„Te muți la țară, la părinții mei! Vei avea grijă de ei, — i-a ordonat soțul.”

Dragă jurnalule,

N-o să uit ziua asta cât trăiesc. Am stat la ușa biroului Oanei de parcă așteptam o sentință, deși eram eu cel care venise să dea ordine. Ea a ieșit pe scări, aranjându-și cureaua poșetei pe umăr. O seară caldă de vară, ea își vedea în gând ceaiul cu lămâie și liniștea din casă. Eu i-am adus un bulgăre de gheață pe post de vorbe.

— Bună, i-am zis. Dar tu nu vii niciodată să mă aștepți.

— Ascultă aici, i-am zis, fără să-i răspund la salut. Mâine îți scrii demisia. Renunți la serviciu. Și mergi la ai mei, la țară. O să ai grijă de ei.

— De cine? a întrebat, înclinând capul ca o pasăre care aude un sunet fals.

— De părinții mei. Îmbătrânesc, ai înțeles și tu. Trebuie cineva care să le facă întreținerea în casă. S-a hotărât.

Oana m-a privit așa cum se privește un titlu de ziar care minte. „S-a hotărât” – nu „hai să discutăm”, nu „te rog”. Ca o ștampilă pe o hârtie.

— Interesant, a zis ea. Pe mine n-ai cum să mă întrebi?

— Ce-i de întrebat? am ridicat din umeri. Ești nevasta mea. E treabă de familie. Aici nu se întreabă, se face.

— De familie, a repetat ea cu o voce care mi se părea prea lină. Deci familia mea e acum o valiză și orarul trenurilor de suburbe.

— Nu te mai da deșteaptă, am tăiat-o. Te apuci mereu să joci cu cuvintele. Am zis omenește: mergi, punct.

Oana și-a prins poșeta mai bine pe umăr. Pe dinăuntru fierbea, dar pe dinafară părea calmă, aproape blândă. Avea un fel al ei de a răbda care mă scotea din sărite.

— Ană, hai să nu vorbim pe stradă, mi-a zis. Vii acasă, stăm de vorbă pe îndelete. Ceai, mâncare. Ai mâncat măcar?

— N-am timp de alintat, i-am răspuns, cu un ochi la telefon. Am treburi. Ți-am spus ce aveam de spus, te-ai prins. Pe seară vin.

— Detalii? a zâmbit ea. Adresa, de pildă. N-am fost niciodată la ai tăi.

— După, după, am făcut semn cu mâna și am pornit-o, fără să mă întorc. Am lăsat-o acolo, pe scări, ca pe un obiect așezat pe raft.

Pe drum, mă gândeam: „Uite, așa e bine. Femeia vrea să știe că e cineva care decide.” Eram atât de mândru de hotărârea mea, încât nici n-am observat că Oana nu mi-a zis „da”.

Dup-amiază am aflat de la Viorica, colega ei de birou, că Oana s-a oprit la magazin și a vorbit cu ea. Viorica o întâlnise cu coșul plin, gata să leșine între dovlecei. Oana i-a povestit tot. Viorica a făcut ochii mari:

— Stai puțin. El îți dă ordin și tu te duci? Dar sora lui, Maricica, ce face? E fată la părinți, are grijă de ei sau s-a lepădat?

Oana ar fi zis, cu o voce de om care a înțeles o taină: „Vezi, tu când spui adevărul, te ustură.” A adăugat că mi-a răspuns că nu-i pasă de planurile mele, că mama ei are dreptate: femeia nu e căruță ca s-o înhami în locul altuia.

Acasă, Oana a găsit mesajul de la Maricica pe robot. A sunat-o. Maricica a lăudat-o:

— Oana, tu ești o femeie minunată! Mihai mi-a zis că accepți. Nici nu-ți închipui ce ușurare am simțit. Și pe mama așa am învățat-o să zică: „Noroc cu ea.”

Oana a oprit-o:

— Maricica, să înțeleg că Mihai ți-a spus că eu am fost de acord? N-am fost. N-am să merg.

Atunci Maricica a încercat cu lacrimi: „E păcat! Și ai noștri au nevoie! Care altcineva să aibă grijă de ei?” Oana i-a răspuns:

— Dacă tot e de familie, tu de ce nu te duci? Ai grijă de părinții tăi. Și dacă tot vrei să plătești, uite: așa mi-ai zis. Îmi dai trei mii de lei pe lună și eu, poate, mă mai gândesc.

