Ți se lasă pielea!, a spus Ion, bărbat de aproape 60 de ani, ciupindu-mă de șold, chiar în fața musafirilor. Am adus o oglindă și i-am arătat ce i se lasă lui.
Mariana, dar ce-i aici la tine? Ion, puțin roșiatic la față după a treia țuică de casă, mi-a întins mâna și m-a ciupit zdravăn de șold.
Chiar deasupra beteliei fustei, acolo unde materialul se strângea când stăteam jos.
A făcut-o fără nicio rușine, tare și deschis, de parcă eram numai noi doi la masă.
Ioane, te rog am încercat să-i îndepărtez mâna blând, ca și cum alung o muscă de toamnă prea insistentă, dar se pare că nici atât n-a contat.
Degetele lui, scurte și butucănoase, ca niște crenvurști prea rumeniți, s-au strâns iar pe talia mea, provocând nu durere, ci un val ascuțit de rușine.
Ia uite la ea! i-a zis el vecinului nostru, Ghenadie, care abia se pregătea să prindă cu furculița o bucată din salata de boeuf. I-am zis: Mariana, oprește-te să mai ronțăi pâine seara!. Ea răspunde: Asta-i vârsta, hormonii, ce să fac!.
Ion a râs, iar burta lui s-a zgâlțâit pe sub cămașa de sărbătoare, întinzând nasturii la limita suportabilului.
Care hormoni? Asta-i lene, nu altceva! a concluzionat el, rotunjindu-și privirea peste masă.
Ioane, destul, am șoptit printre dinți, simțind cum îmi urcă un val de roșeață pe obraji și gât.
Ghenadie a zâmbit stânjenit, holbându-se în farfurie, parcă a găsit acolo toată frumusețea lumii trasată în maioneză.
Soția lui, Lăcrămioara, a privit în altă parte și a început să-și potrivească șervețelul, făcându-se că nu vede nimic.
Da ce să mă opresc? Nu-i voie să spun adevărul? Ți se vede pielea lăsată!, a trântit Ion, țintindu-mă din nou cu degetul în șold, ca și cum verifica coca unui cozonac.
Aici, uite, se face ca la un cățeluș bătrân. Arată urât, Mariana, a continuat el.
Peste cameră a coborât o liniște grea, lipicioasă, întreruptă doar de huruitul vechiului frigider din bucătărie.
Pentru tine mă străduiesc, a rostit el didactic, lăsându-se pe spate cu mâinile încrucișate pe piept. O femeie trebuie să aibă grijă de ea, să-i facă plăcere bărbatului să se uite la ea, asta e regula firii.
L-am privit cu atenție.
Ca și când îl vedeam pentru prima dată, după treizeci de ani de căsătorie.
Șaizeci și doi de ani.
Burta îi atârna peste curea, ca un nor greu vara.
Al doilea bărbie de care nu mai scăpa, o linie care trecea direct spre niște umeri lăsați, fără niciun relief bărbătesc.
Chelia îi lucezea stins sub lampa din tavan, strălucind ca o mămăligă unsă cu ulei, direct pe masa de Crăciun.
Deci să-ți fie frumos la privit, nu? am întrebat calm, cu o liniște care m-a mirat chiar și pe mine.
Ceva a făcut clic în mine, ca un întrerupător ruginit.
N-a mai rămas nici urmă de rușine sau dorința de a indulci situația, nici răbdarea obișnuită.
Doar o claritate tăioasă.
Păi, sigur! a spus Ion cu satisfacție, lovindu-se în piept, greu, ca o toacă de pe la țară. Uite-o și pe a mea! Sunt în formă!
Ce formă? am întrebat, privind drept în ochii lui.
De bărbat! a tras el pieptul înainte, cât i-a permis șira spinării. În fiecare dimineață fac gimnastică, dau cu ganterele cinci minute sunt în tonus!
A încercat să-și tragă burta, să-mi arate forma.
Rezultatul a fost jalnic: burta abia s-a mișcat, a vibrat scurt și s-a lăsat din nou peste catarama curelei, tăindu-i pielea pe dedesubt.
Bărbatul trebuie să fie ca vulturul, nu ca un sac cu cartofi, a încheiat el.
Vultur, auzi m-am ridicat cu încetinitorul de la masă, fără nicio grabă.
Unde te duci, ce, te-ai supărat? a zbierat el după mine, turnându-și încă o păhărel de țuică. Pe adevăr nu te superi, Mărioară! Să mai slăbești, nu să faci nazuri!
Am ieșit pe holul ce mirosea a haine vechi și cremă de pantofi.
Acolo, pe perete, atârna vechea noastră oglindă, grea, cu rama masivă de lemn, de pe vremea când eram tineri, subțiri și fără griji.
