Duminică, jurnal personal.
Unde este fiica mea? Nu-mi pot controla tremuratul, fie de frică, fie de frig. Îmi simt dinții ciocnindu-se, de parcă ar fi o alarmă în corpul meu. Am lăsat-o pe fiica mea, Ecaterina, la petrecerea unui copilaș în camera de joacă din Mall-ul central din Chișinău. Pe părinții sărbătoritului abia îi cunoșteam, dar m-am liniștit nu era prima dată la astfel de adunări de copii, totul era obișnuit, firesc. Doar că astăzi am întârziat autobuzul a venit cu vreo treizeci de minute întârziere. Mall-ul este la marginea orașului, toți vin cu mașina, dar eu nu am avut niciodată. Așa că am dus-o pe Ecaterina cu transportul public, m-am întors pentru o oră acasă aveam meditații de predat, nu puteam permite să le anulez, apoi am alergat după ea. Cu doar cincisprezece minute întârziere, fugind prin parcarea alunecoasă, răsuflarea mi-a devenit grea ca la un maraton. Când am ajuns, mama sărbătoritului, o femeie micuță, cu ochii mari și albaștri, s-a uitat la mine cu o surpriză calmă:
A luat-o tatăl ei.
Dar Ecaterina nu are tată. Sau, cel puțin, n-a avut niciodată un tată care să o vadă sau care să fie implicat.
Pe Marcu, tatăl Ecaterinei, l-am cunoscut într-o după-amiază de vară pe malul râului Bîc. Eu și Ana, prietena mea, luam o pauză sub salcâmi, Ana s-a împiedicat, băieții ne-au ajutat. Ne-au spus povești, despre universitate, despre funcțiile părinților lor unul general, altul profesor. Mereu am crezut că era o prostie, eram amândoi tineri și naivi. Marcu a dispărut fără urmă când a aflat că eram studentă la colegiul pedagogic și că tatăl meu era șofer de autobuz. Mi-a lăsat niște lei moldovenești să mă descurc pentru un avort și gata n-a mai apărut.
Nu l-am făcut niciodată și nu regret nicio secundă. Ecaterina a devenit tovarășa mea, matură peste vârstă, curajoasă și blândă. Când predam lecții la copii, ea se juca singură cu păpușile, apoi găteam împreună supă de lapte sau ouă moi, beam ceai cu biscuiți unși cu unt. Banilor nu le rămânea să fie extra, chiria îmi mânca tot, dar nici eu, nici ea nu ne plângeam.
Cum ați putut să dați copilul meu unei persoane străine? am întrebat cu glasul tremurând, ochii stăteau să-mi explodeze de lacrimi.
Cum străin? E tatăl ei, a ridicat tonul mama cu ochii albaștri.
Aș fi vrut să-i spun că nu-i adevărat, dar n-ar fi folosit la nimic. Trebuie să merg la paznici, să cer imaginile de pe camere, și…
Când s-a întâmplat asta?
Acum zece minute….
Am pornit să alerg. De câte ori i-am spus Ecaterinei: să nu pleci niciodată cu străini! Frica mi-a anchilozat picioarele, totul se învârtea în jurul meu, am ciocnit oamenii fără să îmi cer scuze, nici nu mă uitam la fețele lor. Dintr-un impuls profund, am strigat:
Ecaterina! Ecaaaaterina!
În food court era aglomerație și nimeni nu m-a băgat în seamă, dar câteva capete s-au întors. Luptam să inspir aer, trepidam, ce fac, unde caut mai întâi? Dacă încă nu a plecat cu ea…
Mamă!
Nu mi-a venit să cred ochilor. Fiica mea, cu jacheta desfăcută și fața acoperită de înghețată, aleargă spre mine. M-am prins de ea, de parcă dacă o scap, mă prăbușesc poate chiar așa era. M-am holbat la bărbatul din spatele ei. Respectabil, părul tuns scurt, pulover cu om de zăpadă, ținea un cornet de înghețată și zâmbea stângaci părea să vadă în ochii mei ce voiam să-i spun. A vorbit precipitat:
Îmi cer iertare! Trebuia să vă aștept aici, dar copiii au început să o tachineze. Îi spuneau că nu are tată, că nu vine nimeni după ea, că e urâtă. A vrut să-i înfrunt și i-am zis: hai să-ți cumpăr înghețată până ajunge mama. N-am crezut că vă speriați…
Am tresărit. Chiar au râs de Ecaterina? Mi-am privit fiica, care a priceput ce o întreb. A tras aer adânc și și-a ridicat bărbia.
