Tata, nu pleca! Dragul meu, nu ne abandona! Tati, nu-mi mai cumpăra nimic, nici lui Andrei. Doar rămâi cu noi! Nu vrem mașinuțe, nu vrem bomboane. Nu ne trebuie cadouri! Doar să fii lângă noi! striga Ștefan, copilul de șase ani, agățându-se de piciorul tatălui.
Mama lor plângea în camera alăturată. Nu mai avea putere să se ridice și să iasă.
Iar Andrei, băiatul de paisprezece ani, stătea cu pumnii încleștați. Dragostea pentru tatăl său se lupta cu ura din sufletul lui.
Ștefan era mic, nu înțelegea. Dar el, Andrei, văzuse cum suferise mama. Cum se rugase de tatăl lor cu lacrimi în ochi să rămână. Măcar până când Ștefan va mai crește puțin. Dar rugămințile nu ajutaseră.
Termină! Ridică-te! Nu te mai umili, auzi! Nu-i pasă de tine. Nici de mine, nici de nimeni din familia asta, așa că să plece dracu! Andrei alergă și începu să-l desprindă pe fratele său mai mic de pe tatăl lor.
Fiule, de ce faci asta? O să vin în vizită, o să vă ajut. Doar că voi trăi în alt loc. Dar vă iubesc la fel de mult. Așa am decis începu tatăl.
Cine a decis? Tu ai decis! Crezi că n-am auzit? Mama te-a rugat să nu pleci. Aici suntem noi! Suntem familie. Și tu pleci! La altă femeie! Ea îți e mai dragă decât noi, nu-i așa? Andrei se străduia din răsputeri să nu izbucnească în plâns.
Dacă tatăl l-ar fi îmbrățișat, și-ar fi lăsat geamantanele jos și ar fi spus că a greșit s-ar fi aruncat în brațele lui. Și ar fi uitat totul. Și l-ar fi iertat, firește. Pentru că era tatăl lui.
Cel care îl învățase să repare mașini, îl lua la pescuit, juca fotbal cu el, îi citea povești noaptea înainte de culcare. Cum putea să plece și să șteargă tot din viața lui? Pe ei? Pentru ce?
Ștefan plângea cu hohote. Mama suspina în camera ei. Tatăl îi privi pe toți și plecă, cu capul plecat.
Și mult timp după el răsuna strigătul: Tati! Nu pleca!
***
De atunci, viața se schimbase.
Andrei îl ura pe tatăl său. Nu voia să-l mai vadă, arunca cadourile pe care le aducea.
Ștefan aștepta. Se așeza lângă ușă. Sta pe balcon și se uita la orizont.
Tatăl cerea să-i ia pe băieți în vizită. Mama nu-l lăsa.
Deși Andrei nici el nu voia. Ștefan dorea să-l vadă pe tată, dar i se spunea: Tatăl tău nu vrea să te vadă.
Mama lor ar fi refuzat pensia alimentară cu mândrie, dar trebuia să trăiască din ceva.
S-a îndrăgostit tatăl vostru. Așa se întâmplă! În altă parte e mai dulce! Copiii nu-i mai trebuie. Acum are alții! obișnuia să spună.
Andrei asculta încruntat. Ștefan plângea.
***
După un an, tatăl se întoarse. Mai bine zis, voia să se întoarcă. Ștefan nu era acasă. Doar Andrei și mama. Tatăl se scuza, spunea că greșise. Își dăduse seama. Nu putea trăi fără ei. Nu era viață fără copiii lui.
Dar mama nu-l primi înapoi. Acestea erau clipele răzbunării ei. Nici Andrei nu-l iertă. Rana era încă proaspătă. Nu exista loc pentru iertare.
Iar pe Ștefan nu-l întrebară. Era încă prea mic.
***
Timpul trecu. Andrei se apucă de afaceri. Ștefan deveni doctor. Fratele mai mare își făcuse deja familie. Cel mai tânăr rămase lângă mama până când, într-un final, ea nu mai fu.
Nu mult după, Ștefan hotărî să se căsătorească cu prietena lui din copilărie, Ana.
Înainte de asta, Andrei avea treabă în alt oraș. Îl invită pe fratele său să meargă împreună. Să mai scape de gânduri. În loc de mașină, aleseră trenul. Beau ceai și vorbeau pe sub zgomotul roților.
Nu se certau, trăiau în bună înțelegere, deși se vedeau rar. Dar erau foarte diferiți la caracter. Andrei, aspru și incapabil să accepte contraziceri, nu asculta decât de el.
Îl numea pe fratele său domnul milos