Maricica a tăcut. Oana a râs: „Aha, deci trei mii?” și a închis telefonul. Mie mi-a răspuns ceva de genul: „Dragă Mihai, am găsit o soluție pentru voi. Poți să-i mulțumești surorii tale.” Am crezut că e de acord. Ce prost eram.

Am ajuns acasă seara. Oana mă aștepta cu un pahar de vin și o față liniștită. Am mâncat repede, apoi am intrat în dormitor și am dat cu ochii de valiza mea. Ea m-a privit mirată.

— Îți pregătesc bagajele, am anunțat-o, fericit. Eu sunt soț bun, eu tot fac.

— Cred că nu m-ai întrebat dacă vreau să călătoresc, mi-a zis.

— Păi ce să te întreb? S-a stabilit. Am zis tot. Dar ea a zâmbit așa, în colțul gurii.

Sorin, prietenul meu cel mai bun, a venit și el. Văzând valiza, a întrebat unde pleacă. I-am spus: „Oana merge la părinții mei.” Sorin s-a întors spre ea.

— Oana, zici tu că e planul ăsta al tău?

— E planul domnului, a răspuns ea. Eu în plan sunt doar ca o donație. Nu am fost întrebată, nu am zis nimic.

Sorin s-a întors către mine:

— Măi omule, tu ești nebun? Ai luat-o pe femeia asta de soție, nu ai cumpărat-o. Vrei să ai grijă de părinții tăi, du-te tu, sau aranjează tu cu sora ta. De ce să-ți care ea povara?

— Tu nu știi nimic, m-am supărat. Ea e nevasta mea. Nevasta trebuie să asculte.

Sorin a dat din cap și a plecat, clătinându-se de supărare.

A doua zi dimineața eram plin de încredere. Am sunat-o pe mama: „Gata, vine Oana la voi.” Oana a sunat-o și ea pe mama mea, să-i mulțumească pentru patul de rezervă. Mama mea era fericită: „Of, fetiță dragă, păi ce bine îmi pare!”

Am chemat taxiul. Am cărat eu valiza și două sacoșe uriașe care îmi rupeau mâinile. Seara, mama a sunat:

— Mihai, unde e Oana? Nu a ajuns nimeni! Am pregătit patul, am făcut plăcinte.

M-am uitat la telefon. Adresa. Uitasem să-i dau adresa. Am sunat-o. Niciun răspuns. Am trimis mesaj text. Nimic.

Atunci am înțeles că greșeala mea nu era că uitasem adresa. Era că nu observasem că Oana nu mi-a spus niciodată „da”. Ea se urcase în taxi și dusese tot bagajul ei la o prietenă. Făcuse asta cu zâmbetul ei liniștit, cu ochii care vedeau tot.

A doua zi am așteptat-o la ușa biroului, ca prima dată, dar mâinile îmi tremurau. Am văzut-o ieșind, la fel de calmă, odihnită.

— Oana, am întrebat-o cu râsu-n plâns. Unde-ai… unde-ai fost? Ce-ai făcut cu lucrurile?

— Am fost la Viorica. Mi-a dat o cameră. Am luat cu mine doar ce-ai împachetat tu, a zis ea. Ai fost foarte generos cu hainele. Mulțumesc.

— Oana, hai acasă, te rog! Mergi cu mașina la părinți, zi că ai avut o pierdere, că m-ai înțeles greșit…

— Mihai, a zis ea, cu vocea aia de cristal care mă teme. Am înțeles greșit o singură dată: când am crezut că tu mă iubești. Tu m-ai tratat ca pe un obiect. Dar eu nu sunt obiect. Sunt femeia care poate să plece. Și dacă ai să mai ridici glasul la mine vreodată, sau ai să-mi spui „fă asta”, divorțăm la notariat, azi-două.

Am vrut să zic ceva, dar vorba mi-a rămas-n gât. Am văzut-o cum se îndepărtează, cu pas ușor, fără să se uite înapoi.

Lecția pe care am învățat-o: în dragoste nu există „s-a hotărât”. Există două inimi care vorbesc. Am pierdut-o pentru că am vrut un „da” cu forța. Acum învăț să întreb, măcar pentru mine.

Please rate
Group News
„Te muți la țară, la părinții mei! Vei avea grijă de ei, — i-a ordonat soțul.”