Tatăl visa la un fiu, dar s-a născut inutila fată, pe care a șters-o din suflet. Și peste ani, chiar această copilă nedorită, trecută prin umilință și singurătate, avea să fie singura lui sprijin, învățând o lume întreagă să o respecte.
Vestea că i s-a născut fată l-a prins pe Vasile Rotaru la depozitul de cherestea din marginea satului, tocmai în zi de leafă. Bărbații, cu buzunarele pline de lei zbârciți, ieșeau pe poartă răs sunând gălețile goale de motorină, dar el tot stătea, strângând banii în pumn cu o supărare de parcă-i luase cineva tot norocul din viață.
Eh, năpastă pe capul meu, bombăni Vasile strângând din dinți și scuipând gros în rumeguș. Te-am rugat, femeie, fă-mi băiat! Nu, a trebuit să-mi dai o fată pe cap
Parcă nici n-avea chef să plece acasă, în căsuța rămasă gălăgioasă când era nevastă-sa, Agripina, dar acum tăcută și pustie. Cât timp Agripina, cu nou-născuta, se chinuit la spitalul raional, Vasile și-a strâns fără tragere de inimă catrafusele, a pus în sac de pânză schimburi, o bucată de pâine și a plecat la maică-sa, în satul de peste Prut, la vreo douăzeci de kilometri buni de casa lui.
Agripina, după ce-a venit cu fetița de două săptămâni acasă, a deschis ușa, s-a uitat la o casă neobișnuit de curată (semn că Vasile a dat cu mătura), a pus puiul de om învelit pe pat și s-a așezat și ea lângă, cu capul în palme. Umerii îi tresăltau de plâns fără lacrimi sau voce. Fetița, firavă și liniștită, cu o cută nostimă la ceafă, dormea făcând câte un sunet de sugaci. Agripina s-a uitat la ea cu jale: Cine și-ar fi închipuit, draga mamei, că de la tine va începe destrămarea.
Vasile era om greu, cu maxilar cam aspru și fire de neclintit, de ăsta care poartă haina bărbătească în sat ca o platoșă. El nu înghițea replici orice cuvânt răstălmăcit era băgat la ofense. Își bătuse în cap să facă rost de băiat, moștenitor. Crescuse oricum cel mai mic, după două surori, și tot credea că pe el, pe Vasile Rotaru, e construit neamul lor. Așa că fată. Lehamite.
Maică-sa a tot încercat să-i vină de hac, să-l înduplece ba cu vorba blândă, ba cu cicăleală. Dar el a rămas bățos: Până nu dau fata unde-i drumul, nu calc acasă. Și așa a rămas distanța de douăzeci de kilometri ca o prăpastie de netrecut pentru Agripina.
După ce s-a pus cât de cât pe picioare, Agripina a intrat în vârtejul muncii. În anii ’57, lungi concedii de maternitate nu visai grijă de animale, pământ, plus la CAP trebuia mers. S-a gândit cum l-ar putea îndupleca pe Vasile și a strigat-o pe fată cu nume mai băiețesc Drăgana măcar atâta lucru să-i fie pe plac bărbatului. Dar Drăgana s-a dovedit a fi o copilă de toată isprava: n-a plâns, doar a crescut temeinică, liniștită, ceva de poveste, gata mereu să prindă de marginea pătuțului sau să tropăie călare pe căluțul de lemn făurit de vecinul Costel. A început să meargă devreme, să vorbească de la un an și jumătate guralivă și greu de prins pe lângă casă, că după spusele bunicii, era ca o săgeată, mieuna în șoaptă în fiecare colț.
La creșă, Drăgana (căci așa o striga toată lumea) a fost lider încă din prima zi. Sprintenă, deșteaptă, puțintel cam năbădăioasă, îi lăsa pe toți băieții cu nasul în vânt. La trei ani jumătate, punea la punct și băieții de cinci, dacă încercau să-i pună mâna pe jucării. Nu se lăsa dusă cu vorba sau îmbrățișată de oricine. Alerga prin curtea satului, ciupită de soare și cu o nuia de salcie în mână, alerta vacile dacă intrau pe ogorul lor. De unde atâta cutezanță la o țâncă de fată?
