatul cu ce se mândri, așa-i lege în casă.
L-am privit, de parcă-l vedeam pentru prima dată după treizeci de ani de conviețuire.
Omul are șaizeci și doi de ani.
Burta îi atârnă peste pantaloni, ca un nor greu de vară.
A doua bărbie îi trece lin în gât și în umerii lăsați, fără niciun relief.
Chelia i se lustruia în lumina lămpii, de parcă era o clătită bine unsă cu unt topit.
Să fie frumos pentru ochi, zici? am întrebat, cu un ton neașteptat de calm.
A fost ca și cum cineva a apăsat un buton din interiorul meu.
Fără rușine, fără dorința de a plana situația, am simțit doar o claritate rece.
Evident! Grigore s-a bătut satisfăcut pe piept, zguduindu-l cu ecou. Uite la mine! Mă țin în formă!
Ce formă?! am întrebat fără să clipesc.
De bărbat! a îndreptat spatele cât a putut. Fac zilnic exerciții, dau din gantere cinci minute, sunt în priză.
A încercat să-și tragă burta, însă nu i-a prea ieșit.
Burta s-a strâns ca la un motan leneș și apoi a căzut la vechiul loc, atârnând peste curea.
Bărbatul trebuie să fie ca vulturul, nu ca un sac de cartofi! și-a încheiat discursul.
Ca vulturul, spui? m-am ridicat încet de la masă, fără să fac vreo mișcare bruscă.
Unde mergi? Te-ai supărat? strigă el după mine, turnându-și iar o jumătate de păhărel. Pe adevăr nu trebuie să te superi, Mariano! Lasă fandoselile, pune-te pe slăbit!
Am ieșit în hol, unde mirosea a haine vechi și cremă de ghete.
Pe perete atârna oglinda noastră veche, moștenire de familie.
Masivă, cu ramă de lemn, grea, avea cel puțin cinci kile dar nu am simțit nicio povară, ba parcă duceam un fulg.
Am intrat înapoi în sufragerie, ținând oglinda dreasupra de față, ca un scut de cavaler.
Sau un verdict.
Musafirii au încremenit, Stela uitase chiar să mai mestece, cu un castravecior murat între dinți.
Grigore, ridică-te i-am spus calm, fără drept de apel.
De ce? s-a mirat, dar, văzând că-s hotărâtă, s-a conformat. Ce faci, vrei să mă pui să dansez?
Nu, m-am apropiat așa, cât să-i simt duhoarea de ceapă și rachiu, vreau să-l vedem pe vultur.
Am împins oglinda spre fața lui, aproape de nas.
Ține bine.
A prins și el de ramă, uimit de greutatea ei.
Mariana, cu ce mă iei acum?! hotărârea din glas i s-a cam stins.
Uită-te i-am ordonat ca unui motan care-a sărit pe masă. Bine, și jos.
S-a holbat la el însuși, imaginea tremura în mâinile-i.
Da, mă văd, ce să fie?
Acum coboară ochii am bătut cu degetul în sticlă. Vezi aici?
Ce?
Ți se lasă pielea! am rostit răspicat, imitând exact tonul de mai devreme. Și nu doar că se lasă, Grigore, te ține din rădăcină.
Mariana! a încercat să lase oglinda, obrazul îi ardea.
Ține bine! am apăsat pe ramă. Asta de aici, peste curea, ce-i? Mușchi de oțel?
Ion a scos un zgomot ciudat, ca un râs înăbușit, și a tușit solid în pumn.
Nu, dragule, e colac de salvare am continuat fără milă. Să nu ne înecăm în grăsime.
Grigore s-a înroșit ca o roșie coaptă pe tarabă.
Iar astea? am arătat spre șolduri. Sunt aripi de vultur, ori urechi de purcel înainte de Crăciun?
Gata! a șuierat el. Nu mai zice, râde lumea de mine!
Să râdă! am ridicat vocea. Vrei adevăr? Păi hai să ne uităm la estetica de familie!
M-am tras puțin în spate.
Hai, întoarce-te să te vedem și din profil.
Nu fac așa ceva… s-a împotrivit, dar n-a mai avut curaj.
Întoarce-te! am zbierat, de s-au zguduit toate furculițele de pe masă.
