— Tata, te rog să faci cunoștință, aceasta este viitoarea mea soție și nora ta, Varvara! — strălucea…

Tată, fă cunoștință, asta e viitoarea mea nevastă și nora ta, Vasilica! radia de bucurie Boris.
Cine?! întrebă uimit profesorul universitar, doctor Ion Filimon. Dacă e o glumă, nu-i una reușită, să știi!
Bărbatul privi cu dezgust unghiile groase de la mâinile norei. Avea impresia că fata asta nu știa ce-i aia apa și săpunul, că altfel cum să explici mizeria prinsă sub unghii?
Doamne ferește! Noroc că Lenuța mea n-a apucat să vadă așa rușine! Noi am încercat să-i dăm acestui flăcău cele mai bune obiceiuri, îi trecu prin gând.
Nu e glumă! zise Boris, pe un ton de luptă. Vasilica va sta la noi, iar peste trei luni ne căsătorim. Dacă nu vrei să participi la nunta fiului tău, nu-i nicio problemă, mă descurc fără tine!
Bună ziua! zâmbi Vasilica, și intră ca la ea acasă în bucătărie. Am adus plăcinte, dulceață de zmeură, ciuperci uscate…, începu fata să enumere produsele scoase dintr-o traistă ce arăta de parcă făcuse trei drumuri la târg.
Ion Filimon se ținu de inimă, văzând cum Vasilica a înnobilat fața albă ca laptele a feței de masă cu o pată zdravănă de dulceață.
Boris! Revino-ți! Dacă vrei să-mi faci în ciudă, exagerezi… E prea mult! Din ce sat ai adus această domnișoară? N-o primesc sub acoperișul meu! strigă profesorul, cu o disperare de om înecat.
Eu o iubesc pe Vasilica. Și ca soție, are dreptul să stea în casa mea! chicoti Boris, plin de ironie.
Ion Filimon pricepu că băiatul face mișto de el. Nu mai zise nimic, se retrase în camera sa.
Relația cu fiul său se schimbase în ultimul timp. După moartea mamei, Boris devenise de nerecunoscut. Lăsase facultatea baltă, vorbea urât cu tatăl și trăia fără griji, de parcă viața era doar petrecere.
Ion spera că fiul său se va schimba, va redeveni băiatul chibzuit și bun de altădată. Dar în fiecare zi Boris se depărta tot mai mult de el. Și ce să vezi, azi și-a adus în casă această țărancă! Știa bine că tatăl nu-i va aproba alegerea, așa că nici nu s-a străduit s-o ascundă
Curând, Boris și Vasilica și-au făcut cununia. Ion Filimon a refuzat să participe la nuntă, nu voia s-o accepte pe nora asta de care-i era rușine. Îl rodea gândul că locul Lenuței, stăpâna casei, mama și gospodină desăvârșită, fusese luat de această fată needucată, care cu greu lega două vorbe.
Vasilica părea să nu observe deloc atitudinea rece a socrului, ba chiar se străduia să-i facă pe plac în toate, doar că, vai, nu reușea decât să-l enerveze. Bărbatul nu vedea în ea nici o calitate, doar lipsă de carte și maniere de bunică de la țară
Boris, după ce s-a săturat de viața de bărbat model, s-a apucat iar de chefuri și băutură. Tatăl tot auzea scandalurile și certurile din casa tinerilor, și, ce să spun, se bucura în suflet: era convins că Vasilica va zbura cât de curând din casa lor.
Domnule profesor! intră Vasilica într-o zi, plângând. Boris vrea divorț, ba chiar mă dă afară, și eu sunt însărcinată!
Stai liniștită, nu te dau nimeni sub cerul liber! Du-te la locul tău, la sat. Faptul că ești gravidă nu-ți dă dreptul să mai stai aici după divorț. Îmi pare rău, dar nu mă bag în poveștile voastre, zise liniștit bărbatul, bucuros pe dinăuntru că scapă finalmente de nora agasantă.
