Tată, ce-ai făcut, ai luat o pisică? se miră fiica Ilinca, venită în weekend.
Petru Ionescu, cu ochii încă înroșiți de supărare, privea prin fereastră. Același motan roșcat stătea din nou pe straturile sale de legume a treia zi la rând.
Mai întâi a mâncat roșiile, ieri a adormit în castraveții, iar astăzi s-a așezat fără rușine pe varza tânără.
Ar fi trebuit să pleci la stăpânii tăi, murmură bătrânul, bătând cu degetul în geam.
Motanul ridică capul, își trage ochii galbeni în sus și rămâne nemișcat, sfidător.
Petru își încinge ghetele de cauciuc și iese pe ogor. Motanul nu fuge doar se retrage cu câțiva pași și se așază lângă gard. Slab, zdrobit, urechea sfâșiată, coada în buclucuri.
Ce, săracule? se apleacă spre varză, examinează pagubele. S-a cam săturat, nu te mai ia acasă?
Motanul mieună într-un șuierat slab. În acel moment bătrânul înțelege: animalul e flămând. Ochii lui strălucesc de foame.
Unde-s stăpânii tăi? întreabă, aşezându-se pe călcâie.
Motanul se apropie, se freacă de bocancul său. Grrrrăie ușor, parcă mulțumește că nu îl alungă.
Bunicule, de ce trăiește o pisică în curtea noastră? întreabă nepotul Ștefan, venind pe țară.
E a vecinului. S-a pierdut sau l-au aruncat, nu știu.
Și al cui era?
Petru oftă. Știe pe bune. Bătrâna Ana, soția lui, din casa alăturată, murise acum o lună în urmă; rudele au venit doar la înmormântare, au închis casa și au scos toate lucrurile. Pisica a rămas însă uitată.
Era a bunicii Ană. E deja fără viață.
Și pisica a rămas singură?
A rămas.
Ștefan privea cu milă la motanul roșcat:
Bunicule, nu ar fi să-l luăm cu noi?
Ce să fac? aruncă Petru. Am destule pisici în viață. Nu am nimic de mâncat și încă mă chinui cu
Totuși, seara, când nepotul se întorcea la oraș, bătrânul întinde o farfurie cu resturi de supă lângă verandă. Motanul se strecoară, începe să mănânce cu lăcomie, rapid și nerăbdător.
Bine, mormăie Petru, o dată poți
O dată se transformă în zilnic. Dimineața, Petru iese pe ogor motanul îl așteaptă la poartă, stă liniștit, fără să miaune, doar în așteptare.
Mai întâi îi dă resturi, apoi începe să-i gătească ciorbă, cumpără conserve ieftine. Își spune că e temporar, până când pisica găsește alți stăpâni.
Roșcatule, vino aici, strigă. Te voi chema roșcat, așa cum te chema Ana.
Motanul răspunde la orice nume, atâta timp cât este chemat.
Lent, Roșcatul se obișnuiește. Ziua o petrece la soare pe ogor, seara se întoarce la verandă, doarme în căsuța veche de la câine.
Temporar, repete Petru, cu totul temporar.
Dar săptămânile trec și motanul nu pleacă nicăieri. Bătrânul înțelege că s-a atașat de fața roșie de la poartă, de torsul blând al nopții, de căldura brațului său când îl așează pe genunchi la televizor.
Tată, ce-ai făcut, ai luat o pisică? se miră din nou Ilinca.
Nu am luat-o. A venit singură. Era a vecinului, stăpâna a murit
Atunci de ce o hrănești? Nu ar trebui să o duci undeva.
Cine are nevoie de un pisoi bătrân? freacă Petru urechea lui Roșcat. Lăsal să trăiască.
Tată, sunt cheltuieli inutile mâncare, veterinar, dacă… Pensiunea ta e deja mică.
Vom face cu ce avem, răspunde scurt.
Ilinca clatină din cap. În ultimii ani tatăl devine ciudat vorbește cu plantele, acum și cu o pisică.
Poate te muți în oraș, la noi? insistă ea. De ce rămâi singur?
Nu sunt singur. Am Roșcatul.
Serios?
Vorbesc serios. Suntem bine așa. Avem grădina și pisica.
Ilinca suspină. Comunicarea cu tatăl devine grea; el e încăpățânat, retras după moartea mamei.
În toamnă, Roșcatul se slăbește. Încetează să mănânce, stă în căsuță și abia respiră. Petru îl privește cu îngrijorare.
Ce sa întâmplat, prietene? se așază lângă căsuță. Te-ai îmbolnăvit?
Motanul deschide ochii, mieună slab. Petru îl duce la veterinarul din orașul Bârlad. Cheltuie aproape întreaga pensie, dar nu regretă.
Este un pisoi bun, înțelept și blând, spune tânărul doctor. Vârsta îl slăbește, imunitatea e frațată.
Va supraviețui?
Cu îngrijire și medicamente, poate încă câțiva ani.
Acasă, Petru amenajează o clinică pe verandă: pături vechi, boluri cu hrană și apă, pastile zilnice, termometru.
Însănătoșește, îi spune. Fără tine maș plictisit.
Adevărul: în acele luni Roșcatul devine nu doar un animal de companie, ci și cel mai apropiat prieten singura ființă vie ceși arată bucuria la fiecare întâlnire cu Petru.
Bunicule, Roșcatul sa însănătoșit? întreabă Ștefan, venit în vacanța de iarnă.
Da, uite, doarme pe perna lui.
