Tata, ce, ai luat un motan acasă? a exclamat fiica Anca, venită în weekend, privind spre grădina lui Petru Popescu. Petru, cu un oftat iritat, se uită pe fereastră. Chiar acolo, din nou, motanul roșcat stă pe rândurile de legume al treilea zi la rând.
Mai întâi a mâncat roșii, ieri a adormit în castraveți, iar azi s-a așezat pe varza tânără.
Hai să te duci la stăpânii tăi, mormăi bătrânul, lovind cu degetul pe geam.
Motanul ridică capul, neclare ochi galbeni, și rămâne să stea, ca și cum ar fi sfidat lumea.
Petru își pune cizmele de cauciuc și iese la câmp. Motanul nu fuge doar se îndepărtează câțiva pași și se așază lângă gard. Slab, zgâriat, urechea ruptă, coada cu pene scăpate.
Ce, sărăcuță? se apleacă la varză, privind pagubele. Probabil că nu te mai iau în casă?
Motanul mieună ușor, plângând. Atunci bătrânul își dă seama: animalul e flămând. Ochii i se aprind.
Unde-s stăpânii tăi? întreabă, așezându-se pe vatră.
Motanul se apropie, sărută încălțămintea. Răspunde cu un tors discret, parcă mulțumind că nu-l alungă.
Dăduțule, de ce trăiește un motan în curtea noastră? întreabă nepotul sărman, Sergiu, venit la moară.
E al vecinului. S-a pierdut, sau l-au dat afară, n-știu.
Dar al cui era?
Petru oftează. Știe exact. Era al bunicii Anca, a lui Gherghina, de pe strada alăturată. A murit acum o lună, rudele au venit doar la înmormântare, au închis casa, au luat toate lucrurile și… au uitat de motan.
Era al bunicii Ioanei. Ea a plecat.
Și motanul a rămas singur?
A rămas.
Sergiu privește cu milă la cel roșcat:
Dăduțule, să-l luăm la noi?
Ce să-i fac! îi răspunde Petru, arătându-i cu degetul în sus. Nu-mi lipsea nici un alt motan. Nu aveam de mâncat și tot așa…
Totuși, în seara aceea, când nepotul plecă înapoi la oraș, Petru îi aduce motanului o farfurie cu resturi de supă. O așază la veranda și se retrage. Motanul se apropie sfios, începe să mănânce cu lăcomie.
Bine, mormăie Petru, o dată poți
O dată devine zilnic. Dimineața, bătrânul iese la câmp motanul îl așteaptă la poartă, stă liniștit, nu mieună, nu cerșește. Doar așteaptă.
La început îi dă resturi. Apoi începe să-i pregătească terci, să cumpere conserve ieftine. Se spune că e doar temporar, până găsește alți stăpâni.
Răzule, vino aici, strigă. Răzule, așa te voi chema. Ori cum te chema Gherghina, nu contează.
Motanul răspunde la orice nume, atâta timp cât îl cheamă cineva.
Pe măsură ce trece timpul, Răzule se obișnuiește. Ziua se încălzește în soarele din grădină, seara apare la veranda. Dormă în cotca veche, cea de la câine.
Temporar, repete Petru. Doar temporar.
Dar săptămânile trec și motanul nu pleacă nicăieri. Bătrânul înțelege că s-a atașat la fața roșcată la poartă, la torsul blând seara, la brațul cald care câteodată se așează pe genunchii lui când stă la verandă.
Tata, ce, ai luat un motan? se miră din nou Anca, venită în weekend.
Nu l-am luat. S-a strecurat singur. Era al vecinului, stăpâna a murit
Dar de ce îl hrănești? Nu găsești altă casă pentru el.
De ce să aibă nevoie altcineva de un motan bătrân? îl mângâie pe ureche. Să trăiască.
Tata, parcă sunt cheltuieli în plus. Mâncare, veterinar, de nu ştiu ce Pensiunea mea e mică.
O să ne descurcăm, răspunde scurt.
Anca dă din cap. Tatăl ei a devenit ciudat în ultimii ani vorbește cu plantele, și acum a început să adune un motan
Poate vrei să te muți în oraș, la noi? o întreabă din nou. De ce stai singur aici?
Nu sunt singur. Răzule e cu mine.
Tata, serioasă vorbești
Serios. Suntem bine așa. Avem grădina și motanul.
Anca oftează. De când a murit mama, discuțiile cu tatăl s-au înăbușit; e încăpățânat și retras. După pierderea ei s-a schimbat complet.
În toamnă, Răzule se slăbește. Nu mai mănâncă, stă în cotca, respiră cu greu. Petru se stresează ca și cum ar fi pierdut pe cineva drag.
