Tatăl a decis să se recăsătorească
Mama Stelicăi s-a stins din viață acum cinci ani. Avea doar patruzeci și opt de ani. Inima i s-a oprit din senin, chiar când uda viorelele pe masa din bucătărie. Tata avea atunci cincizeci și cinci de ani.
N-a plâns, n-a strigat. Doar s-a așezat în fotoliul mamei și a privit lung la poza ei de pe perete. O privea parcă vrând s-o aducă din nou lângă el numai cu puterea gândului.
În acea zi, Stelica și-a pierdut nu doar mama. În esență, și tatăl. Rămăsese acolo, în apartamentul lor din Chișinău, dar părea deja altul, ca și cum numai corpul îi locuia bătrânul scaun. Un soi de umbră prinsă într-o pânză de doliu.
Primul an a fost cumplit. Aveam douăzeci și trei de ani și trebuia să fiu de toate pentru tata: fiică, infirmieră, sprijin. Găteam ciorbă, dar nu se atingea de ea. Spălam cămășile, dar nu le îmbrăca. Îi vorbeam, vorbeam, încercam să-l scot din hăul în care căzuse.
Dar el tăcea. Câteodată răspundea rece, cu răspunsuri scurte, tăioase: să nu mă amestec, să nu-l deranjez, să nu-l ating.
Între noi a crescut o zidărie nevăzută, groasă și rece…
***
Timpul a trecut. Trăiam unul pe lângă altul, fără să ne atingem.
Ne intersectam dimineața în bucătărie, apoi fiecare pleca în ziua sa. Seara luam cina în tăcere, apoi ne retrăgeam în camerele noastre. Cuvinte cât să nu pară că suntem străini. Dar inimile nu comunicau deloc.
Am renunțat să-i mai arăt tata grijă cu forța. El era, de fapt, recunoscător. Încet-încet, ne-am adaptat la o nouă realitate.
Fără soție… Fără mama…
***
După un an, tata a început să revină la viață.
A început să-i zâmbească Danei, vecina care ne răsfăța cu plăcintele ei cu mere. Se ducea la pescuit pe Prut cu vechiul lui prieten. Și-a amintit iar de laptop și de filmele sale preferate.
L-am văzut din ce în ce mai puțin doborât de suferință, și, crezând că greul a trecut, mi-am permis să accept o slujbă pe vară la un sanatoriu din Cahul. L-am lăsat singur, simțind că se va descurca.
Când m-am întors, m-a așteptat o mare surpriză.
***
Tata mi-a spus că vrea să se recăsătorească.
Mi-a spus asta din prag, chiar când am pus piciorul în apartamentul nostru. Calm, parcă era deja hotărât.
Am intrat în bucătărie și s-a așezat față în față cu mine.
Am cunoscut o femeie, mi-a spus cu un surâs. O cheamă Catinca. Vrem să ne căsătorim.
Mi s-a făcut rece pe dinăuntru. Nu pentru că și-a găsit pe altcineva ba chiar aș fi fost mulțumită să-l văd zâmbind din nou. Dar în cap mi s-a aprins o luminiță roșie: Apartamentul!
Apartamentul nostru! Aici am crescut, aici la colț stă vechea mașină de cusut a mamei, iar în bufet e ceașca ei preferată! Iar pe masă, cana asta lăsată nespălată de o femeie necunoscută!
M-am uitat cu vădit dispreț la noul obiect din bucătărie…
Tată, mi-am găsit cu greu cuvintele nu crezi că e cam repede? O cunoști destul de bine? Și, spune-mi, unde plănuiți să trăiți? Sper că nu aici? Nici nu e doar apartamentul tău. E și… al mamei…
Tata s-a uitat la mine cu ochi obosiți și reci.
Aha, am înțeles, a murmurat. Gata, a început… Ce iute ai sărit. Uite că încă trăiesc. Un pic cam devreme să gătim mămăliga pe pielea ursului din pădure.
Nu împart nimic! Vreau doar să știu clar! am sărit ca arsă. E normal! Dacă ai o altă familie, eu… ce fac dacă se schimbă ceva?
O să vezi atunci ce și cum, a răspuns aspru și s-a retras în cameră.
***
Peste două zile a adus-o pe Catinca acasă. Înaltă, suplă, cu ochi triști, Catinca era de o amabilitate exagerată.
Steluța, pricep perfect ce simți, îmi spunea Și crede-mă, nu vreau nimic. Am apartamentul meu, am viața mea. Îl iubesc pe tatăl tău, atât.