Motanul chiar doarme, încolăcit, blana-i strălucind, ochii limpezi.
Va rămâne mereu aici?
Unde altundeva să meargă? mângâie Petru. Suntem împreună. El e compania mea, eu sunt casa lui.
Dar nu te-ai simțit niciodată singur?
Petru își aduce aminte de casa goală, de cina făcută pentru unul, de televizorul în tăcere, de patul gol.
Foarte singur, draga mea nepoată. Foarte singur.
Iar acum?
Acum nu mai e. Roșcatul mă întâmpină când vin de pe ogor, îmi torce lângă cină, adormă pe genunchii mei în timp ce privesc filmul. E bine acum.
Ștefan dă din cap. Și el iubește animalele, înțelege cum pot alina singurătatea.
Bunicule, ce spune mama?
Mama era împotrivă spunea că e o cheltuială de plus, un chin neînsemnat.
Tu?
Eu cred că nu e o cheltuială. Roșcatul îmi aduce bucurie, și bucuria nu e degeaba.
Primăvara aduce o surpriză. Vine nepoata lui Ana sora lui Petru cu copilul ei, la oraș.
Bunicule, îmi pare rău că vă deranjez, spune ea. Eu sunt Sânziana, nepoata Anei. Am auzit că pisica dumneavoastră trăiește aici?
Inima lui Petru tresare. Va lua pe Roșcatul său?
Trăiește, răspunde cu grijă. Ce?
Voiam doar să întreb După înmormântare am plecat repede, nu ne-am gândit la pisică. Acum ne rușine că lam lăsat singur. Vrem să-l luăm cu noi.
Petru simte cum ceva se strânge în piept.
Înțeleg, spune. Poate e obosit de pe aici?
Nu, nu e obosit. E o pisică frumoasă.
Sânziana privește în curte, unde Roșcatul se odihnește lângă rândurile de cartofi.
Ce schimbare! Era subnutrit, bolnav, iar acum e splendid!
Lam tratat, lam hrănit bine.
Mulțumesc din suflet! îi spune, cu vocea tremurând de recunoștință. O să-l luăm, și toate cheltuielile
Petru tăcea. Știa că, juridic, pisica aparține familiei Anei, dar în inima lui Roșcatul fusese devenit parte din propria viață.
Pot să-l văd? întreabă Sânziana.
Se apropie de motan. Roșcatul ridică capul, îi privește pe străini cu suspiciune, apoi se apropie de Petru, se freacă de piciorul său.
Ciudat, exclama Sânziana. Nu mă recunoaște. Eu veneam des la mătușa Ana
Timpul a trecut, explică Petru. Poate a uitat.
Dar el înțelegea că nu era o simplă uitare. Motanul îl alesese pe cel care îl hrănea, îl vindeca și îl iubea.
Ascultaţi, spuse brusc Sânziana, poate ar rămâne la voi? Văd că sa obișnuit cu voi și că va atașat.
Cum așa? nu înțelegea Petru.
E simplu. Trăim întrun apartament, cu un copil mic. Pisica e bătrână, obișnuită cu libertatea. Nu iar plăcea să fie mutată.
Dar e a voastră
Era a mătușii. Acum e a voastră. Aţi salvat-o de foame, apoi de boală. Deci e a voastră.
Petru nu-și putea crede norocul.
Serios? exclamă. Pot să o las?
Desigur! răspunde Sânziana. Dacă aveţi nevoie de hrană sau medicamente, vă sprijinim.
După plecarea Sânzianei, Petru stă pe verandă și mângâie Roșcatul.
Auzi, prietene? Rămâi cu mine. Pentru totdeauna.
Motanul torseste, închizând ochii de plăcere.
Seara Ilinca sună:
Tată, ce faci? Pisica e în viață?
E în viață, răspunde el. Și acum e oficial a mea. Stăpânii au venit, au lăsato.
Asta e bine. Dacă sa obișnuit
Ilco, știi ce am înțeles?
Ce?
Omul singur și pisica singură se salvează unul pe altul. Lam salvat de foame, el ma scos din singurătate.
Tată, nu fi filozof
Nu filosofez, spun doar adevărul. Am acum un sens să mă trezesc dimineața, să pregătesc mâncare, să dau medicamente. Și bucurie, că lângă mine torseste cineva la poartă.
Ilinca tace. Poate pentru prima oară înțelege că tatăl are cu adevărat nevoie de acel motan.
Tată, nu te vei muta la noi, nu?
Nu, nu mă voi muta. Am tot cemi trebuie casă, grădină, Roșcat. De ce să mă încurc în agitația orașului?
Bine, rămâi atunci.
Rămân. Vom rămâne.
Un an a trecut. Petru și Roșcat trăiesc în ritmul lor liniștit. Dimineața, mic dejun și plimbare prin ogor; ziua, treburile casnice, pisica doarme în umbră; seara, cină și televizor, Roșcat pe genunchi.
Vecinii îi recunosc:
Petru Ionescu, pisica voastră e tot mai blănosă!
Nu e a mea. Suntem una și același.
Și e adevărat. S-au salvat reciproc bătrânul singur și pisica fără stăpân. Au găsit în celălalt căldura, înțelegerea și scopul vieții.
Ce mai e nevoie pentru fericire?
Roșcat torse în poala stăpânului, iar Petru se gândește cu recunoștință: Cât de norocos am fost să nu-l alung pe acest sărăcănel roșcat.
Uneori cele mai importante decizii vin din inimă, nu din minte, și se dovedesc a fi cele mai înțelepte.
