Vestea că îi s-a născut o fiică l-a prins pe Toader Ivanovici în biroul Ocolului Silvic, chiar în ziua de leafă. Bărbaţii, după ce-şi luaseră leii, se răsfiraseră deja, zgomotind cu găleţile goale de motorină, iar el tot mai stătea la poartă, strângând în palmă banii mototoliţi.
No, că m-am pricopsit… a scrâşnit Toader printre dinţi şi a scuipat în aşternutul de rumeguş. Ţi-am zis, femeie, fă băiat. Dar nu, ţie-ţi trebuia să-mi dai fată.
Simţea în el o ciudă amară şi o supărare pe Paraschiva, nevasta lui. Atât de tare, încât nici chef să meargă acasă, în bordeiul pustiu, nu mai avea acolo nici măcar glas de femeie nu-i va mai răsuna. Cât Paraschiva zăcea cu prunca nou-născută la spitalul raional, Toader şi-a pus câteva lucruşoare într-un sac de pânză, o schimbare de haine şi o bucată de pâine, şi s-a dus la maică-sa, în satul vecin, peste Prut, la vreo douăzeci de kilometri de gospodăria lui.
După două săptămâni, Paraschiva s-a întors cu copilul în braţe. Într-o odaie curăţată grăbit, a pus pruncul învelit pe pat şi s-a aşezat lângă el, plecându-şi capul în palme şi scuturându-se de plâns. Fetiţa un ghemuşor mic, cu o cută haioasă pe ceafă dormea liniştită, smocând din buze în vis. Paraschiva a privit-o cu amărăciune: Cine-ar fi crezut, copilă dragă, c-ai să-mi fii blestem?
Toader era un bărbat trăgănat, cu bacan şi fire zburlită, pe care-n sat mulţi îl numeau om aspru. Nu suferea să fie contrazis, iar orice vorbă de-a curmezişul o lua ca ofensă. Îşi pusese la inimă că are nevoie de băiat, urmaş de spiţă. Fiind el însuşi cel mai mic după două surori, îi părea că doar prin el se duce numele familiei Ivanovici mai departe. Iar acum, se alegase cu fată. Povară fără rost.
Mama lui, Maria Ivanovici, a încercat să-l îmbuneze, dar el, neclintit: Până nu scapi fata, nu mă-ntorc. Şi cei douăzeci de kilometri au devenit prăpastie pentru Paraschiva.
Obosită, dar curajoasă, Paraschiva nu s-a dat bătută. Prin 1957, nici vorbă de concediu de maternitate. Trebuia să îngrijească de gospodărie şi să meargă şi la CAP. În speranţa că-l va înduioşa, a botezat-o pe fată Florica să fie nume cu rezonanţă bărbătească. Florica a crescut tăcută şi puternică. La jumătate de an, se ţinea deja bine de marginea pătuţului, iar la un an şi ceva nu mai putea fi desprinsă de căluţul de lemn adus de un vecin. Repede a vorbit, repede a mers. La doi ani deja ţinea piept băieţilor din mahala.
La grădiniţă, Florica a devenit din prima zi cea mai ascultată. De mică, năzdrăvană şi curajoasă, oricare băiat îi făcea loc într-o joacă. La trei ani, putea linişti fără efort vecinul zburdalnic de cinci ani care vroia să-i ia lopăţica. Nu se băga în braţele oricui, nu asculta de oricine. Bătea ograda în cămaşă peticită, cu o nuia de salcie, fugărind vacile străine care intrau la ei. Cine ştie de unde-şi găsea curajul?
Toader, între timp, şi-a găsit alinare în altă parte, la Milica, o femeie divorţată, cu doi copii. Mai întâi se ducea doar pentru vorbă, dar Milica, isteaţă şi şireată, a ştiut cum să-l tragă de partea ei. Toader s-a lipit repede femeia era rotofeie, pricepută şi îl lăuda la tot pasul.
Şi-a tot promis Milica:
Toader, îţi fac eu băietul mult visat!
Vezi să fie, bombănea el.
Dar timpul trecea şi Milica nu rămânea însărcinată. Toader s-a plictisit: nu-i venea să crească prunci străini. Şi când l-a apucat banuiala, a găsit la Milica în cămară tot felul de buruieni şi rădăcini uscate aduse de la o babă vrăjitoare. Nu i-a trebuit mai mult a plecat, trântind uşa.
După aproape patru ani, Toader a trecut din nou pragul casei. Prima dată şi-a văzut fiica: slabă, zburlită, cu fusta decolorată, uitându-se la el pe sub sprâncene, pătrunzător şi neîncrezător. Străină. Nici la vafă nu s-a dus când ea el i-a întins-o.