Între timp, Vasile și-a găsit alinarea: s-a încurcat cu Silvia, văduvioara cu doi copii. La început stătea de urât, apoi Silvia, femeie isteață și cu glas dulce, l-a tras cu vorba bună. Și l-a tras. I-a plăcut lui Vasile tot bine făcută, domoală, numai zâmbet și apreciere.
Ți-oi face băiețel, Vasi, promitea ea, tolanită pe patul mare. Un băiat frumos de tot.
Să fie băiat! mormăia el, deși vocea nu îi mai era atât de tăioasă.
Dar timpul trecea și Silvia tot nu rămânea însărcinată. Poate nici nu putea. Vasile a început să se încrunte: ce să mai crească copiii altuia când el voia să-l aibă pe al său.
Și taman atunci au ajuns până la urechea lui vorbe: fată-sa, Drăgana, e toată numai băiat! Voinică, corectă, inimosă. Trei ani și jumătate și îi lasă pe băieți în urmă.
Maică-sa l-a bătut iar la cap: Hai la copil, sângele apă nu se face!. Poate n-ar fi venit, dar a descoperit la Silvia prin cămară tot felul de rădăcini uscate și ierburi ciudate. A prins gândul rău: nu cumva femeia merge la vrăjitoare?
Așa că într-o zi a strâns ce-a avut, a trântit ușa încât i-au tremurat ferestrele și s-a întors acasă. Silvia s-a apărat că rădăcinile erau pentru sănătate, nu pentru farmece, dar el nu a mai ascultat.
Și după aproape patru ani, Vasile a intrat iar în casa lui. A văzut întâia oară fata. Slăbuță, ciufulită, cu fustiță de poplin spălăcită, stătea cu ochii cruciți la el, schemată și neîncrezătoare. Străină. La eugenia scoasă din buzunar, nici nu s-a apropiat.
Ia uite cum se uită, a bombănit Vasile, jenat parcă sub privirea aceea serioasă de copil. S-a învățat cu aiurițiile mamei! Și a privit-o pe Agripina cu o doză de reproș.
Agripina, strălucind la vederea bărbatului, a sărit din loc:
Vasi, să nu te superi! Te-am pomenit mereu cu gând bun. M-am rugat să ne întorci, suntem familia ta
Îl iubea Agripina, cu toate dacăle lui. Ce să-i faci, așa fusese viața omul ăsta era greu, posac, capabil să-și verse nervii cu pumnul în masă, ba chiar și cu palma uneori. Și așa s-a înrăit cu vremea.
Drăgana, la cinci ani, simțea multe. Când el se uita urât la Agripina, fetița se făcea mică, dar strângea pumnii:
Hm, rău ești! Te bat eu!
Pumnul ei era copilăresc, dar Vasile se enerva văzând protestul în ochii ei. Și simțind ceva în el ce niciodată n-a știut să exprime.
S-a mai liniștit când Agripina a născut băiat pe Ionuț. Și toată grija pruncului a picat pe Drăgana. Îl purta în cârcă, îl hrănea, îl schimba, îl păzea și-l distra cât era mama plecată la muncă.
Vasile era mulțumit. Dar bucuria era mută, înfundată. Tot își cicălea familia dacă nu era pe gustul lui ceva.
Agripina, docilă, înghițea și tăcea, ferindu-se de vreun dezastru. Iar Drăgana, ajunsă la șapte ani, striga:
Apoi, eu mă duc la poliție și te spun!
Vasile sărea ca ars:
Auzi, vezi să nu! Pe cine chemi la raport?
