De la o duminică la alta, viața mea părea să existe doar pe jumătate. Șase zile în care pluteam prin rutină, apoi o singură zi vie: duminica ce îmi era dedicată fiicei mele, Ilinca. Dar nici măcar ziua asta nu era a mea, ci un spațiu raționat, măsurat în minute și reguli de către fosta mea soție, Nicoleta. Program strict: de la zece dimineața la șase seara. Fără întârzieri. Fără shaorma sau covrigi după poftă. Fără cadouri așa, fără motiv. Pentru că eu, Vlad, eram doar rolul acela secundar: tata de duminică.
Ilinca mă aștepta mereu la scară, cu chipul serios și privirea aspră a cuiva care ține socoteala timpului. În ochii ei citeam nemulțumirea: Ai întârziat două minute sau, după caz, Astăzi mergem la film, așa scrie în plan.
Ne plimbam pe la cinema, prin Grădina Publică sau la o patiserie. Discutam despre școală, despre filme, despre colegii ei. Niciodată despre Nicoleta. Niciodată despre ce se întâmpla după ora șase, când o lăsam la bloc și Ilinca, fără să se uite înapoi, mergea spre lift. Mergea către mama și noul ei soț, Marius.
Marius era adevăratul tată. Locuia cu ele, se ocupa de lecții, le ducea la țară în weekend. Ilinca avea cu el glume proprii, fotografii pe Facebook cu familia lor unită. Pe acele poze le priveam noaptea, singur, ca un hoț de amintiri. Mă făceau să simt că nu trăiesc viața mea.
În încercarea disperată de a cuprinde toată dragostea de tată în cele opt ore săptămânale, totul îmi ieșea forțat, stângaci.
Întrebam, jenat:
Ai nevoie de ceva?
Ilinca ridica umerii, neutră:
Am tot ce-mi trebuie.
Și acest am tot era mai dureros decât orice cuvânt. Însemna: Am acasă. Tu doar ești pe lângă.
***
Totul s-a prăbușit marțea aceea.
M-a sunat Nicoleta. Vocea ei, de obicei clară, suna acum obosit și subțire.
Vlad E vorba de Ilinca. Medicii bănuiesc că are o tumoare. Malignă, probabil. E nevoie de o operație complicată. Și costisitoare.
Brusc, lumea s-a contractat în receptorul telefonului. Apoi Nicoleta, mai stăpânită, mi-a explicat partea cu banii: ea și Marius au niște economii, dar nu ajung. Vând mașina, caută alte variante. Nu cerea, doar mă ținea la curent. Ca pe un partener de nenorocire.
Am abandonat tot ce făceam și am alergat la Spitalul de Copii. Am găsit-o pe Ilinca mică, palidă, în pijamale de spital. Mi s-a rupt inima.
Lângă ea, pe scaun, stătea Marius. Îi ținea mâna, îi șoptea ceva liniștitor. Ilinca se uita la el ca la ultimul sprijin.
Eu am rămas în prag, stingher. Tata de duminică, prezent într-o zi din mijlocul săptămânii, nu-și găsea locul.
Tati a zâmbit slab Ilinca.
Acest tati mi-a dat putere. Am făcut primul pas, dar nu am găsit nimic mai potrivit de spus decât să-i mângâi stângaci părul:
O să fie bine, puiule.
Știam că sunt cuvinte goale, spuse de complezență.
Nicoleta se uită în urma mea de la fereastră.
Dacă poți ajuta cu banii
Puteam.
Aveam un singur lucru de preț chitara mea veche, o Hora din anii 70, adusă din Reghin, visul tinereții mele.
Am vândut-o pe loc, pentru orice preț, doar să fac rost de bani rapid. Am transferat banii Nicoletei, anonim. Nu voiam mulțumiri. Nici ca Ilinca să creadă că dragostea mea are preț. Să creadă, mai bine, că Marius a rezolvat totul. Doar el are dreptul la aplauze. Eu am doar obligația de a fi prezent.
***
Operația era programată joi. Miercuri seara m-am dus la spital, nu mai aveam stare să stau acasă.
În salon era Nicoleta. Marius abia ieșise după niște acte. Ilinca stătea cu ochii închiși, dar nu dormea.
Mami, a șoptit ea spune-i doctorului acela de dimineață să nu mai spună bancuri. Nu sunt amuzante.
