12 octombrie 2022 Jurnalul meu
Am înțeles imediat ce am tras de o bucată de ştergar ce ieşea din desiș. Ştergarul s-a dovedit a fi o veche scutecă colorată, iar eu l-am tras cu putere. Atunci am rămas fără suflare: în colțul scutecei zăcea un copil mic.
În dimineaţa aceea am visat ceva ciudat: parcă fiul meu, Andrei, stătea pe prispa casei și bătea la uşă. M-am trezit brusc, am sărit din pat cu picioarele goale şi am alergat spre uşă.
Liniştit, dar cu inima bătând cu putere, am deschis uştea pe jumătate şi am privit în întunericul nopţii. Tăcerea şi amurgul înconjurau totul. Pentru a-mi calma nervii, m-am aşezat pe treapta prispei. În acel liniştit a răsunat un zgomot ciudat: un şuierat sau foșnet.
Probabil pisoiul vecinului s-a încurcat din nou în garduri, m-am gândit şi am pornit să-l scot din desiș, cum făcusem de nenumărate ori.
Dar nu era un pisoi. Am înțeles imediat ce am tras de ştergarul ce răsărise din desiș. Ştergarul era de fapt o veche scutecă colorată, pe care am tras și mai tare.
Și am rămas fără mișcare: în colțul scutecei se afla un bebeluş gol, foarte mic, un băieţel. Pare că se dezbrăcase în timp ce zăcea acolo. Umbila încă era legată de un ombelic care nu căzuse încă nu avea niciun an.
Copilul nu mai putea nici să plângă; era ud, epuizat şi probabil flămând. Când l-am luat în braţe, a scârțâit slab.
Fără să ştiu ce să fac, l-am strâns de tot și am alergat spre casă. Am găsit repede o şefă curată, l-am înfăşurat în ea, l-am acoperit cu o pătură călduroasă şi am pornit să încălzesc laptele.
Am spălat sticluţa, am găsit o suptă veche de primăvară, când alintam un mic ieduraş. Băieţelul a sorbit cu nesaţietate, apoi, încălzit şi sătul, a adormit.
A venit dimineaţa, dar eu nu pot să mă concentrez, gândurile mele rămân la această descoperire. Am peste patruzeci de ani şi, în sat, tinerii mă strigă mătuşă. Soţul şi fiul mii pierdu săraci în război, iar eu rămân singur pe această lume. Nu mam putut obiştui cu singuratatea, însă viaţa mia arătat fără milă că trebuie să mă încred în mine însumi.
Acum eram copleşit şi nu ştiam ce să fac. L-am privit pe copil dormea, bâzâind uşor, ca toţi copiii mici.
M-am gândit să cer ajutorul la vecina mea, Maria, care trăieşte întro casă ordonată, fără bărbaţi şi fără pierderi din război. Viaţa ei pare mereu senină, sub razele călduroase ale soarelui, cu şalul strâns peste umăr. După ce iam povestit incidentul, mia spus, cu o expresie îngăduitoare:
Şi ce facem cu asta? a răspuns, apoi sa retras în casă.
Am observat, printrun colţ de ochi, cum perdeaua de la fereastră sa mişcat uşor; probabil un pretendent nocturn se plimba pe lângă noi.
De ce? Şi cu adevărat, de ce? mam șoptit.
M-am întors în casă, am împachetat copilul în haine uscate, am strâns provizii şi mam îndreptat spre staţia de autobuz pentru a prinde o cursă spre oraş. Nu a trebuit să aștept mult; la cinci minute a oprit un camion de mărfuri spre Botoșani.
Spre spital? a întrebat şoferul, arătând spre pachetul din braţ.
Da, spre spital, am răspuns cu calm.
În adăpost, în timp ce completam acte pentru admitere, nu mă puteam sătura de gândul că ceva nu e în regulă, că inima mea nu se liniştește. Mă simteam la fel de gol cum eram când am primit vestea morţii soţului şi apoi a fiului.
Cum îl vom numi? Ce nume să-i dăm? a întrebat asistenta.
Nume? am ezitat un moment, apoi am zis, surprins de mine însumi, Îl vom numi Andrei.
