Soțul meu a crescut într-o familie veselă și plină de dragoste, aici la Chișinău. Dar când socrul meu avea 57 de ani, soția lui, Maria, s-a stins din viață. Evident, pierderea aceasta a fost o lovitură grea pentru el, și a avut nevoie de sprijin în acele momente. Am hotărât împreună că vom vinde apartamentul lor, iar banii îi vom împărți. În felul acesta, l-am invitat pe socrul meu să vină să stea la noi, până reușește să treacă peste durere.
Ne-am imaginat că va locui cu noi până la jumătate de an, timp în care va găsi un apartament al lui. Însă socrul meu s-a simțit foarte bine la noi acasă. Pentru taxe sau cumpărături, el nu a contribuit nici cu un leu moldovenesc. Eu îi găteam zilnic, îi spălam hainele, îi făceam ordine în camera lui. Singura lui responsabilitate era să meargă la serviciu. Practic, viața lui semăna cu un concediu continuu.
Așa am trăit împreună timp de unsprezece ani. În ultimii ani, socrul meu a început să ne dea sfaturi tot timpul, să ne spună ce să facem și cum să facem, iar regulile lui au devenit din ce în ce mai stresante. Am ajuns la capătul răbdării. Atunci am hotărât să-i cumpărăm o casă mică în apropierea orașului. E un bărbat sănătos, încă energic, și poate locui singur fără probleme.
I-am achiziționat o casă modestă, am aranjat totul pentru ca el să se mute și să trăiască liniștit. Dar socrul meu a început să pretindă ba că îl doare inima, ba că se simte rău, inventând tot felul de motive doar pentru a rămâne cu noi. Eu însă simt că nu mai pot. Vreau să am liniște, să pot fi doar cu familia mea restrânsă și să mă odihnesc după atâția ani de stres. Sunt obosită. Ce să fac în această situație?
