Scenă surprinzătoare
Ea stătea în fața ușii. Mâna îi tremura. Cheile erau în geantă – acolo, la doar un centimetru de degete. Dar de ce îi bătea inima atât de tare?
Nu fusese aici aproape un an.
Inspiră adânc. Și împinse.
Ușa se deschise, iar Maria păși peste prag.
Nimic nu se schimbase. Nici tapetul, nici canapeaua, nici măcar praful de pe raftul cu cărți. Totul părea la fel ca înainte. Doar că acum nu mai era casa ei.
Ștefan nu venise după ea ultima oară.
Înainte venea. Înainte îi era dor. O căuta din priviri, o îmbrățișa, repetând mereu: „Cât de dor mi-a fost.”
Dar ultima dată – nu.
Nu a sunat, nu a scris, nu a căutat să se întâlnească.
Îl vedea doar în treacăt când venea după Ilinca. Tăcut. Fără cuvinte, fără emoții. Doar o lua de mână pe fiica lor și pleca.
Iar acum un alt bărbat o curta insistent, îi declara iubire, îi propunea să îi fie soție.
Însă Maria nu dormea. Nu putea.
Ceva nu era în ordine.
S-a apropiat de dulap și a deschis ușa.
Documentele erau la locul lor. Ea însăși le aranjase cu grijă înainte să plece.
Și deodată, o mișcare în cameră.
Maria s-a întors brusc.
Pe canapea… el.
Ștefan.
Dormea profund, obosit, cu fața nebărbierită și cearcăne întunecate sub ochi.
Prima tentativă a fost să plece.
Dar picioarele păreau că i-au prins rădăcini.
Se uita la el și ceva în interiorul ei se răscolea.
Când devenise așa? Obosit, străin, trist?
Unde este Ștefan cel de care se îndrăgostise odinioară?
Unde e zâmbetul lui – luminos, băiețesc, strălucitor ca soarele?
Maria s-a așezat lângă el.
Degetele ei au atins fără să vrea fotografia de sub mâna lui.
Albumul de nuntă.
Fotografiile au căzut pe podea cu un foșnet.
Ștefan a deschis ochii.
Câteva secunde a privit-o, nemișcat.
Apoi, brusc, a șoptit:
— Maria… te-ai întors?
Și ea a înțeles, că acum jumătate de oră ar fi putut să plece.
Pentru totdeauna.