Uite ce se uită la mine! bombăni Toader, jenat de privirea copilei. Asta ţi-e educaţia?
Paraschiva, luminoasă de bucurie că i s-a întors bărbatul, i-a sărit în întâmpinare:
Toader, niciodată de rău nu te-am pomenit! Am visat că te-ntorci la noi.
Paraschiva îl iubea, deşi era aspru, chiar crud. Era tipul acela scump la vorbă, mereu nemulţumit. De multe ori o lovea cu pumnul în masă, încât o înspăimânta. Mai târziu, a început chiar să o lovească.
Florica avea cinci ani. Înţelegea deja multe. Când vedea că tata o priveşte urât pe mama, se strângea într-un colţ şi ridica pumnul:
Uu, curvarule! Vezi că-ţi dau una!
Pumnul, mic şi copilăresc, îl scotea din sărite pe Toader, care vedea în acea copilă încăpăţânarea pe care el însuşi o ascundea.
Când a venit al doilea copil, un băiat pe nume Petru, Florica s-a înhămat la creşterea lui. Îl plimba în spate, îi dădea să mănânce, îl schimba şi îl învăţa să meargă, cât Paraschiva era la lucru.
Toader era mulţumit, dar tot ursuz rămăsese. Femeia tăcea, îndurând orice, numai să nu ridice mâna asupra ei. Florica, ajunsă la şapte ani, nu se sfia să-i stea împotrivă:
Lasă că spun domnului miliţian!
Toader a sărit să o altoiască, dar ea era iute, a scăpat şi din coridor i-a strigat cu tupeu. A încercat odată să o bată cu nuiaua, dar Florica a răbdat stoic, fără lacrimi, scrâşnind din dinţi. Crezând că a educat-o, a doua zi Florica chiar a venit cu miliţianul satului.
Paraschiva şi-a pus mâinile în cap:
Domnule miliţian, nu vezi, vreau să-nvăţ copilul de bine! Toader e om gospodar, nu bea, aduce bani acasă…
Miliţianul, Ion Cornescu, i-a avertizat:
Să ştiţi, Paraschiva, dacă ajunge vestea la raion, vai de capul vostru! Deocamdată vă las doar cu un avertisment.
De-atunci, Toader s-a ferit. Nu că i-ar fi fost frică; era doar mai atent. Dar când se uita la Florica, ofta printre dinţi:
Uu, sălbăticiune mică…
Părându-i-se că liniştea a revenit, Paraschiva a rămas iar însărcinată şi a născut o fată Natalia. Toader n-a avut nicio treabă cu ea, iar grija de surioară tot pe Florica a căzut.
Anii au trecut şi, ajunsă la optsprezece ani, Florica a spus că vrea la oraş la liceu. Toader s-a înroşit:
Şi cu ce să te hrănim acolo? N-ajunge că te-am ţinut atâta timp la masă?
Florica era deja tare şi pricepută. Şi la bătaie ar fi pus oricând un băiat la pământ. Profesorul de sport îi spunea:
Oi fi tu fată, Ivanovici, dar la lupte te-aş pune!
Nu-mi trebuie, răspundea ea.
I-a spus tare tatălui:
Eu plec! Să ştii!
Niciun ban nu primeşti de la mine! a repezit-o Toader.
Nici nu vreau! Măcar pe ăştia mici hrăneşte-i…
Toader a pus mâna pe curea, dar Florica, ca fulgerul, s-a prins de o ţapă de la sobă:
Încearcă doar!
Paraschiva s-a băgat între ei, rugându-i. Toader, văzând hotărârea fetei, a cedat. La îndemnul mamei, Florica a plecat la liceu: în traistă două schimburi şi o pâine, iar în buzunar, câţiva lei adunaţi pe furiş de mama.
La liceu, Florica şi-a găsit colegă de cameră pe Ana, o moldoveancă zvăpăiată, veselă şi preocupată doar să-şi găsească un băiat cu stare. Ana îi spunea mereu:
Floare, tu nu te uiţi ce băieţi avem? Uite-l pe Vasile! Are tata director!
Nu mă interesează, răspundea Florica. Eu am venit la carte.
Florica s-a angajat femeie de serviciu la fabrica de textile. Nu era mult, dar nu trebuia să ceară de acasă. Ana, privind la ea, ofta:
Când ai timp de toate? Şcoală, lucru, şi pe mine mă ajuţi!
Profesorul de termodinamică, Andrei Ilieş, era tânăr, subţire şi cu ochelari, venise nou în şcoală. Colegii nu-l băgau în seamă, clasa era gălăgioasă, până când Florica s-a ridicat şi a oprit zarva, liniştind toată sala. Autoritatea ei era recunoscută.