A fugit după ea, dar Drăgana era harnică la fugă, știa cum să-l fenteze. A încercat s-o altoiască odată, să vadă ce-i poate pielea. Drăgana nu a vărsat o lacrimă, doar a încleștat dinții în șorț și a îndurat. I-a mers vestea că a reușit s-o îndrepte. Dar a doua zi, Drăgana a venit cu polițistul din sat.
Vai de mine! s-a speriat Agripina. Nu-i așa, domnule polițist! Numai l-am mustrat, de bine!
Polițistul, Iacob Țurcanu, și-a șters fruntea de transpirație:
Aveți grijă, doamnă Agripina. Se lasă cu urmărare penală dacă ajung zvonuri la raion. Deocamdată, vă dau avertisment.
Vasile a jucat rușinat:
Cum s-a ajuns până aici? Dacă te calcă copilul pe cap? Cine mai e șef în casă?
Polițistul l-a crezut: nu bea, lucra cinstit, vecinii nu se plângeau de ce să-l bage la răcoare?
De atunci Vasile s-a calmat. Cam reținut, precaut, dar paznic pe poziție. Câteodată îi spunea Drăganei printre dinți:
Ei, mică viperă
Agripina, simțind calmul, a rămas iar însărcinată. A născut iar fată Natalia. De parcă o să-i spună și numele ceva.
Vasile n-a prea avut treabă cu mezină-sa. Parcă nici n-o vedea. Toate în grijă la Drăgana:
Tu știi deja ce ai de făcut. Ai grijă de Natalia, schimb-o, scoate-o la plimbare
Drăgana, după școală, făcea lecțiile în fugă, mânca ceva pe apucate și până spre seară se rupea în două cu surioara. Ba mai spăla, mai ajuta. Vasile, văzând-o pe fiică-să cum ținea casa, nu mai zicea nimic și-a adus aminte și de polițist.
Așa a crescut Drăgana până la clasa a VIII-a. Când a terminat școala, a anunțat că pleacă la oraș, să învețe. Vasile s-a aprins din nou. Părul îi stătea zburlit și vocea tăiată:
Ce o să mănânci? Pe spinarea noastră vii? Nu ți-au ajuns banii și grija până acum?
Drăgana avea cinsprezece ani și era puternică, zdravănă, cu mâini care nu iertau niciun adolescent bătăuș din sat. Chiar liceenii o respectau și o lăsau-n pace. Profesorul de sport i-a zis odată:
Dragano, tu la lupte trebuia să mergi. Îi pui pe toți la pământ!
Asta-mi mai lipsește, a mârâit Drăgana.
Iar lui Vasile i-a spus pe față, ca de mică:
Eu m-am hotărât: merg la oraș, la școală.
Numai nu te înfoia în pene! Nici măcar un leu nu-ți dau!
Nici nu-ți cer. Ai grijă de ăștia mici, că atât poți
A aruncat cu curea după ea Drăgana a sărit la sobă, a apucat fărașul și a zis:
Încearcă! Te pocnesc!
Agripina a sărit între ei:
Pleacă, du-te, fată, du-te la școală
Dar tu să divorțezi! a țipat Drăgana.
Cum să spun eu una ca asta, fata mamei?
Și cât să-l suferi pe robul ăsta? Nu ai auzit la istorie?
Dar nimeni nu vă învață la școală cum să te împaci cu părinții?
Eu nu mai am ce apăra aici. Dacă nu trec examenul, nu mă întorc! Dar mulțam pentru bani, mamă, n-o să uit.
Să vii, fată! O să uite și Vasile, știi ce repede îi trece Vin cu borcane de casă
Îți scriu dacă te mai necăjește!
Lasă, nu te pune cu taică-tău. Numai să fii bine tu!
Când Drăgana a plecat spre oraș, Agripina i-a pus niște bani adunați cu grijă:
Ține, pe început să ai și tu.
Drăgana a privit-o cu drag și i-a șoptit:
Mamă, nu-l mai lăsa să calce peste tine!