Vasilica izbucni în plâns și-și începu să strângă lucrurile. Nu pricepea de ce o urâse socrul din prima zi, de ce Boris s-a jucat cu ea de parcă era un cățel și apoi a aruncat-o la ușă. Și ce dacă e de la țară? Are și ea suflet și simțire
***
Au trecut opt ani Ion Filimon locuia într-un azil de bătrâni. Omul ajunsese să se topească pe zi ce trece Bineînțeles, Boris a profitat și l-a plasat repede ca să scape de bătaie de cap.
Bătrânul se resemnase, știind că altă opțiune nu există. În viața lui lungă a dat la mii de oameni lecții de bunătate, respect, grijă Primea și-acum scrisori de mulțumire de la foști elevi. Dar pe propriul fiu nu reușise să-l educe cum trebuie
Ioane, ai musafiri, îi spuse colegul de cameră, revenit de la plimbare.
Cine? Boris? scăpă de sub control bătrânul, deși știa că e imposibil. Boris nu venea nici dacă dădea un leu nou.
Nu știu. M-a rugat asistenta să te chem. Ce stai, fuguta! râse colegul.
Ion își luă bastonul și ieși agale din cameră. Pe scara azilului, de departe, a văzut-o și imediat a recunoscut-o, deși trecuseră ani de când nu se văzuseră.
Bună, Vasilica! rosti ușor, cu capul plecat. Parcă simțea și-acum vina față de această fată simplă, pentru care n-a avut curajul să se bată odată, cu opt ani în urmă
Domnule profesor?! făcu ochii mari femeia mereu roșie-n obraji. V-ați schimbat mult Sunteți bolnav?
Un pic zâmbi el, trist. Tu, cum de ești aici? De unde ai aflat de mine?
Boris mi-a spus. Știți cum e, nu vrea sub nicio formă să vorbească cu fiul nostru. Iar băiatul mereu întreabă ba de tata, ba de bunic Ivan nu-i vinovat că nu vreți să-l recunoașteți. Lui îi lipsesc rudele. Am rămas doar noi doi, zise cu voce tremurândă Vasilica. Iertați-mă, poate nu trebuia să vin
Stai puțin! o opri bătrânul. Cât are Ivan acum? Parcă ultima dată mi-ai trimis o poză, pe când avea doar trei ani.
E la ușă. Să-l chem? întrebă nesigură Vasilica.
Sigur, fiică dragă, cheamă-l! se bucură Ion Filimon.
În hol a intrat un băiețel roșcov, copia în miniatură a lui Boris. Ivan se apropie timid de bunicul pe care nu-l văzuse niciodată.
Bun venit, băiete! Ce mare te-ai făcut plânse bătrânul, strângându-și nepotul la piept.
Au vorbit mult, plimbându-se pe aleile aurii ale parcului din jurul azilului. Vasilica povestea despre viața grea de la țară, despre cum i-a murit mama de tânără și cum a trebuit să crească singură băiatul și gospodăria.
Iartă-mă, Vasilica… Am greșit mult față de tine. M-am crezut toată viața deștept și educat, dar abia acum am priceput că oamenii trebuie apreciați nu pentru școală și maniere, ci pentru suflet și sinceritate, zise bătrânul.
Domnule profesor, avem o propunere, zâmbi Vasilica, vizibil emoționată. Veniți la noi! Sunteți singur, și noi tot singuri suntem… Ne-ar prinde bine o rudă lângă noi.
Buni, vino! Mergem la pescuit, la cules ciuperci… E tare frumos la noi în sat și avem destul loc în casă! îl rugă Ivan, ținându-l de mână pe bătrân.
Haideți, mergem! zâmbi Ion Filimon. Am ratat multe cu Boris, poate pot să-ți dau ție ce nu i-am dat lui. Și, sincer, n-am fost niciodată la sat. Poate mă îndrăgostesc și eu de viața asta
Sigur că te îndrăgostești! râse Ivan.