Frumos nume, a răspuns ea. Aici avem mulţi Alexandri şi Elena, dar e rar să vezi un copil al cărui părinţi au pierdut totul. Numai există bărbaţi, dar trebuie să ne bucurăm de copil. Numai e niciun prunc
Cuvintele ei miau străpuns sufletul. Când mam întors acasă, în amurg, am aprins lampa și am descoperit vechea scutecă a micuţului Andrei, pe care nu o aruncasem niciodată, ci o lăsam la un colţ. Am luat-o în mâini şi mam aşezat pe pat.
În timp ce treceam degetele peste materialul umed, am simţit un nod în marginea scutecei. În acel nod se aflau un bilet mic, gri, şi un mic cruceţel de alamă. Am desfăcut hârtia şi am citit:
Femeie bună, iartă-mă. Copilul acesta nu-mi mai este nevoie, mam pierdut în viaţă, mâine nu voi mai fi pe lume. Nu-l lăsa să sufere, dă-i dragostea, grija şi protecţia pe care eu nu le pot oferi.
Sub semnătură era data naşterii copilului. Lacrimile miau curgător pe obraji, am strigat cu disperare, de parcă nu aş mai putea plânge. Am revăzut căsnicia mea fericită, cum eram cu soţia, cum strălucea viaţa noastră în sat, cum Andrei era lumina ochilor mei.
De ce să nu fiu fericit? Soţiul meu era dragoste, fiul iubit. Înainte de război, fiul terminase şcoala de şoferi şi îmi promisese că mă va duce în maşina nouă a cooperativei.
Apoi a venit nenorocirea în august 1942 am primit vestea morţii soţului, iar în octombrie aceeaşi cauză a lovit pe fiul meu. Fericirea mea sa stins pentru totdeauna, lumina sa stins.
Am ajuns ca toţi sătenii: la fiecare noapte mă trezisem, alergam la uşă, deschideam şi priveam în întunericul fără sfârşit.
Aşa a fost şi în acea noapte; nu am putut să adorm, am ieşit afară să ascult şi aştept ceva. Dimineaţa mam îndreptat din nou spre oraş.
Asistenta din adăpost ma recunoscut imediat şi nu sa surprins când am spus că vreau să recuperez băiatul, căci fiul meu mort mia cerut asta.
Bine, a răspuns ea, îţi vom înmâna actele.
Împachetam pe Andrei în pătură şi am plecat din adăpost cu inima mai uşoară durerea grea şi golul din anii de singurătate au dispărut.
Au venit noi sentimente: fericire şi iubire. Dacă destinul nostru este să fim fericiţi, atunci se va întâmpla aşa sa întâmplat cu mine.
În casa mea goală, pe perete, erau doar fotografii ale soţului şi ale fiului. De data aceasta chipurile păreau luminoase, nu serioase sau pline de durere, ci îmblânzite, mângâietoare şi încurajatoare.
Îl strângeam pe micuţul Andrei la piept, simţind că voi fi alături de el mult timp, căci el are nevoie de sprijin şi ocrotire.
Mă vei ajuta, nui așa?, iam spus imaginilor.
Au trecut douăzeci de ani. Andrei a crescut și a devenit un tânăr om decent. Fiecare fată visa la fericire cu el, însă el a ales-o pe Irina cea care îi stăpânește inima, a doua cea mai iubită după mama lui. Lam adus pe Irina la mine la cotor și am înţeles că fiul meu a devenit cu adevărat bărbat, și am binecuvântat tinerii.
Am sărbătorit nunta, cuplul și-a clădit cuibul. Au venit copiii, cel mai mic fiind numit Andrei, iar eu am devenit un bunic cu multe neamuri.
Întro noapte, am auzit zgomot la fereastră și, ca de obicei, am mers la uşă. Am deschis şi am ieșit afară. Se apropia o furtună, fulgerele pâlpâiau la distanță.
Îţi mulţumesc, fiule, i-am şoptit în întuneric, acum am trei Andrei şi îi iubesc pe toţi.
Un copac mare, plantat de soţul meu când a venit pe lume primul Andrei, sa clătinat, iar o lumină de fulger a strălucit ca zâmbetul lui Andrei.
**Lecţia pe care am învăţat-o**: chiar şi în mijlocul suferinţei celei mai adânci, viaţa îţi poate oferi noi şanse şi noi iubiri. Trebuie doar să nu renunţi să cauţi lumina în fiecare colţ al umbrei.