Of, nu știu eu de-astea. La noi în sat nimeni nu divorțează. Se ceartă și se-mpacă. E bărbat de casă, bănuțul îl aduce. E și tată la copii Ce să zică lumea? Cauți necaz fără rost
Tu ai grijă! Dacă te necăjește, îmi scrii!
Lasă, Drăgano, așa-i viața
Nu mai stau la discuții. N-o să-l mai respect niciodată. Mă descurc singură
Orașul a întâmpinat-o pe Drăgana zgomotos, cu miros de motorină și aglomerație. S-a înscris la Liceul Tehnologic, că-i plăcea să meșterească se visa la strung, la ateliere, la zumzetul pe care-l auzea din copilărie la atelierul comunal.
S-a cazat la cămin, unde a întâlnit-o pe Georgeta, colega de cameră, haiosă, cu părul buclat, visând doar la un băiat bun cu bani și mașină. Drăgana, serioasă și cu capul în cărți, nu se lăsa distrasă:
Georgeto, eu vreau să învăț, să-mi fac un rost. N-am venit la pețit.
Of, ce fraieră ești! Păi uite la toți băieții de la liceu! Și-a pus ochii pe Mihai, că cică ta-su e director!
Să fie sănătos, mie mi-e destul să mă-mpiedic de banii mei.
Drăgana s-a angajat seara femeie de serviciu la o fabrică textilă. Puțini bani, dar nu trăgea de ai mamei.
Profesorul de hidraulică, Andrei Croitoru, tânăr și aranjat, a intrat în clasă în al treilea an. Ochelari, costum, părul dat cu grijă spre spate. O jumătate dintre elevi erau deja mai mari decât el. Intimidat și cu vocea blajină, s-a prezentat:
Bună ziua, mă numesc Andrei Croitoru…
Unul de pe ultimul rând, Radu, a sărit:
Șefu’, copil mic, vine să ne învețe…
Clasa a început să râdă. Croitoru și-a aranjat ochelarii nervos. Nici n-apuca să explice, că și vorbele și chicotelile le acopereau vocea.
Georgeta i-a șoptit la ureche Drăganei:
Vezi, ce domnul deștept. Cum o să facă față cu ăștia?
Drăgana s-a ridicat:
Gata! Radu, Costel, dacă nu tăceți, vă scot afară! Eu am nevoie de diplomă, n-am bani să pierd anul cu proștiile voastre! Cine vrea să râdă să stea pe coridor.
S-a făcut liniște. Toți știau cine-i Drăgana și nu riscau să se ia de ea.
Profesorul s-a uitat cu recunoștință. A continuat calm.
După oră, Georgeta o sâcâia din nou:
Ai văzut cum te privea? Cred că s-a îndrăgostit.
Taci și du-te! Are verighetă, lasă-l în pace.
Nu-i totul o verighetă. Poate nu-i fericit acasă
Ajung miile de probleme de-acasă.
Adevărul e că, fără să vrea, Drăgana se trezea gândindu-se la ochii profesorului.
Călca rar pragul casei, doar la săpat grădina toamna sau primăvara la pus cartofi. Ionuț deja termina școala, vrea să se facă șofer, Natalia era încă mică, după mamă, blândă ca mieii. Vasile îi răspundea tăcut, rece, dar n-o mai certa. Drăgana ducea câte-un pachet, lăsa un ban.
Ai ajuns domnișoară de oraș! cârtea Vasile. Nu-ți mai recunoști familia
Dar te recunosc, tată! Stai liniștit.
Într-un an, Georgeta s-a măritat cu băiatul bogat nuntă cu lăutari și Veselie să fie! Drăgana a privit deoparte, cu gândurile ei. Se întreba: Oare eu ce o să am? O casă, un copil? Sau o să fiu toată viața singură?. Dădea peste bărbați, dar ori beau, ori erau însurați, ori nu-i plăceau. Mai bine singură, decât ca mama, își spunea.
Dar viața avea alt traseu.
Mihai Țapu, băiat cu capul pe umeri, care învăța la mecanici, i-a cerut o dată la dans. Ea nici nu-l remarcase până atunci. Era tăcut, calm, blând. O făcea să se simtă bine. Nu fuma, nu bea. Se angajase la morărit.
