Singurul lucru pe care îl leg de tata sunt certurile, țipetele și tămbălăul de care ar râde și găina vecinei, dacă nu ar fi atât de trist totul. Am crescut în sărăcie de te lua cu fiori, iar mama muncea până se stingea lumina pe strada Ion Creangă ca să avem măcar o felie de pâine cu gem. Tata, în schimb, era mereu în căutare de motive să pornească scandal, de parcă ar fi avut abonament la nervi.
Într-o zi, am mers cu mama la Piața Centrală să cumpărăm legume de, mâncarea nu creștea singură în frigider. Vânzătorul a aruncat o glumă, mama a râs și eu după ea, dar tata ne-a privit cu ochii de gheață, de ziceai că vrea să vândă tot pe loc. Nu a zis nimic atunci, ci a păstrat totul pentru acasă, unde a izbucnit cu o gălăgie de se auzea de pe scara blocului. La final, a pocnit-o pe mama, ca și cum ar fi fost normal la el în familie.
Nu s-a oprit aici. La un botez, colegul lui tata a glumit că nu semăn nici cât o ceapă cu el, ci mai degrabă cu mama și că de la tata n-am moștenit nimic. Aveam vreo 12 ani, suficient cât să pricep și să mă doară. După o vreme, tata ne-a lăsat baltă, cu tot cu poalele-i pline de reproșuri: Mama te-a răsfățat, nu mai pot cu voi! Și dus a fost.
De atunci, banii erau o poveste lungă, cu mai puține episoade decât în serialele turcești. Tata nu a plătit niciun leu la pensia alimentară, iar mama, mândră ca o moldoveancă autentică, nu s-a dus după el în instanță, așa că a tras singură greul. A căutat un alt job, iar eu făceam orice să intru la liceu bun și apoi la universitate. Am muncit ca nebuna, dar până la urmă am găsit și eu un serviciu, am adunat niște lei și am reușit să-i dau mamei niște ajutor.
M-am măritat cu noroc, zic eu și am prins și eu un pic de viață decentă, fără cearta de dimineață în sufragerie. Recent, am primit un mesaj de la tata, de nicăieri. Mi-a scris că ar vrea să reluăm legătura și, sinceră să fiu, nu am simțit nimic. Prietenele mă sfătuiesc să-l văd, să-i dau o șansă, dar eu nu am chef. Îmi aduc aminte perfect cum a plecat și cum a aruncat familia la gunoi. Pentru mine, tata e un străin. Nu pot să spun că mi-e dor. Mesajul lui încă zace nevăzut în telefon; nu i-am spus nimic mamei. Nu știu ce să fac. O fi bine să-l întâlnesc sau să rămân tăcută ca o statuie în parcul din Chișinău?
