Soția mea a crescut într-o familie unită și plină de căldură. Dar când socrul meu a împlinit 57 de ani, soția lui s-a stins, din păcate. A fost o perioadă foarte grea pentru el; e greu să treci peste asemenea durere. Ne-am gândit atunci că ar fi bine să vindem apartamentul lui din Chișinău, să împărțim banii în lei moldovenești și să-l aducem să stea cu noi, ca să nu rămână singur și să-i fie mai ușor să treacă peste pierdere. Mi se părea o soluție bună.
Mă așteptam să stea la noi cam jumătate de an, poate un pic mai mult, apoi să-și găsească un apartament al lui. Dar nu s-a întâmplat așa. I-a plăcut mult la noi: nu plătea nimic pentru chirie, taxe sau mâncare. Eu mă ocupam de gătit, de spălat, îi aranjam camera. El mergea doar la serviciu viața lui semăna cu o vacanță permanentă.
Așa au trecut unsprezece ani cu el sub același acoperiș cu noi. După un timp, a început să ne spună tot timpul ce să facem și cum, a introdus propriile reguli în casă, ne-a ajuns răbdarea la limită. Am hotărât să-i cumpărăm o căsuță la marginea orașului, lângă Iași. E încă în putere, sănătos, se poate descurca și singur.
Am cumpărat casa și am aranjat tot ce era nevoie acolo: mobilier, electrocasnice, totul ca să-i fie bine. Socrul meu însă, a început să inventeze tot felul de povești cu dureri de inimă și alte boale, doar ca să stea la noi. Tot timpul găsește scuze ca să nu se mute definitiv.
Eu însă nu mai vreau. Vreau să mă odihnesc, să fiu doar cu familia mea apropiată. Simt că nu mai pot, pur și simplu sunt epuizat. Nu mai știu ce să fac ca să rezolv lucrurile.