Andrei i-a mulţumit din priviri. După acea oră, Ana râdea:
Aoleu, s-a îndrăgostit de tine!
Lasă prostiile, îi răspundea Florica, dar adesea se surprindea gândindu-se la el.
Florica mergea rar acasă, dar ajuta cât putea. Tatăl o privea rece, fraţii mai mici uitaseră grija ei.
Uite ce domnişoară te-ai făcut! îi arunca Toader. Pe noi ne mai cunoşti?
Nu te teme, tata, răspundea Florica blând. Nu mă dau mare.
Pe al patrulea an, Ana s-a măritat cu un băiat de bani, dar n-a mers bine şi a divorţat curând. De Florica nu se ţinea nimeni. Bărbaţi erau, dar niciunul nu-i plăcea. Dacă-i amintea de asprimea tatălui, mai bine singură.
Dar soarta îi aduce în cale pe Dorel Grigoraş, băiat liniştit şi muncitor la moară, care i-a făcut curte cu răbdare. După câteva luni, Florica l-a întrebat:
Mă laşi tu cu un copil, ca tata, de-oi avea?
Niciodată, i-a promis el.
S-au căsătorit simplu, fără petrecere mare, cu Ana ca martor şi au primit de la fabrică o garsonieră. La un an, s-a născut Silvia.
Dar fericirea a ţinut puţin. Dorel, după ce s-a născut fata, a început să fie tot mai absent: după lucru, la crâşmă, tot mai puţini bani aducea. Când Florica l-a tras de vorbă, el a urlat:
Ce, sunt eu rob?
I-au venit în minte vorbele mamei: Aşa se trăieşte…. La scurt timp, Florica a pus divorţul. Ana a rămas uimită:
Cum să stai singură cu fată mică?
N-am să mor, a răspuns Florica.
Şi nu a murit. S-a angajat la fabrică, Silvia la creşă, Dorel plătea alocaţie când şi când. Fratele Petru a venit la oraş să-nveţe să fie şofer, stătea la ea, uimit de cât de mult trage sora.
Eşti ca un plug, glumea el. Şi n-ai nimic împotrivă?
Cine nu trage, n-are, zâmbea Florica.
După timp, Ana a plâns la ea în bucătărie, nemulţumită de viaţa cu soţul-donjuan:
Tu ai avut dreptate: om bun nu-i cel cu bani, ci cel cu suflet.
Ştii ce, i-a răspuns Florica. Tu ai inima bună, ţie o să-ţi fie bine.
Cu Andrei Ilieş s-a reîntâlnit întâmplător, la un local de lângă piaţă. Au povestit lung, descoperind că amândoi au divorţat, fiecare încercând să găsească locul şi fericirea. El construia o casă la marginea oraşului şi a invitat-o să-i vadă munca.
Într-o zi, cât aranjau la unelte, au apărut doi tineri recalcitranţi să fure fier vechi. Florica a sărit cu toporul în mână şi i-a izgonit. Atunci Andrei a privit-o cu respect şi dragoste.
După o vreme, Andrei a întrebat-o:
Vrei să fii soţia mea?
Florica a plâns de emoţie pentru prima oară simţindu-se slabă şi ocrotită. Au făcut o nuntă mică, cu cei dragi. La masă, Toader a zis doar:
Să ai grijă de ea, că e încăpăţânată, dar e bună la inimă. Seamănă cu maică-sa.
Florica a privit spre tata cu surpriză. Niciodată nu-i spusese ceva frumos.
Apoi viaţa lor s-a aşezat la casa de la marginea oraşului, cu o grădină de meri şi cu o linişte caldă. Silvia a crescut, Petru s-a însurat, Natalia s-a măritat la ţară. Mama venea des la Florica, iar Toader, încet, a început s-o ţină aproape, să se joace cu nepoţii, să stea cu Andrei la o vorbă.
Într-o seară, Silvia a întrebat-o:
Mama, tu eşti fericită?
Florica s-a uitat la familie, la casă, şi şi-a amintit de tot chinul trecut. Şi-a dat seama că toate durerile i-au clădit puterea.
Sunt, copila mea, i-a răspuns blând.
Andrei a strâns-o de umeri:
Şi eu sunt, a spus cu ochii plini.
Zilele treceau, iar fericirea lor era atât de simplă: o casă plină, grădina roditoare, dragoste şi linişte. Iar Florica a învăţat un lucru: chiar dacă nu primeşti ce-ai fost învăţat să visezi, dragostea adevărată se câştigă prin muncă, răbdare şi curaj. Cel care pare nefolositor azi, poate mâine să fie sprijinul cel mai trainic.
Aşa e viaţa la noi: treci prin grele, dar dacă lupţi, la capăt, lumina e mereu mai puternică decât umbra.