Vrei să fii soția mea? a întrebat el după trei luni de întâlnire.
Drăgana a stat pe gânduri.
Sigur că nu mă lași, cum a făcut tata cu mama?
Niciodată, îi jur.
Și l-a crezut.
S-au căsătorit fără fast. Numai șefii, o mână de prieteni. Georgeta era martoră. Au primit un apartament de la fabrică, unde Drăgana era deja tehnician. Și, la un an, s-a născut Mariana.
Doar că după ce s-a născut fata, Mihai s-a schimbat. Liniștea lui s-a transformat în indiferență, pasivitatea în lene. Venea rar acasă, banii abia ajungeau, iar când Drăgana îi reproșa, răspundea:
Ce, sunt sclav? Mai am și eu viață!
I s-a făcut teamă că va călca pe urmele mamei. Așa că i-a spus scurt, într-o seară:
Ori te schimbi, ori plec.
N-o să reziști singură cu un copil!
O să vezi, a spus, și a doua zi a depus cerere de divorț.
Ești nebună, Drăgano! Pe capul tău rămâi!
N-am ajuns aici degeaba, Georgeto. Nu mor de foame!
S-a descurcat: la fabrică era respectată. Copilul l-a dus la grădiniță, s-au descurcat modest, dar fără lipsuri. Mihai a plătit alimentație cu întreruperi, iar fratele Ionuț a venit în oraș ca să facă școala de șoferi, a stat la ea. Era uimit câtă putere avea Drăgana muncă, casă, copil, totul singură.
Tu, Drăgano, ești tractor de femeie, nu fată!
Cum să nu trag? Cine m-ajută dacă nu eu pe mine?
Într-o zi, Georgeta a venit la plâns: s-a despărțit și ea, iar soțul era un copil răzgâiat și nestatornic.
Aveai dreptate, Drăgano. Nu banii fac omul pe care te bizui, ci omenia. De-aș găsi și eu unul ca profesorul nostru Croitoru Am auzit că a divorțat, locuiește singur.
Drăgana n-a zis nimic, deși numele lui Andrei îi trezea amintiri bune.
S-au intersectat întâmplător, într-o seară rece. Drăgana a intrat la ceainăria La Licurici să bea ceva cald. Când și-a luat ceaiul și plăcinta, l-a zărit la o masă, absorbit de o carte. Ochii mari, deja obosiți și puțin încărunțiți, dar cu zâmbetul acela cald.
Drăgana?
Bună ziua!
Pot să stau?
Și au povestit ore întregi. Ea i-a spus de divorț, de copil, de cum le-a dus toate de una singură. El despre însingurare, despre fiu, despre căsuța de la margine de oraș.
Dar tu de ce ai rămas singură?
Așa a fost să fie…
Știi, mă bucur că te-am găsit azi.
La plecare, Andrei i-a ținut mâna.
Te pot suna?
Suna-mă, îi șopti ea.
Duminică, Andrei a chemat-o la căsuța lui de la marginea satului. Voia să-i arate locul și viața pe care o construise. Drăgana a lăsat-o pe Mariana cu Georgeta și a plecat cu inima tremurândă.
Era liniște la margine orașului, printre livezile vechi și casele neterminate. Casa lui era modestă, dar cu suflul omului ce și-a pus sufletul. Orânduială peste tot.
Au băut ceai în bucătăria mică, au discutat despre grădină, planuri, vise.
Când o dubiță s-a oprit la poartă, Andrei a tresărit.
Cred că nu-i de bine…
Doi bărbați au sărit gardul și au răcnit:
Hai, măi, dă-ne niște fier vechi, nu plecăm degeaba!
Nu am nimic pentru voi, luați-vă gândul!
Ai ajuns să ne bagi în seamă, băi, dom’ profesor?, au replicat agresiv.
