Nu mă supăra, Tania, nu voi trăi cu tine.
Hai săne încercăm, Serban? spuse Tania, fără să clipească, iar obrajii i se înroșiseră ca niște cireșe la primele zile de vară.
Am spus tot ce am avut de zis, Tăița răspunse el, cu vocea obosită.
Doina Păcuraru a venit pe lume când Serban era în clasa I. Îl marcă adânc amintirea mamei ei, Lavinia, cea mai frumoasă femeie din sat, cu burtă rotunjită și cu zâmbetul ce încălzea inima oricui o privea, și a tatălui mândru, Ion. În fiecare dimineață Lavinia trona din poarta casei cu căruciorul în care Doina își dorea să se uite la lume pentru Serban era ca un miracol.
Serban creștea, iar Doina se mărșăluia. Într-o zi a ieșit din poarta casei Păcuraru în rochiță de damă, cu un pangliciu albastru pe capul blond ca spicul de grâu. Sălta cu prietenele și ridica lângă gard un mic căsuță de joacă. Serban vedea totul din fereastra casei sale, aflată pe partea opusă a străzii, exact în faţa locuinţei Păcuraru.
Serban, dumi pe Doina la școală, te rog! a cerut Lavinia într-o dimineață.
Serban nu a refuzat; a început să o ocrotească pe fetița de clasa întâi aproape un an întreg.
La început merg la școală în tăcere, dar Doina nu a mai răbdat și a început să-i povestească tot ce se întâmplase în ore, toate întâmplările de la școală. Lecțiile ei se terminau devreme, iar ea aștepta cu răbdare să-l elibereze pe Serban. Uneori, când Serban se întorcea acasă cu colegii de clasă, Doina pășea alături de ei. Se obișnui cu prezența ei și dimineața spera la poarta, iar când ea ieșea, îi luă mâna și mergeau împreună spre școală.
În septembrie, anul următor, Doina i-a cerut timid să i se permită să meargă cu prietenele. Atunci fetele mergau înainte, iar Serban le urmărea dintro mică distanță, pregătit să sară în ajutor la primul semn de nevoie. Și a venit momentul: pe drum a apărut un gâscă zgomotoasă, cu gâtul încolăcit și aripi fluturânde, iar fetele fugiau speriate. Serban s-a așezat între ele și pasărea sălbatică și le-a condus cu strigăte spre marginea drumului.
Anul următor, Serban a plecat să studieze la un liceu din Botoșani, orașul mare din nord, și se întorcea acasă doar în weekenduri și sărbători. Doina părea că la uitat: trecea pe lângă el cu privirea plecată și nu îi mai zâmbea.
Apoi a intrat la școala de navigație și a început să vină rar acasă.
Mamă, cine e ăsta, Doina? a întrebat el, rupt de la cină, când o frumoasă tânără, înaltă și grațioasă, a ieșit din poarta familiei Păcuraru.
Este Doina noastră! a răspuns mama, privind pe fereastră și zâmbind.
Când a ajuns? a întrebat Serban, surprins.
A venit timpul a suspinat mama cu blândețe. Mă bucur mereu, că ceva mai primește de la părinți este cea mai bună parte.
Îl mai întâlnea pe Doina din când în când, ascuns în umbra perdelei de tifon de la fereastră. Iată cum ieșea cu găleţi și un cărucior la coloana cu apă, iar vântul deschidea curând perdeaua, lăsândul să vadă silueta ei sub lumina dimineții. Întro dimineață, Doina, îmbrăcată întrun costum sobru, a mers să susțină examenele. Serban a simțit din nou dorința de a o însoţi. Ultima picătură a fost vocea pe care a auzito când îl ajuta pe tatăl să repare gardul: Cu o voce ca a ta, poţi să ajungi până la capătul lumii!.
Întro zi, ieșind cu găleţi de la poarta părinților, a întâlnit-o lângă coloana cu apă.
Bună ziua! a salutat primul Doina, lovindui de inimă pe Serban.
Bună, Doina a răspuns el, cu glas stins.
Găleţile se umpleau încet, iar el nu găsea cuvinte să-i vorbească. Plecă acel moment cu un dor neîmpăcat; părea că, pentru prima dată, sa îndrăgostit cu adevărat.
A urmat jurământul și repartizarea, iar Serban a fost trimis în zona arctică a Sucevei, la staţiunea de cercetare din Maramureș.
***
Întors acasă cu speranţă, Serban visa să-i mărturisească lui Doina că sentimentele lui au înflorit și că ea este deja destul de mare pentru a înţelege. În prima zi, a căzut obosit de pe drum, apoi au început zilele grele de muncă. Tatăl său, ca de obicei, a tras un plan pentru a-și folosi forța de muncă suplimentară. A doua dimineață au plecat în pădure să taie lemne, să le taie și să le depoziteze în șopron. Pentru a termina rapid concediul scurt, tatăl a pregătit înlocuirea celor de jos ale pernelor de baie, lucru ce a presupus refacerea pragului ușii și refacerea podelei băii. Apoi a hotărât să schimbe și podeaua grajdului. Două săptămâni au zburat.
Serban, din când în când, arunca o privire la poarta vecinului, de obicei încuiată. Din ea ieșea uneori Lavinia, alteori Ion, dar Doina nu mai apărea.
Mamă, de ce numai apare Doina? a îndrăznit să întrebe.
Sa înscris la facultate și locuiește în oraș, în Chișinău ia răspuns mama.
Atunci Serban sa întors în Maramureș fără să vadă din nou pe Doina. Un an mai târziu a zărit-o o singură dată, dar nu ia plăcut deloc. A rămas din nou un observator involuntar din spatele perdelei de tifon.
Alături de ea, umbla un tânăr înalt și slab, din satul vecin, care vorbea singur, chicotind la proprii glume. Doina zâmbea cu superioritate și îl privea pe Serban cu o simpatie neplăcută. A aflat mai târziu că Doina sa căsătorit cu acel băiat și trăiesc acum la complexul rezidențial al satului.
Serban, venind regulat la părinţii săi, uneori o vedea și, și mai rău, o aude.
Serban, opreștete din suferință, nu ești copil părea că mama a ghicit deja suferința lui.