Am desprins oglinda de cuiul zdravăn.
Era tare grea, vreo cinci kilograme, iar rama mi-a tăiat palmele.
Dar greutatea asta nici nu am simțit-o. Parcă duceam un fulg.
Am intrat înapoi, ținând oglinda ca un scut de cavaler medieval.
Sau ca o sentință, fără drept de apel.
Toți au încremenit cu furculițele în aer, Lăcrămioara chiar uitase să închidă gura, rămânând cu un castravete murat între dinți.
Ion, ridică-te, am spus liniștit, dar cu glas clar, ca să nu aibă nimeni îndoieli.
Ce vrei? a mormăit el, dar când a văzut că nu glumesc, s-a ridicat cu o mică mirare. Ce facem, dansăm?
Nu, m-am apropiat, simțind mirosul de ceapă și băutură de casă. Hai să admirăm vulturul.
I-am împins oglinda fix sub nas.
Ține-o.
A apucat rama instinctiv, mâinile i s-au cutremurat de greutate.
Mărioară, ce faci acolo, ai înnebunit? în vocea lui apărea prima umbră de nesiguranță.
Uită-te bine, am spus, cu ton de dojană, cum faci cu un motan obraznic. Uită-te atent.
A privit dezorientat spre imaginea reflectată, tremurând puțin cu mâinile.
Mă văd, și ce-i?
Acum coboară privirea mai jos, am apăsat cu degetul pe sticlă, chiar spre burta transpirată sub cămașă. Vezi?
Ce?
ȚIE ȚI SE LASĂ PIELEA!, am rostit tare și apăsat, imitând tonul lui de mai devreme. Și nu doar că se lasă, Ioane, stă efectiv culcată!
Mariana! a încercat să lase jos oglinda, fața i s-a umplut de roșeață.
Ține, am apăsat rama să nu poată pleca. Uite, deasupra curelei, ce-i acolo? Pachet de mușchi?
Ghenadie a scos un râgâit scurt de râs, încercând să nu izbucnească cu zgomot.
Nu, dragule, e colac de salvare, am continuat fără milă. Că poate ne înecăm în grăsime.
Ion s-a înroșit de tot, semăna cu o roșie uriașă, coaptă la soare și gata să pocnească.
Și aici, la șolduri? am arătat spre faldurile care îi atârnau din pantaloni. Astea-s aripile de vultur sau doar urechile unui purcel de Ignat?
Gata!, a șuierat el, încercând să se întoarcă. Se uită lumea, mă umilești!
Să se uite, am ridicat vocea, acoperindu-l. Nu tu voiai adevărul? Nu tu ești promotorul frumuseții acasă?
M-am dat doi pași înapoi, ca să văd tabloul complet.
Hai să analizăm estetica ta, am spus eu. Întoarce-te spre lumină, hai.
Nu mă întorc, a încercat el, dar a tăcut imediat.
Întoarce-te!, am spus atât de apăsat că au sărit lingurițele pe masă.
S-a întors rușinat, pășind de pe un picior pe altul.
În oglindă i se vedea profilul total lipsit de vreo urmă de clasic, cu gâtul scurt dispărut printre cutele triple de la ceafă.
Vezi cutele astea la ceafă? am zis eu ca la control medical. Ești sharpei, Ioane, de rasă și cu pedigree.
Lăcrămioara se ascunsese după șervețel, dar umerii îi tremurau de râs fără sunet.
Și aici, sub bărbie? am mers la țintă. Asta e gușă de pelican, ții acolo pește de rezervă?
Eu sunt bărbat!, a crâcnit Ion, iar argumentul ăsta nici el nu-l mai credea.
Ție îți e permis orice, da? am râs rece. Deci, eu, după două nașteri și treizeci de ani la cratiță, trag o cută și gata, sunt leneșă și cu pielea lăsată?
Am mers aproape până l-am privit direct în ochi.
Dar tu, care nu ai ridicat nimic mai greu decât telecomanda în ultimii zece ani, te-ai făcut un fel de piftie tremurătoare și te crezi bărbat în floarea vârstei?
Am tras brusc oglinda, iar Ion și-a lăsat mâinile obosite pe lângă trup.
Stătea pierdut, mototolit, cu nasturele de la gât sărit pe sub masă, undeva lângă picioarele lui Ghenadie.
Toată importanța și siguranța dispăruseră de pe chipul lui.
Din vultur n-a rămas decât un bărbat vârstnic, rotund și foarte confuz care simțea subit că împăratul e gol.
Și tare, tare dolofan.
Ia loc, am spus, așezând oglinda grea lângă comoda de la perete. Și mănâncă.
