Jurnal. Ziua aceea când am aflat despre Maria și vecina
Nu știu dacă mai scrie cineva în jurnal la șaizeci de ani, dar, uite, azi simt că trebuie să-mi las gândurile undeva. Azi viața mea s-a întors pe dos. S-a întâmplat la țară, la lotul nostru din Colonița, unde, ca orice familie din Chișinău, fugim de aglomerație, muncim la grădină, creștem roșii și murături și împărțim veșnicele bârfe cu vecinii de pe strada cu doar doisprezece gospodării.
Totul a pornit de la o nevoie simplă voiam să împrumut puțină sare de la vecina noastră, soacră-mea tot insistase să pun mai multă sare la castraveți. M-am dus la Luminita, cu șorțul peste rochie, pe la amiază. M-a întâmpinat Ionel. Al meu Ionel. În boxeri și maiou cu găurele.
Ioane? abia am scos cuvântul.
A încremenit, palid, apoi s-a făcut roșu ca sfecla, și iar palid.
Maria… să-ți spun… stai…
Din spatele lui a apărut vecina, Agripina, văduvă de vreo douăzeci de ani. Doar și-a aruncat în grabă halatul peste pielea goală.
Ioane, cine-i? apoi s-a oprit brusc când m-a văzut. Vai de mine…
Am stat trei oameni ca la teatru, privindu-ne. Apoi am ieșit din curte, cu pași repezi, aproape fugind.
Maria! Stai! Ionel, uitând de haine, a alergat după mine, în fustele goale ale rușinii lui.
Toți vecinii, din toate curțile, au început să iasă la poartă, să se uite. Cei din Bălți, cei din Orhei, toți, ca la spectacol.
Ce circ! a comentat badea Mitică de peste drum, vecinul nostru cu mustăți mari.
Am intrat în casă și am blocat ușa. Ionel bătea în ușă ca nebunul.
Maria, deschide! Dă-mi voie să vorbesc!
De cât timp? am urlat eu prin ușă.
Ce?
De câți ani te vezi cu Agripina?
A tăcut. Apoi, abia a șoptit:
Optsprezece.
Mi-au cedat picioarele, am căzut jos. Optsprezece ani. Fiul meu mai mic, Dănuț, abia a împlinit optsprezece.
Agripina, deja pieptănată și cu fustă decentă, a pășit în curte. M-a chemat afară, să vorbim ca oamenii mari.
Mergi la naiba, vipero! i-am strigat.
M-a convins să ies. Am stat amândouă pe prispă. Ionel dădea târcoale ca un câine plouat.
Optsprezece ani, cum, Doamne iartă-mă?
Ții minte când te-ai operat de spate? Două luni ai stat în spital… Eu l-am ajutat pe Ionel cu grădina, cu mâncarea… și așa a început, nu s-a mai terminat…
Da, și eu am făcut greșeli, dar optsprezece ani să mă credeți proastă?
Nu te-a crezut nimeni proastă, zise Agripina. Tu aveai viața ta, noi pe a noastră.
Pe a voastră? E bărbatul meu! Tatăl copiilor mei! am urlat, tremurând.
Îi pasă cuiva dacă copiii îs hrăniți, casa-i întreagă, grădina săpată?
Am ridicat mâna să o lovesc, Ionel mi-a prins palma.
Maria, nu-i nevoie.
Lasă-mă!
Am fugit în casă. Strada a rămas să forfotească. Vecina Ileana deja răcnea:
Eu am știut mereu! I-am văzut împreună!
Nu mai minți, Ileano, tu nu vezi nici la nas, s-a auzit bărbatul ei.
Seara, pe verandă, Ionel se foi ca pe ace.
Maria, vorbește cu mine.
Ce să-ți spun? Să divorțăm?
Ce divorț, măi nevastă? Avem șaizeci de ani!
Și? După șaizeci nu se poate divorța?
Fi seriosă… Avem patruzeci de ani de căsnicie!