Nervos, s-a întors puțin. În oglindă se vedea clar adevărul nicio statuie antică n-a avut gâtul atât de scurt.
Vezi cuta aia în ceafă? am zis cu ton de doctor la consult. Ca un shar pei, cu pedigree!
Stela nu se mai ascundea, se spetise de râs în șervețel.
Iar sub bărbie? am continuat necruțător. Ca la pelican, bagi pește de rezervă?
Sunt bărbat! scânci Grigore, dar și el sună sec.
A, ție ți se permite totul? am râs, dar nu din suflet, ci ca un clopoțel de gheață. Când eu, după doi copii și treizeci de ani la cratiță, am un pliu e de rușine, dar tu, care n-ai ridicat nimic de ani de zile în afară de telecomandă, ești vultur în putere?
I-am smuls oglinda deja se vedea că mâinile-i obosiseră.
A rămas în mijlocul camerei, debusolat, cu nasturele de sus sărind de la presiune și căzând sub masă, ca o bobiță de mazăre.
Tot aerul de vultur și superioritatea lui s-au topit ca trestia de zahăr.
În fața mea era doar un om, îmbătrânit și rotofei, care deodată și-a dat seama că împăratul e în pielea goală. Și nici nu e vreun vultur.
Hai, stai jos i-am spus calm, rezemând oglinda de comoda bunicii. Și mănâncă.
S-a așezat greu, cu scaunul gemând sub el.
Și sper să nu mai aud nimic nici despre siluetă, nici jumătate de cuvânt vreodată mi-am aranjat părul în oglindă, stăpână pe mine.
M-am întors și i-am zis tăios:
Dacă nu e așa, pun oglinda asta în fața locului tău de la masă. Să te uiți zilnic la pelicanul tău în timp ce mănânci.
Ion deja râdea zgomotos, fără frică să-l supere pe Grigore, frecându-și ochii de lacrimi.
Grigore, rușinat, a înfipt furculița într-o ciupercuță murată micuță, uitându-se năucitor doar spre farfurie, încercând să devină cât mai mic.
Brusc, nu mai era acea tensiune care plutește după certurile familiale.
Din contră.
Aerul s-a înseninat de parcă s-a deschis geamul după o noapte de căldură și fum.
M-am așezat la capul mesei.
Mi-am tăiat o felie uriașă, nepermis de mare, din tortul Napoleon.
Am copt ieri jumătate de zi foile alea, le-am întins subțiri cât hârtia și voiam să mă abțin să nu mă îngraș.
Crema dădea pe afară, foile trosneau sub furculiță.
Mariana, dă-mi și mie o bucată, mai mare, mi-a cerut Stela, întinzându-mi farfuria. La naiba cu dieta, viața e una.
Și mie, a completat Ion, turnându-și un pahar de compot de casă. Parcă și mie îmi cresc aripi, trebuie hrănite!
Grigore și-a ridicat pentru o clipă ochii.
M-a privit cu o altă, temătoare stimă.
S-a uitat spre tort.
Apoi și-a fixat privirea asupra oglinzii proptite de perete, tăcând.
Jos, pe sticlă, se vedeau picioarele lui în șosete desperecheate: una neagră, una albastră, aproape mov.
Vulturul, de casă…
Iartă-mă, Mariana, a mormăit, uitându-se la mușama. Am zis o prostie mare, mă scuzați.
Mănâncă, Grigore, mănâncă am mușcat cu nesaț din prăjitură, simțind gustul cremei. Ai nevoie de putere.
S-a uitat mirat.
La gantere te așteaptă, i-am zâmbit. Doar ești sportiv, nu?
Seara și-a văzut de cursul ei, cu discuții despre prețuri, vie, vreme.
Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna la masa noastră.
Criticul perfect, camuflat în cap de familie, s-a umanizat subit.
Cu slăbiciuni, temeri și multe, multe riduri.
Și știți ce?
Tortul acela a fost cel mai bun pe care l-am mâncat în douăzeci de ani.
Oglinda a rămas acolo, la vedere.
Grigore, trecând pe lângă ea, tot trage burta și își îndreaptă spatele, instinctiv.
Iar de atunci, despre pielea lăsată nu s-a mai vorbit în casa noastră.
Probabil că se teme să nu trezească pelicanul.