Am să-i spun, a răspuns Nicoleta.
Și spune-i lui tata Marius să nu-mi mai citească despre planuri de afaceri. Plictisitor.
Spun.
Eu stăteam la spate, după perdea, fără curaj să intru. Am auzit cum fata mea a tăcut, apoi a continuat, mai încet:
Iar pe tata roagă-l să vină. Să stea doar lângă mine. Fără să vorbească. Să-mi citească. Ca înainte. Hobbitul.
Am înghețat. Inima-mi bătea să-mi spargă pieptul.
Ca pe vremuri
***
Înainte de divorț, îi citeam noaptea, imitând glasurile piticilor și ale elfilor.
Nicoleta s-a uitat la mine și m-a îndemnat din priviri către pat:
Mergi. Dar nu mult. Are nevoie de liniște.
Am intrat, am tras scaunul aproape. Ilinca și-a deschis ochii.
Bună, tati.
Salut, puiule. Să-ți citesc din Hobbitul?
Mhm.
Nu aveam cartea, dar am găsit-o pe telefon. Am început să-i citesc încet, monoton, sărind peste cuvinte, uneori încurcând personajele. Nu mai schimbam voci. Doar citeam. Simțeam cum vocea mi se frânge, cum literele mi se pierd în ceață. Mâna ei slabă stătea în mâna mea.
Am citit poate o oră, poate două. Până am simțit că adoarme. Am încercat să-i desprind mâna, dar ea, în somn, a strâns-o și mai tare.
Și atunci, privind chipul ei slăbit, am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodată. M-am aplecat și i-am șoptit, pentru pereții salonului:
Iartă-mă, fetița mea. Pentru tot. Te iubesc nemaipomenit. Ține-te tare. Pentru mine. Al tău tata de duminică.
Nu știu dacă m-a auzit. Poate e mai bine să nu.
***
Operația a durat ore. Am stat pe hol, în fața Nicoletei și a lui Marius. Ei împreună.
Eu singur.
Dar nu mai era o singurătate goală. Era plină de lecturi tăcute, de atingerea caldă a palmei fiicei mele.
Când medicii au ieșit și au spus că totul a decurs bine, iar tumora era benignă, Nicoleta a izbucnit în lacrimi pe umărul lui Marius.
Eu m-am tras la fereastră, cu pumnii strânși, să nu urlu de ușurare.
***
Starea Ilincăi s-a îmbunătățit. După o săptămână au mutat-o într-un salon obișnuit.
Marius, ca un tată adevărat, alerga între medici și diverse hârtii.
Eu veneam seară de seară. Citeam, tăceam, ne uitam la seriale. Uneori, doar stăteam.
Într-o zi, când mă pregăteam să plec, Ilinca m-a oprit.
Tati.
Da, pui.
Știu că tu ai dat banii. Mama nu mi-a spus, dar am auzit-o certându-se cu Marius. Voia să-și vândă partea din firmă, dar mama plângea și-i zicea că nu-i nevoie, că tu ai dat deja tot, că ți-ai vândut chitara.
N-am răspuns.
De ce? a întrebat ea. Doar noi stăm cu Marius
Sunteți familia mea. Nu se discută.
Ilinca s-a uitat mult la mine. Apoi mi-a întins mâna: în palmă era un semn de carte vechi, din carton, făcut cu ani în urmă, cu litere tremurate: Pentru tati, de la Ilinca.
L-am găsit într-o carte veche, când am fost acasă în weekend. Ia-l. Să nu-ți mai pierzi niciodată pagina
Am luat semnul de carte. Cartonul era cald de la palma ei.
Tati, mi-a zis cu voce hotărâtă, de om mare, tu nu ești doar de duminică. Tu ești mereu. Înțelegi?
Nu am putut răspunde. Doar am dat din cap, strângând semnul de carte în pumn.
Apoi am ieșit repede pe coridor. Bărbații, fie ei și tați de duminică, nu plâng în fața fiicelor lor
Ei doar se lasă doborâți, pe ascuns, de recunoștință și fericire, ținând cu dinții de un carton care face legătura între trecut și un prezent ce contează cu adevărat.
***
Duminica următoare am venit la nouă, nu la zece. Și am plecat mult după șase.
Am privit cu Ilinca pe fereastra salonului, spre orașul liniștit. Fără ceas sau plan.
Doar pentru că sunt tatăl ei.
Mereu.