Să zică ce vor! Acum am și eu tata!
Bărbatul a dat din mâini, stângaci, eu tot nu reușeam să scot niciun cuvânt.
Hai să mergem, am zis într-un final. E târziu, pierdem autobuzul.
Vă rog! bărbatul a venit spre noi, ezitat, fluturând discret din mână. Vă conduc eu acasă, dacă acceptați… Nu credeți că-s cine știe ce dubios! Mă cheamă Nicolae. Sunt om de treabă! Mama mea e acolo la masă, ea vă confirmă!
Arăta spre o femeie cu bucle mov, adâncită într-o carte.
De vreți, mergem împreună, ea mă recomandă!
Sigur, am zis printre dinți, abia stăpânindu-mă să nu-l iau la rost. Mulțumim, ne descurcăm!
Mamă Ecaterina a tras ușor de mâneca mea. Să vadă toți că tata ne duce acasă!
Erau încă acolo sărbătoritul, mama și o fetiță pe care n-o rețin pe nume. În ochii Ecaterinei era o rugă atât de cuminte, iar gheața din parcare m-ar fi pus la încercare. Am cedat.
Bine, am rostit scurt.
Perfect! Dau o fugă la mama să-i spun!
Băiatul mamei, gândesc cu ironie. Femeia zâmbește spre mine, eu evit privirea. Ce ridicolă situație.
Pe drum evitam ochii lui Nicolae, dar observam cât de blând vorbea cu Ecaterina. Ea chiuia de bucurie, nu mă așteptam s-o văd așa dezlegată. La scara blocului, s-a descurajat brusc.
Nu ne mai vedem niciodată? a întrebat încet, privind când la mine, când la Nicolae.
Am simțit privirea lui, de parcă cerea permisiune. Voiam să-i spun: Nu, Ecaterina, nu e politicos, dar tristețea fiicei mele m-a dezarmat. Am făcut cu ochiul lui Nicolae.
Dacă mama ta e de acord, pot să te iau la film sâmbătă. Ai mai fost la cinema?
Pe bune? Nu, niciodată! Mamă, pot să merg cu tata la film?
Mă simțeam stânjenită, așa că am început să citezc precum o profesoară:
Ecaterina, te las, dar cu două condiții. Unu nu-i politicos să-i spui tata unui om străin, îl numești nenea Nicolae, ai înțeles? Și doi merg și eu la film, repet: nu ai voie să pleci cu persoane necunoscute, chiar dacă par simpatici!
Și eu i-am spus asta, a intervenit Nicolae. Și Ecaterinei i-am explicat.
Pot să merg?
Ți-am zis, da.
Superr!
Rațional știam că ar fi bine să opresc nebunia asta, dar n-aveam pe nimeni altcineva decât fiica mea. Dacă aș fi avut pe cineva să mă sfătuiesc, precum mama. Mama a murit subit când aveam cinci ani, tot atât cât are și Ecaterina. Un băiețel a căzut într-un lac înghețat, nimeni nu s-a aventurat să-l salveze, dar ea a făcut-o. Pe el l-a readus la viață, dar pe ea boala a răpus-o într-o săptămână diabet, probleme pe linie moștenită. Ecaterina are și ea diabet, și mereu m-am simțit vinovată pentru genele astea…
Până la weekendul următor, mă frământam cu zeci de scenarii, dar totul a ieșit altfel la cinema, Nicolae a adus-o pe mama lui.
Să nu credeți că sunt vreun ciudat, să mă recomande mama, a zâmbit Nicolae.
Ciudat e, a răspuns mama lui, radiind spre fiul ei ca o lumină.
Cât a colindat Nicolae cu Ecaterina după popcorn, mama lui m-a recomandat sănătos.
