Soțul meu, Marin, și cu mine trăim o căsnicie pe care toată lumea ar vrea s-o pună pe hârtie la notar ca exemplu. Ne-am cunoscut pe vremea când eram studenți la Universitatea din Iași. N-am pus niciodată gând rău Iașiului, dar visam cu ochii deschiși să mă întorc acasă, la Bălți, unde știam că meseria mea va fi la mare căutare. În fond, nu-i ușor să găsești un medic veterinar cardiolog în Moldova, și mai ales unul care tratează atât pisici, cât și câini, ba chiar și vaci. Mă consider un soi de regină printre veterinari, deși clienții cu portofel gros sunt rarități ca porumbelul alb. Dar și cei săraci vin în fugă cu animăluțele lor când le bate inima cam prea tare.
Marin, soțul meu, e și el veterinar, dar are un talent special la pus diagnostice n-ai cum să-l păcălești cu o febră mascată sau cu un tors bizar.
Înainte să deschidem cabinetul nostru, am bătut pe la toate clinicile din oraș, Chișinău inclusiv. Peste tot același scenariu: sterilizări de rutină, vaccinuri și… cam atât. Dacă ai un caz complicat, primești priviri lungi și poate data viitoare. Nu e rentabil, n-ai voință, nu se complică nimeni cu boli de inimă la pisici sau vaci.
Așa că am dat sfoară-n sat și am deschis propria noastră clinică, unde acceptăm cazuri pe care alții le-ar lăsa să rătăcească pe stradă. Ba chiar facem și cercetare pentru colegii veterinari ce să mai, suntem ca o echipă de fotbal care joacă mereu acasă.
Câștigăm binișor, dar n-avem prețuri de capitală. De aceea vin clienți pe bandă rulantă, cu leu moldovenesc și euro dosit în poșetă. Deja ne-am luat un apartament fain în zona Alecu Russo, avem asistenți care nu dorm cu capul pe masa de consultații și eu am timp să mă joc cu copiii și să mă preocup de domesticirea haosului din bucătărie.
Dar părinții lui Marin, adică socrii mei, nu par să pună preț pe toate acestea. Mă urmăresc cu ochii lor ca lupa peste poze de iarnă. Nu le convine că Marin a lăsat Chișinăul pentru Bălți; visează să ne suim cu toți în tren și să ne instalăm în capitală cu tot cu clinică și copii. Asta deși cele două surori ale lui Marin locuiesc lângă casa lor și, sincer să fiu, nu-s nici ei duși pe pustii. Să nu mai zic că, la nevoie, i-am sprijinit cu bani pentru avans la apartamente, ce să mai, suntem pe lista bunelor acțiuni.
Eu mereu sunt cu zâmbetul pe buze când aud bună ziua la telefon că așa-i frumos și românește.
Doar că pentru socrii mei conceptul de limite și distanță personală e un mit ca balaurul din povești. Azi, socrul meu, domnul Grigore, mă sună foarte hotărât:
Să ne vedem diseară la ora 19:00. Vino să mă iei.
Era abia ora 17:00.
Atunci grăbește-te, draga mea!
Mno, ce-ți trebuie, ia copilul din grădiniță, promite asistentei că o să-i aduc prăjitură (dacă nu se prăbușește între timp), și evit să-i zic de dezastrul dulce ce se coace-n bucătărie.
Pe drum, copilul cel mic, Ilinca, se scalde în vise pe bancheta din spate, prinsă bine în scaunul auto. Marin are program prelungit la cabinet, vine cu un pacient ranit, probabil un motan vagabond cu ceva tendințe dramatice. Evident, socrul nu acceptă taxi Ce, ai uitat să conduci?
Așa că stau la volan.
Nici nu apuc să opresc, că domnul Grigore începe cu răcnete telefonice: Hai mai repede! Nu cobor din mașină, n-am chef să trezesc copilul ce să zic, mi se rupe inima la fiecare scâncet.
S-a suit în mașină, a trântit ușa, și fără să tragă aer ca lumea începe să-mi spună:
Puteai măcar să cobori!
Domnule Grigore, doarme copilul, să nu-l trezim!
Eh, cine vrea să doarmă, doarme și cu tam-tam, lasă copilul să asculte cum vorbesc bătrânii.
Ilinca s-a trezit și, evident, a început să plângă.
Crezi că domnul Grigore i-a dat vreun ursuleț? Nici vorbă mi-a ținut teorie despre educație, cică eu stau acasă și cresc copii needucați, iar serviciul meu de 512 ore e stat acasă. Dar băiatul lui, Marin, muncește de se rupe!
A continuat să bombardeze cu idei despre viteză, ba chiar a insinuat că o să ne răsturnăm cu mașina. Ca bonus, mi-a spus cu nonșalanță că acasă îl așteaptă deja o logodnică tânără, gata să-i facă nepoți cuminți, ascultători și fără tendințe la protest pașnic.
Ilinca plângea, iar bunicul, cu norocul lui la pedagogie, a strigat la ea să tacă, că vorbesc oamenii înțelepți.
N-am mai răbdat. Am făcut stânga-împrejur, l-am dus direct la gara din Bălți.
Drum bun, domnule Grigore! Sănătate și noroc în capitală!
Ajunși acasă, Marin mă aștepta în prag, cu fața lungă și camera de la telefon plină de filmări trimise de domnul Grigore. I-am trântit Ilinca în brațe, care încă mai lăcrima:
Uite-așa, dragule, dacă mai scoți vreo vorbă, te trimit la tata și la noua domnișoară. Noi facem copii cuminți și ascultători, dar până atunci, încinge cuptorul că tortul e pe cale să explodeze.
Marin s-a uitat în altă parte, iar eu m-am prins că n-are rost să repet povestea. Un singur adevăr: domnul Grigore nu va mai veni pe la noi. Bine că avem motani și prăjituri care nu cer sfaturi de la socri!
