Fiul și nora l-au alungat pe bătrânul tată din propria casă. Bătrânul deja îngheța, când o lăbuță i-a atins chipul.
Vasile stătea pe o bancă înghețată dintr-un parc din apropierea orașului Chișinău, tremurând de frigul pătrunzător. Vântul șuiera ca un animal flămând, zăpada cădea în fulgi mari, iar noaptea părea o prăpastie neagră fără sfârșit. Se uita în gol, neputând să înțeleagă cum a ajuns el, omul care și-a construit casa cu propriile mâini, să fie azvârlit pe stradă, asemenea unui obiect nefolositor.
Cu doar câteva ore în urmă, se afla încă între zidurile care îi erau familiare întreaga viață. Dar fiul său, Andrei, l-a privit cu o răceală dusă la extrem, de parcă nu era tatăl lui, ci un străin.
— Tată, nouă, ținând cont de situația cu Olga, ne este prea strâmt aici, — a spus el, fără să clipească. — Și oricum, nu te mai poți descurca singur, ți-ar fi mai bine la azil sau într-o cameră închiriată. Ai pensie…
Olga, nora sa, stătea alături, dând din cap aprobator, ca și cum era cea mai firească decizie din lume.
— Dar… asta e casa mea… — glasul lui Vasile tremura nu din cauza frigului, ci din cauza trădării care îi sfâșia sufletul.
— Ai semnat totul pe numele meu, — Andrei a ridicat din umeri cu un asemenea dezinteres încât lui Vasile i s-a tăiat respirația. — Actele sunt semnate, tată.
În acel moment, bătrânul a înțeles că nu mai avea nimic.
Nu s-a certat. Orgoliul sau disperarea — ceva îl făcuse să se întoarcă și să plece, lăsând în urmă tot ceea ce-i fusese drag.
Acum, stătea în întuneric, înfășurat într-un palton vechi, și gândurile îi erau confuze: cum de a ajuns să aibă atât de multă încredere în fiul său, l-a crescut, îi oferise totul, iar în final a devenit de prisos? Rigiditatea frigului îl pătrundea până la oase, dar durerea din suflet era mai intensă.
Deodată a simțit o atingere.
O lăbuță caldă și păroasă s-a așezat ușor pe mâna sa înghețată.
În fața lui stătea un câine — mare, blănos, cu ochi blânzi, aproape omenești. L-a privit atent pe Vasile și apoi a împins cu botul umed palma lui, parcă spunând: „Nu ești singur.”
— De unde ai apărut, prietene? — a șoptit bătrânul, suprimând lacrimile care îi urcau în gât.
Câinele și-a fluturat coada și a tras ușor de marginea paltonului său.
— Ce intenționezi să faci? — s-a mirat Vasile, dar vocea lui nu mai avea aceeași disperare.
Animalul a continuat să tragă cu stăpânire, iar bătrânul, oftând greu, a decis să-l urmeze. Ce ar fi putut pierde?
Au mers pe câteva străzi acoperite de zăpadă până când o ușă a unei case mici s-a deschis în fața lor. În prag stătea o femeie, înfășurată într-un șal călduros.
— Neica Baroane! Unde ai fost, poznă așa de mare?! — a început ea, dar zărind bătrânul tremurând, a încremenit. — Doamne… sunteți bine?
Vasile a vrut să spună că se descurcă, dar din gâtul lui a ieșit doar un geamăt stins.
— Dar veți îngheța! Intrați repede! — a spus ea, apucându-l de braț și aproape forțându-l să intre în casă.
S-a trezit într-o cameră caldă. Mirosul cafelei proaspăt preparate și al chiflelor cu scorțișoară plutea prin aer. Inițial, nu a înțeles unde se află, dar căldura se răspândea în trupul lui, alungând frigul și frica.
— Bună dimineața, — s-a auzit o voce blândă.
S-a întors. Femeia care îl salvase în noaptea precedentă stătea în ușă cu un platou în mâini.
— Mă numesc Elena, — i-a zâmbit ea. — Și dumneavoastră?
— Vasile…
— Ei bine, Vasile, — zâmbetul ei a devenit mai larg, — foarte puțini sunt aceia pe care Baron îi aduce acasă. Ați avut noroc.
El a schițat un zâmbet slab înapoi.
— Nu știu cum să vă mulțumesc…
— Povestiți-mi cum ați ajuns afară pe o vreme atât de geroasă, — l-a rugat ea, așezând platoul pe masă.
Vasile s-a îndoit. Dar în ochii Elenei era atâta sinceritate și compasiune, încât dintr-odată a povestit tot: despre casă, despre fiul său, despre cum a fost trădat de cei pentru care a trăit.
Când a terminat, în cameră a căzut o tăcere grea.
— Rămâneți la mine, — a spus deodată Elena.
Vasile a privit-o cu nedumerire.
— Ce?
— Locuiesc singură, doar eu și Baron. Îmi lipsește cineva alături, iar dumneavoastră aveți nevoie de un cămin.
— Eu… nici nu știu ce să spun…
— Spuneți „da”, — ea i-a zâmbit din nou, iar Baron, parcă aprobând, a împins cu botul palma lui.
Și în acel moment, Vasile a realizat că și-a găsit o nouă familie.
După câteva luni, cu ajutorul Elenei, a apelat la judecătorie. Actele pe care Andrei l-a forțat să le semneze au fost declarate nevalide. Casa i s-a întors.
Însă Vasile nu s-a mai întors acolo.
— Nu mai e locul meu, — a spus el încet, privind-o pe Elena. — Să o ia ei.
— Așa și trebuie, — a dat ea din cap. — Pentru că acum casa ta este aici.
Vasile a privit spre Baron, spre bucătăria primitoare, spre femeia care i-a oferit căldură și speranță. Viața nu se terminase — abia începea, și pentru prima dată după mulți ani, Vasile a simțit că poate fi din nou fericit.