Ce s-a întâmplat, prietene? se așază lângă cotcă. Te-ai îmbolnăvit?
Motanul deschide ochii, mieună slab. Petru îl duce la veterinarul din raionul Bălți. Cheltuie aproape toată pensia, dar nu se rupe.
Aveți un motan bun, spune tânărul doctor. Inteligent, blând. Doar că e vechi și imunitatea i-a slăbit.
Va supraviețui?
Dacă îl îngrijiți bine, mai are câțiva ani. Trebuie să fie protejat și să i se administreze medicamente.
Acasă, Petru amenajează un mic spital pe verandă: pături vechi, boluri cu mâncare și apă, pastile zilnice și termometre.
Îmbunătățește-te, îi spune. M-aș plictisi fără tine.
Și așa e. În câteva luni, motanul devine nu doar un animal de companie, ci și un prieten. Singura ființă vie care se bucură de fiecare întâlnire cu Petru, căci și el are nevoie de ceva.
Dăduțule, Răzule s-a însănătoșit? întreabă Sergiu, venit în vacanța de iarnă.
Da. Uite, doarme pe perna lui.
Răzule doarme pe o pernă caldă, înfășurat în forma de minge. Blana îi strălucește, ochii sunt limpezi. Un motan sănătos.
O să rămână mereu aici?
Unde ar să meargă? îl mângâie Petru. Suntem împreună. El îmi face companie, eu îi dau casă.
Dăduțule, nu a fost singuratică viața ta? Înaintea lui Răzule?
Petru se gândește. Fără soție, casa părea goală, tăcută. Gătea supă pentru unul. Privea televizorul în liniște. Se culca într-o cameră goală.
Încă eram singur, nepoată. Foarte singur.
Și acum?
Acum nu. Răzule mă întâmpină când vin de la grădină, torce în timp ce gătesc cina, adoarme pe genunchii mei când privesc la TV. E bine acum.
Sergiu dă din cap. Și el iubește animalele, știe cum pot alina singurătatea.
Dăduțule, ce zice mama?
Mama nu-i de acord. Spune că e o cheltuială în plus, un necaz.
Și tu?
Eu cred că nu e de prisos. Răzule îmi aduce bucurie. Și bucuria nu e de prisos.
Primăvara aduce o surpriză. Vine nepoata lui Gherghina, o tânără cu copilul ei.
Bunicule, îmi pare rău că deranjez, spune. Eu sunt Svetlana, nepoata lui Gherghina. Am auzit că motanul tău trăiește aici?
Inima lui Petru sare. Se teme că Răzule va fi luat.
Trăiește, răspunde ezitant. Ce vrei?
Vrem săl luăm cu noi. După înmormântare am plecat repede și nu neam gândit la el. Acum ne pare rău și vrem săl aducem acasă.
Înțeleg, spune Petru, simțind cum ceva se strânge în piept.
Sunteţi obosiţi de el? E multă bătaie de cap
Nu, nu sunt obosit. E un motan frumos.
Svetlana se uită spre curte, unde Răzule stă la soare lângă rândurile de legume.
Ce schimbare! Era slab și bolnav, și acum e un frumos motan!
Lam tratat. Lam hrănit bine.
Vă mulțumim enorm! spune cu sinceritate. Lam salvat. Vom fi recunoscători și vom acoperi toate cheltuielile
Petru stă tăcut. Știe că legal motanul aparține moștenirii lui Gherghina. Dar cum să explice că în ultimele luni Răzule a devenit parte din viața lui?
Pot săl văd? întreabă Svetlana.
Se apropie de motan. Răzule ridică capul, privește atent străinii, apoi se apropie de Petru și se freacă de picioarele lui.
Ciudat, spune Svetlana. Nu mă recunoaște. Eu veneam des la mătușa Ioana
Timpul a trecut, explică Petru. Probabil a uitat.
Dar înțelege că nu e vorba de uitare. Motanul a ales un nou stăpân: pe cel care îl hrănește, îl tratează și îl iubește.
Așadar, poate rămâne la voi? propune Svetlana. Vedeam că sa obișnuit cu voi și că voi aţi devenit atașați
Cum adică? întreabă Petru, nedumerit.
Simplu. Noi locuim întrun apartament, cu un copil mic. Motanul e deja bătrân și ia plăcut să stea liber. Nu lam vrea să treacă printrun mutare.
Dar e al vostru
Era al mătușii. Acum e al vostru. Laţi salvat de două ori prima dată de foame, a doua de boală. Deci este al vostru.
Petru nu poate să creadă norocul:
Serios? Poate rămâne?
Desigur! Doar dacă aveţi nevoie de ceva hrană, medicamente să ne spuneţi. Vă ajutăm.
După plecarea Svetlanei, Petru stă mult pe verandă și mângâie pe Răzule.