În clipa aia, Drăgana a ieșit cu toporul:
Afară din curte! Nu zic de două ori!
Au făcut ochii mari, s-au retras bălăbănindu-se ca niște rațe.
Andrei era palid, dar ochii lui nu arătau frică, ci admirație:
Ești nebună, fată…
Nu pot lăsa pe nimeni să-ți facă rău, a zis Drăgana.
Atunci el a știut: pe Drăgana n-o lasă nici moartă. Și ea, la rândul ei, s-a simțit, pentru prima dată, femeie în toată regula protejată și iubită, deși ea fusese scutul.
La o lună, Andrei a întrebat-o:
Vrei să fii soția mea? N-am averi, abia termin casa. Dar te iubesc și pe tine, și pe Mariana, și vreau o familie adevărată.
Drăgana l-a privit și, pentru prima dată în mulți ani, a lăcrimat:
Da, Andrei…
Nunta au făcut-o simplă, acasă câteva rude și prieteni apropiați. Au venit și Agripina și, greu, Vasile, pe care l-a adus cu vorba bună mama. S-au îmbulzit cu toții în camera cu flori și zâmbete, toți cu ochii pe Drăgana, frumoasă și fericită în rochia crem. Andrei, la costum, tremura de emoție ca un băiat de șaptesprezece ani.
Mariana, cu pernuța de verighete, a strălucit. Îl numea deja pe Andrei tata.
După ce s-a terminat petrecerea, Andrei s-a dus la Vasile cu o vorbă și un păhărel:
Mulțumesc pentru fată. O prețuiesc și n-o las niciodată să sufere.
Vasile a ridicat privirea, s-a zgâit la ginere și apoi la fiica-sa și, ca niciodată:
Să ai grijă, că e cuminte, dar aprigă, seamănă cu maică-sa.
Apoi, cu ochii înlăcrimați, a strâns-o în brațe:
Drăgano, mândria tatei ești!
La plecare, Agripina a strâns-o și ea la piept:
Mamă, veniți la noi, acum vă așteptăm cu iubire.
Seara, pe drumul spre casă, Andrei i-a șoptit Drăganei:
Ei, nevastă, mergem acasă?
Acasă, iubite!
Și, pentru prima dată de când se știa, Drăgana simțea că aici e locul ei cu un bărbat bun, o fetiță sănătoasă și o casă caldă.
Au trecut anii.
Casa Andrei, cândva în construcție, a ajuns mândrie: două etaje, geamuri mari, verandă îmbrăcată cu viță sălbatică și meri sădiți de Drăgana, care erau acum livadă. Mariana termina liceul, voia la medicină. Ionuț era șofer la autobuz, căsătorit, Natalia își făcuse casă cu un băiat din satul vecin, avea deja gemeni. Agripina venea des, să ajute la grădină și cu nepoții. Și Vasile se ținea aproape, chipurile să o vadă pe fi-sa, dar nu se putea lipsi de pacea casei și de ceaiurile cu Andrei pe verandă.
Într-o seară târzie de toamnă, sub cerul domol, stăteau la masă în grădină, cu Drăgana și Mariana.
Mamă, ești fericită? o întrebă fata.
Drăgana s-a uitat la Andrei, la copilul ei, la pomii încărcați de recolte, la tot drumul parcurs. Și a simțit ca niciodată că toate greutățile n-au fost degeaba.
Sunt, scumpă. Sunt fericită, a răspuns simplu.
Andrei i-a trecut brațul după umeri, strângând-o lângă el:
Și eu sunt, a șoptit.
Mariana a zâmbit și a ieșit în livadă. Iar ei au rămas la masă, privind apusul și simțind cum, în sfârșit, viața curge lin, cald, așa cum n-au sperat vreodată.
Afară, se stingea soarele pe cer și, în răcoarea serii, simțeau că în sfârșit aparțin cuiva, căldurii, liniștii, păcii. Și știau: viața e frumoasă, când ai lângă tine omul care te vede și te respectă, orice-ar fi.
