Exact când a apărut acel motan hoinar pe curtea blocului, nimeni nu-și amintea să-l fi văzut pe de dinainte. Trăia liniștit, aproape invizibil, ca o umbră frumos, dar murdar și cam subțire. Se aminteau doar că îl zăreau odată cu primăvara.
O fetiță, pe nume Mădălina, îl hrănea când putea și încerca să-l ajute: în iarnă deschidea ușa subsolului dacă rămăsese deschisă, așeza haine vechi pe jos ca să se încălzească și chiar i-a pus vopsea verde pe lăbuță când a observat o zgârietură.
Așa se descurca motanul silențios, precaut, aproape nevăzut
Într-o zi l-a văzut pe Mădălina, îmbrăcată în rochie albă cu flori în păr, ieșind din scara blocului în brațele unui bărbat îmbrăcat festiv. În jurul lor era lume, râsete și aplauze. Toată lumea urca în mașinile decorate cu panglici și pleca. Din acea zi, fetița nu a mai ieșit din casă.
Motanul a rămas singur. De foame, noaptea se strecoară la gunoaie era mai liniștit acolo, și avea șanse să găsească ceva de mâncare înainte să se întoarcă câinii vagabonzi.
Cel mai important era să evite oamenii răi. Așa a supraviețuit Până când au început gerurile crunte și noul proprietar a început să închidă subsolul, blocând intrarea.
Unde să meargă? Încerca să sară în scara blocului, dar nu era primită: unii îl alungau cu gesturi, alții cu urlete. Nimeni nu voia să-l lase să intre.
Desperat, într-o seară, a intrat în scara ultimului etaj. Nu mai avea putere să se teamă sau să speră. Tot ce își dorea era să nu înghețe până dimineața.
Prima persoană care l-a observat a fost Ioana Liza Popescu, cunoscută de toți ca Liza‐nenea, locuitoare de la etajul doi. Era pe la cutia poștală, așteptând factura de la gaz. Era o femeie severă, dar corectă, respectată de toți din curte. În orice ceartă spunea adevărul fără ocolire, iar consiliul local o asculta cu încredere.
Motanul s-a strecurat în colțul scării, lângă calorifer, și a rămas cu nasul în gheață, ochii plini de disperare.
Te văd, nu te ascunde! De ce ai venit aici? Ești înghețat, flămând, nu-i așa? a întrebat Liza cu o voce blândă, dar fermă.
Animalul a ridicat privirea, tremurând, iar gheața de pe blăna lui începea să se topească.
Ce să fac cu tine Așteaptă puțin
Știa cum e foamea. Piciorul i s-a amorțit, dar a urcat până la apartamentul ei și s-a întors cu o farfurie de mâncare, un bol cu apă și o pătură veche de lână.
Hai, mănâncă. Sărmanul, nu te teme, nu te voi da drumul, a șoptit Liza, uitându-se cum motanul se chinuia să înfigă firimituri de secară în gura lui.
A întins păturica și a plecat, uitând complet de factura de la gaz.
Motanul, care odinioară trăise pe străzi, a hotărât că acolo e casa lui, iar Liza, cu inima ei dură, dar bună, era stăpâna.
Ca să nu fie dat afară cum s-a întâmplat înainte, s-a comportat liniștit și ascultător, ca în zilele când era doar o pisicuță de casă. Liza i-a dat un nume: Masa.
Totuși nu tuturor le-a plăcut noul vecin felin. La etajul trei se mutaseră frații Pastrău. Eduard Albu, fratele cel mare, a stat în fața lui Liza și a privit masa cu dezaprobare.
Ce face acum acest animal în blocul nostru?
Soția lui, înfășurată într-un palton strălucitor, a mirosit aerul și a exclamat:
Edu, acest motan e un parazită!
Hai să-l scoatem de aici! a poruncit bărbatul.
Liza, cu glasul ei autoritar, a răspuns:
De ce? Nu deranjează pe nimeni. Stă pe loc, nu pleacă.
Bine, atunci chemă autoritățile de sanitizare, să-l scoată și să-mi dea amendă. E spațiu comun!
Perfect. Eu voi apela Inspectoratul de protecție a animalelor. Să vadă cum poate un simplu depozitar să trăiască ca un nobil. Vecinii vor confirma că nu lau agresat.
De atunci lau lăsat în pace pe Masa. Chiar și Goga, vulpea blocului, a început să-l evite ca și cum nu lar fi observat.
După câteva săptămâni, toată lumea sa obișnuit cu prezența lui. Dar Liza știa că Masa nu e complet în siguranță. Deși se apropia de ea, rămânea tot o ființă hoinară.
Se gândea să-l ia în grijă, dar Masa fugea de apartamente, parcă temânduse de ele. Se părea că ceva teribil ia întâmplat.
Liza nu îl forța, sperând că, întro zi, Masa o va căuta singur.
Și întradevăr, ori de câte ori Liza închidea ușa, Masa îl urmărea printrun mic șuierat, ascultând, dar nu se depărtă prea mult
În februarie, în mijlocul unei năvaluri de zăpadă, Ioana a răsărit cu o groază în piept nu mai putea respira. Durerea străbătea tot corpul, fără să poată striga. În jurul ei totul părea învăluit în ceață.
Vecinii au fost treziți de miaunatul disperat al lui Masa. A sărit prin ușă, zgâriind peretele cu ghearele, încercând să intre.
Unul dintre ei a bătut, dar nu a primit răspuns. Atunci a sosit vecina de la etajul trei, Niculă cu cheia în mână:
Am cheia, am discutat cu Liza
Au deschis ușa, au sunat la ambulanță. Masa nu a ieșit din sub pat, plângând încet.
Ioana nu avea rude. Toți vecinii au dispărut în blocul închis. Ea a rămas singură
Dar vecinii o vizitau la spital, îi aduceau mici cadouri. Și ea, la fiecare vizită, spunea:
Aveți grijă de Masa. Hrănițil, lăsaţil să intre. El mia salvat viața.
După trei săptămâni, întruna de dimineața de martie, Liza a venit acasă. Masa era la ușă, parcă aștepta.
Liza ia întins mâna:
Hai să mergem acasă, Masa.
Au intrat împreună. În acea seară, Liza la luat în brațe pentru prima dată. Motanul a început să torcă, lipinduse de stăpâna lui.
Nuți face griji, Masa încă mai avem puțin timp să trăim împreună.