Pot să-ți vorbesc direct? Și el a crescut fără tată. Eu am fost măritată de patru ori ultimul meu soț era un om perfect! Nicolae tot sufletul l-a luat de la el. Numai că soarta nu ne-a răsfățat soțul a murit of cardiac, nici n-a apucat să-l țină pe Nicolae în brațe. Am născut prematur. Ceilalți soți m-au ajutat… Suntem în relații ok primul mă adoră încă, al doilea, eh, n-a avut gust pentru femei, al treilea iubea prea mult femeile. Am încercat să-i suplinească lipsa tatălui lui Nicolae, dar tatăl e tată. De aia și-a petrecut așa de mult timp cu Ecaterina la școală și pe el l-au chinuit ceilalți. Am tot mutat valiza de la profesori la profesori, nimic n-a ajutat! Câte trăsnăi n-a făcut ca să le arate celorlați băieți cât e de curajos, o dată chiar era cât pe ce să nu scape.
Ce femeie interesantă! Mărunțică, cu părul mov, în costum elegant, și cu un roman de Doina Ruști. Am devenit fană.
Să nu crezi că Nicolae are ceva ascuns, e om bun, mi-a făcut cu ochiul. Și tu îi place tare mult, dacă tot vorbim deschis.
M-am înroșit până la urechi. Nu era nevoie de complicații! Știam că nu trebuie să-mi scap garda, dar îmi era milă de Ecaterina…
La final, am încercat să-i dau bani pentru bilete, dar m-a refuzat.
Nu se cuvine, când invit o domnișoară la film, plătesc eu!
Nici asta nu mi-a plăcut, obișnuisem să mă descurc singură, să nu depind de nimeni. Dar că îi place de mine, i-am catalogat drept prostii. N-are cum…
Când ne-a dus acasă, Ecaterina a întrebat:
Tata, unde mergem data viitoare?
Ecaterina! am intervenit sever.
Ea a râs și și-a acoperit gura cu palmele.
Cred că la Muzeul de Zoologie, a spus Nicolae, ignorând corectarea mea. Ce zici, Ecaterina?
Minunat! Mamă, vii și tu?
Mergeți cu mama lui Nicolae, am răspuns sec. Ea a zis că-i plac fluturii.
Am ieșit prima din mașină, dornică să închei povestea. Am auzit cum îi șoptește Ecaterinei:
Când mama nu aude, poți să-mi spui tata!
Așa a apărut tata de duminică în viața Ecaterinei. Uneori mergeam cu ei, alteori o lăsam doar cu mama lui Nicolae, păstrând distanța, suspectând totul și pe toți. Ecaterina povestea mereu cât de amuzant, dulce și interesant e Nicolae. Fără să vreau, mă molipseam cu entuziasmul ei, dar refuzam să cred în idile. Nu-i viața telenovelă, să apară cineva și să schimbe totul! Și cu mama lui, mereu în culise, lăudându-l, ba chiar mă gândeam, de ce ar dori asemenea femeie să-și aranjeze fiul cu mine, o simplă profesoară?
Dar încet, inima mea s-a dezghețat. Nicolae era delicat: lăsa ciocolată la raft, mă consulta cu privire la orice ieșire cu Ecaterina, căuta să mă prindă cu privirea. Cel mai mult îmi plăcea mama lui simțeam că ea e omul cu care aș vorbi deschis.
Într-o zi m-a sunat Nicolae, propunând un film. Ecaterina a sărit ca un iepuraș:
E Nicolae?
Da, desigur, Ecaterina se bucură, am răspuns.
Dar de fapt, te invit pe tine, s-a bâlbâit el, adică, să mergem doar noi… în doi.
Mama lui în fundal:
În sfârșit!
Mamă, încetează! O, Olesea, scuze… mereu cu urechea la telefon.
Ecaterina, soptind:
Te-a invitat la film?
Am râs.
Și eu ascult mereu cu urechea. Nicolae…
Nu refuza! O șansă, promit să fiu cavaler adevărat!
Spune-i de ochi, Nicolae, ziceai că seamănă cu ochii mamei ei…
Ca și cum cineva m-ar fi stropit cu apă rece. Ce legătură…?