Ascultă, prietene? Rămâi cu mine. Pentru totdeauna.
Motanul torce, închizând ochii de plăcere.
Seara sună telefonul Ancii:
Tata, cum e? Motanul e bine?
E bine. Și știi ce? E oficial al meu. Stăpânii au venit, au la lăsat.
Bine, dacă sa obișnuit
Ancu, știi ce am înţeles?
Ce?
O persoană singură și o pisică singură se salvează una pe cealaltă. Eu lam salvat de foame, el măsalvează de singurătate.
Tata, nu fi filosof
Nu filosofez, spun adevărul. Acum am un sens să mă trezesc dimineața, să-i pregătesc mâncare, să-i dau medicamente. Și există bucurie cineva torcând lângă mine la poartă.
Anca rămâne tăcută. Poate pentru prima dată a înțeles că tatăl chiar are nevoie de acest motan.
Tata, vei veni la noi în oraș?
Nu, nici gând. Am tot ce-mi trebuie casă, grădină, Răzule. Nu-mi trebuie agitația orașului.
Bine. Deci rămâi.
Rămân. Rămânem.
A trecut încă un an. Petru și Răzule trăiesc în ritmul lor liniștit. Dimineața, micul dejun și o plimbare prin grădină. Ziua, treburile gospodărești, motanul doarme la umbră. Seara, cina la televizor, motanul pe genunchi.
Vecinii îi recunosc:
Petru, motanul tău a devenit un cățel de companie!
Nul aparține mie. Suntem una cu cealaltă.
Și e adevărat. Sau salvat unul pe celălalt un bătrân singur și un motan nedorit. Au găsit în celălalt ceea ce căutau căldură, înțelegere, sens în viață.
Ce mai e nevoie pentru fericire?
Răzule torce pe genunchii stăpânului, iar Petru gândește: ce bine că nu lam alungat pe acest stricat de foame. Ce bine că iam arătat milă
Câteodată, cele mai importante decizii nu vin din minte, ci din inimă și se dovedesc a fi cele mai potrivite.
Într-o dimineață de primăvară, când roua strălucea pe frunzele de măr și păsările își anunțau cu glasuri de cristal venirea zilei, vecinii au adus la poarta lui Petru o cutie veche, plină cu poze alb-negru, scrisori îngălbenite și o mică placă de bronz cu gravura unui motan. Este de la bunica Gherghina, i-a spus Anca, cu ochii strălucind de emoție. Petru a deschis cu grijă pergamentul, iar înăuntru a găsit o scrisoare în care Gherghina povestea cum, în tinerețe, a salvat un motan rătăcit de pe stradă și i-a promis că, oriunde ar fi mers, îl va numi Răzule pentru că îi adusese lumină în nopțile singuratice. Scrisoarea se încheia cu o rugăminte: Dacă vreodată el va avea nevoie de un cămin, să-l primiți cu drag, pentru că eu nu am putut să-l țin în brațe pe vecii mei. Petru a ridicat ochii spre Răzule, care se așezase lângă el, torcând încet, cu blana încă mai fină de sub razele soarelui. Un zâmbet larg i-a luminat fața bătrânului: Ai găsit nu doar un cămin, ci și o familie, dragă prietenă a mea.
În acea zi, Petru a organizat o mică petrecere în curte, cu cozonaci și plăcinte, iar toți vecinii s-au adunat să sărbătorească nu doar revigorarea grădinii, ci și legătura profundă dintre un om și un animal. Copiii au alergat în jurul lui Răzule, iar motanul, obosit de fericire, s-a așezat pe o pătură și a închis ochii, lăsându-și respirația să vibreze în ritmul inimii stăpânului său.
La final, Anca a pus mâna pe umărul tatălui ei și i-a șoptit: Poate că nu am crezut că un motan ar putea schimba totul, dar astăzi mi-ai arătat că și cel mai mic gest de milă poate să-ți ofere un sens nou, să-ți umple viața de lumină. Petru a răspuns cu o voce tremurândă, dar plină de seninătate: Într-un final, nu am găsit eu pe Răzule, ci Răzule m-a găsit pe mine. Și atunci când viața îți dă un dar, nu-l lăsa să treacă pe lângă tine.
Pe măsură ce soarele cobora încet pe cerul de peste sat, umbrele se alungau, iar Răzule, cu ochii strălucind de dragoste, a închis complet ochii, lăsându-și torcătura să se transforme într-un murmur de mulțumire. În acel moment, tot satul a simțit cum o simplă poveste de compasiune a legat inimile oamenilor și ale animalelor într-un fir de aur, iar Petru a știut că, în ciuda trecerii anilor, nu va exista niciodată un loc prea singuratic pentru a-și găsi casa.