Încerca să fie caldă, însă… întrebările ei!
Și la ce distanță e grădina din sat de oraș? De când aveți apartamentul acesta? Ce apartamente faine, astea din perioada sovietică…
Și, cel mai tare, insista că nu e felul potrivit să vorbești din timp de moștenire, că-l rănește pe tata să audă așa ceva și îl face să se simtă inutil.
După vizita ei, grijile mele s-au înmulțit. Eram sigură că femeia e vicleană și urmărește ceva, așa că relația noastră, și-așa tensionată, cu tata s-a rupt aproape de tot. Îl vedeam ca pe un bătrânel orbit de pasiune, gata să dea totul unui străin. Iar el, probabil, mă vedea pe mine drept o fiică lacomă, neîncrezătoare, căreia nu-i pasă de fericirea lui.
Fiecare discuție devenea o ceartă. Tata insista că are dreptul la viață personală. Eu răspundeam că am dreptul la un viitor liniștit. Ne înțepam reciproc, fără să ne dăm seama că ne răneam singuri.
***
Într-un final, n-am mai rezistat și i-am propus să mergem la notar, să decidem clar ce se va întâmpla cu bunurile.
Tata a refuzat mult timp, dar până la urmă a oftat și a zis:
Bine, facem ca tine.
Tot drumul spre biroul notarial am tăcut. Frământam nervos cureaua genții, gata de luptă…
În biroul liniștit, tata s-a așezat deoparte, cu mâinile împreunate. Nu-i puteam citi fața.
Notarul, o doamnă grizonată cu aer sever, a deschis dosarul.
Așadar, suntem aici pentru…
Un moment, a întrerupt-o tata. Vocea îi era moale, dar atât de hotărâtă că m-a străbătut un fior, Eu sunt aici pentru altceva…
A întins notarului un document.
Poftiți.
Notara și-a pus ochelarii, a citit atentă și a întrebat mirată:
Sunteți sigur? E contract de donație. Transferați totul pe numele fiicei dumneavoastră? Gratuit?
Am rămas blocată. Cum adică? Să-mi dea totul așa, fără nimic la schimb? E vreo capcană? O să spună că l-am forțat?
Îi căutam privirea. Voiam să înțeleg ceva. Dar chipul lui era de piatră. Nicio urmă de furie, doar un amestec de dezamăgire cruntă și… milă. Milă pentru mine. Pentru Steluța…
Uite, a spus moale, și mi-a întins actul semnat Ia ce ai vrut atât de mult. Apartamentul. Grădina. Tot. Acum poți să stai liniștită că nu dau casele tale pe vreun vis nebunesc de fericire.
Cuvântul fericire a sunat ca otravă.
Tată… eu… nu-am vrut… am șoptit, simțind lacrimile umilinței cum îmi curg pe obraji.
Nu? a zâmbit amar. Râsul acesta a durut mai tare decât orice țipăt. Steluța, în ultimele șase luni nu te-ai interesat deloc de sănătatea mea. N-ai întrebat dacă mi-e bine, dacă am nevoie de medicamente. Numai acte, numai metri pătrați. Pentru tine nu mai eram tată, ci un obstacol între tine și apartament. Tu crezi că n-am observat?
A făcut un pas spre ușă, dar s-a întors:
Ai poftit la colivia asta? E a ta.
Tata a ieșit. Eu am rămas nemișcată, strângând în pumni o foaie de hârtie rece. Am câștigat tot ce voiam. Și totuși am simțit limpede că am pierdut…
***
Au trecut mulți ani.
Tata și Catinca sunt încă împreună. Din când în când îi văd la piață ori la plimbare prin Grădina Publică. Aproape mereu merg de mână. Tata a îmbătrânit, dar când o privește pe Catinca, chipul îi e plin de lumină.
Eu trăiesc singură.
Într-un apartament cu trei camere, cu mobilă scumpă și finisaje noi.
În weekend merg la grădină. Totul e pus la punct acolo.
Doar fericirea pare să fi rătăcit drumul…
Știu astăzi că tata mi-a dat apartamentul nu din răzbunare. Ci mi-a lăsat exact ce am ales eu: niște ziduri în loc de om, niște hârtii în locul iubirii.
L-am schimbat pe tata pe trei camere și-o grădină. Iar această înțelegere e cea mai grea moștenire pe care mi-a lăsat-o.