Nicolae a spus ceva mamei lui, apoi mi-a zis:
Olesea, vin imediat să-ți explic. Pot?
N-ar strica niște clarificări… Am plimbat pași din colț în colț până a sosit, Ecaterina simțind tensiunea, stătea să deseneze.
Trebuia să spun de la început, a început Nicolae. Dar mi-ai plăcut și mi-a fost frică să nu-ți pară că o fac din cauza mamei… Mamei tale. Mă temeam că mă vei urî. Ea a murit din cauza mea…
Vorbea dezorganizat, sărea de la un subiect la altul, mă privea cu o implorare nespusă. Eu tremuram, ca în ziua când am crezut că Ecaterina a dispărut.
Mă ierți?
Niciun cuvânt n-am rostit, doar:
Trebuie să mă gândesc.
Mamă, iartă-l pe tata…
Nicolae și-a mărit ochii la Ecaterina, amintindu-i să respecte înțelegerea. M-a privit din nou. Am repetat:
Trebuie să-mi iau timp. Să gândesc, înțelegi?
Îmi venea să pun o mie de întrebări, dar nu-mi găseam vocea. Dar când m-a sunat mama lui Nicolae, abia atunci am aflat tot.
N-a știut că a murit, am încercat să-l protejez. Apoi am scăpat porumbelul, și el a hotărât să vă caute. Voia doar să vă ajute atunci, să vadă dacă totul e bine. Întâi cu Ecaterina a decurs așa, apoi tu… S-a îndrăgostit pe loc! Se temea să nu înțelegi greșit. Nu-l condamna a încercat să arate băieților că e băiat de bărbat, responsabil, chiar dacă fără tată. Toți se temeau să meargă pe gheață, el a mers, și…
Mama lui nu insista, îl apăra, dar Ecaterina, în schimb, insista:
Mamă, e bun! Te iubește, mi-a spus! Și poate fi tata adevărat, să înțelegi?
Înțelegeam… Dar totul pare… Ciudat?
A trecut aproape o lună n-am putut vorbi cu Nicolae. Nu-i răspundeam la telefon, nici la mesaje, cu fiecare zi îmi era tot mai dor să-l sun, dar era tot mai greu.
Ecaterina m-a trezit noaptea, plângea și se plângea de dureri de burtă. Încă de ieri seara o văita, am dat vina pe kefirul expirat. Acum, însă, ardea de febră, nici nu era nevoie de termometru.
Cu mâinile tremurânde am sunat la ambulanță, apoi, instinctiv, l-am sunat pe Nicolae.
A venit cu ambulanța, în pantaloni de casă, ciufulit, nedormit. A mers cu noi la spital, liniștind-o și promițând că totul va fi bine. Vocea îi tremura la fiecare frază.
Peritonita nu e așa gravă, repeta el. Totul va fi bine, sigur!
Am pus mâna pe mâna lui voiam să-l liniștesc și pe el, dar cred că aveam nevoie să fiu liniștită și eu. În sala de așteptare era frig, nu aveam haine groase, stăteam atât de lipiți, să ne încălzim unul pe altul.
El s-a înfipt la medic să întrebe de operație. Eu nu puteam nici să mă mișc, mă temeam să nu se întâmple ceva cu Ecaterina, nu știam dacă rezist…
Dar a fost bine. Medicii au făcut totul perfect, iar Ecaterina a fost curajoasă. S-a luptat, medicul ne-a spus că starea era critică.
Parcă un înger bun o păzește, a rostit doctorul. Eu am șoptit: mulțumesc, mamă!
Nicolae a mulțumit medicului, care ne-a trimis acasă, extenuați. N-aveam voie la Ecaterina, era la terapie intensivă, părinții trebuiau să se refacă.
Ne-a dus la scara blocului, a ezitat să ceară să intre, dar am zis:
Se crapă de ziua. Vrei să-ți fac o cafea?
Și am realizat că chiar vreau să stea. Să rămână. Aici. Mereu.
Ecaterina s-a refăcut miraculos asistentele au fost surprinse.
Asta e pentru că am și mamă și tată! spunea ea.
Nimeni altcineva nu înțelege de ce fiica mea radiază fericire. Numai eu și Nicolae știm cât valorează totul.