S-a trântit pe scaun, care a scârțâit nervos sub el.
Să nu mai aud nici pe sfert de cuvânt despre silueta mea, am spus, aranjându-mi părul în oglindă.
L-am privit calm și i-am șoptit:
Altfel pun oglinda direct în fața ta la masă, și o să hrănești pelicanul cât vrei.
Ghenadie deja nu se mai abținea de la râs, își ștergea ochii cu șervețelul.
Ion a apucat cu furculița o ciupercuță murată.
A mestecat lent, privind doar în farfuria lui, micșorându-se pe dinăuntru.
În cameră nu mai era urmă din tensiunea aceea grea, apăsătoare.
Din contră.
Părea că cineva deschisese în sfârșit geamul în odaia sufocată și a lăsat să intre aer proaspăt.
M-am așezat pe locul meu, de stăpână a casei.
Am luat paleta și mi-am tăiat o felie mare, rușinos de mare, din tortul Napoleon.
Acela pe care l-am lucrat toată după-amiaza de ieri, întinzând foile subțiri ca hârtia și pe care juram să nu-l mănânc, ca să nu mă îngraș.
Crema curgea apetisant pe margine, iar foile au trosnit fermecat sub furculiță.
Mariana, dă-mi și mie o felie, mai mare! a cerut încet Lăcrămioara. La naiba cu dieta trăim o singură dată.
Și mie, a zis Ghenadie, turnându-și un pahar cu compot. Mi se pare că-mi cresc aripi, am nevoie de forță!
Ion m-a privit pentru o clipă.
Cu un respect nou, ciudat, neliniștit.
Apoi s-a uitat la tort.
Apoi a aruncat o privire la oglinda lăsată lângă perete martor mut al înfrângerii sale.
La baza oglinzii se vedeau picioarele lui, în șosete de culori diferite.
Una neagră, alta bleumarin, aproape violet.
Vulturul casei, altceva nu.
Iartă-mă, Mari, a mormăit el, fără să se uite la mine. Am vorbit prostii, iartă-mă.
Mănâncă, Ioane, mănâncă, am zis eu, mușcând din tort și simțind gustul fin al cremei. O să ai nevoie de energie.
A ridicat o sprânceană așteptător.
Să ridici ganterele, am spus râzând. Doar ești sportiv, nu?
Seara a derulat mai departe: discuții obișnuite despre prețuri, grădină, vreme.
Dar ceva esențial s-a schimbat la masa noastră.
Criticul de serviciu s-a dezumflat ca un balon, devenind dintr-o dată un om obișnuit.
Cu temeri, cu fleșcături, cu straturi de slăbiciuni.
Și, să vă zic sincer?
Tortul ăsta mi s-a părut dumnezeiesc.
Cel mai bun din ultimii douăzeci de ani.
Oglinda a rămas pe loc, n-am mai dat-o jos.
Ion, ori de câte ori trece pe lângă ea, trage burtă și-și îndreaptă spatele.
Și de piele lăsată n-a mai îndrăznit să vorbească.
Probabil, nu vrea să trezească pelicanulUneori mă gândesc că noi, femeile, ne tot scuturăm de prejudecăți și de cutume ca de firimiturile de pe masa asta veche.
Că de fiecare dată când tragem oglinda în lumina lampii, vedem de fapt nu piele lăsată, ci ani de trăit, de muncă, de iubit și de crescut. Câteodată, dacă privim destul de atent, între cute și riduri ne zâmbesc toate după-amiezile petrecute la povești, toți copiii alergați desculți prin curte, toată dragostea înghesuită printre supărarea și nerăbdarea bărbatului de lângă noi.
Când mi-am terminat felia de tort, am privit pe fereastră, unde zăpada părea că încremenește casa în timpul ei.
Și-am simțit, pentru prima dată după mult timp, că nu mai am nimic de ascuns sau de dovedit.
Că pe lumea asta nu există nici vultur, nici porumbel, ci doar oameni imperfecți, cu burtă, cu tristeți, cu poftă de dulce și cu nevoie de iertare.
Am dat din umeri și-am zâmbit în sinea mea: oglinda o să rămână acolo. Să ne aducă aminte la toți cine suntem, nu cine ar trebui să fim.
Iar Ion, când a văzut că râd și nu-l mai cert, a șoptit printre dinți:
Data viitoare fac eu tortul.
Și toată masa a izbucnit în râs, ca și cum atunci, în sfârșit, ne-am permis și noi să fim ușori. Ca foile subțiri de Napoleon.
Cu burta peste curea, cu riduri la ochi, cu bucurie adevărată în casă.
Așa s-a lăsat seara peste noi: cu oglinda la vedere, cu farfurii goale și cu inimile pline.