Din care optsprezece ai trăit cu Agripina.
Nu, cu tine am trăit! Doar… mai treceam și pe la ea.
Întâmplător, de două ori pe săptămână timp de optsprezece ani? Serios, Ioane, asta nu mai e întâmplare, e program.
A oftat și s-a așezat:
Maria, eu te iubesc, dar cu Agripina e altfel. E… mai simplu. Cu tine am casa, copiii, gospodăria. Cu ea mă simt liber, am vreme de-o vorbă, de-o masă mică, de-o carte.
Agripina citește? am întrebat eu, mirată.
Da, îi plac poeții clasici.
Am râs în sinea mea. Ionel și clasicii…
Și acum ce facem?
Cum zici tu.
Eu? Tu?
La vârsta noastră doar să trăim liniștiți mai putem.
Cu cine? Cu mine sau cu ea?
S-a gândit.
Poate cu amândouă?
Am aruncat în el cu borcanul de castraveți murați. A izbucnit în perete. A ieșit în curte, la Agripina.
Noaptea n-am putut dormi. Trecut-am prin gând fiecare an, fiecare copil crescut, fiecare boltă cu viță de vie, fiecare vară la țară… și optsprezece ani de minciună.
A doua zi, Ileana mi-a adus plăcinte cu brânză.
Te compătimesc, Maria, mi-a zis. Dacă vrei, Ghiță îi poate rupe oasele lui Ionel.
Nu e cazul. Suntem oameni mari. Ce rost are?
Și ce-ai hotărât?
Nimic deocamdată.
Eu l-aș fi dat afară.
Ileano, dar Ghiță al tău nu prea merge pe la Silvia de la nouă?
A roșit.
Cum de-ai aflat?
V-am prins în zmeuriș.
Noi discutam butașii!
Cu mâinile pe talie?
Ileana a plecat trântind ușa.
Înainte de prânz, badea Mitică mi-a bătut la poartă.
Maria, dacă vrei să te ajut la pământ, la ceva, spune.
Nu trebuie, mulțumesc.
Zicea Ionel că-și ia hainele seara.
Să le ia. Ce tot atâta.
Seara, Ionel a venit, smerit:
Vin să-mi iau lucrurile.
Ia-le.
L-am urmărit:
Ioane, de ce tocmai Agripina? Ce are ea?
S-a oprit.
Nu știu… e ușor cu ea.
Cu mine nu-i ușor?
Tu știi mereu ce și cum, când să se planteze cartofii, cum se sărează castraveții, câți lei să dăm la nepoți… Ea nu știe, mă întreabă pe mine.
Și-ți place să te simți deștept?
Nu, necesar.
Am oftat pe marginea patului.
Ioane, nici eu nu știu totul. Acum, nu știu cum să trăiesc după optsprezece ani în care bărbatul meu a avut două vieți.
Maria…
Nu știu ce să le zic copiilor, ori nepoților.
Nimic! Spune că ne-am certat.
Ionel s-a așezat lângă mine, încercând să mă împace.
Maria, hai să uităm tot?
Cum?
Prefacem că n-a fost nimic.
Adică? O văd zilnic, tu treci pe la ea, și nimic nu s-a întâmplat?
Atunci ce propui tu?
Am mers la fereastră: dincolo de gard, Agripina uda castraveții, în același halat.
Fă cum vrei, Ioane. Dar le spui nepoților tăi singur. Și anul ăsta tu pui sarea la murături.
Nu mă pricep!
Te învață Agripina. Ea citește cărți, găsește ea rețeta potrivită.
Ionel a plecat cu un săculeț de haine. L-au văzut toți, au șușotit pe la garduri, s-au uitat pe după perdele.
Spre miezul nopții, l-am auzit foșnind în grădină.
Ce cauți?
Mă uit la roșii. Dacă vine căldura, le crapă coaja.
Tu ai plecat.
Roșiile-s munca mea, le las să se piardă?
Noua familie așteaptă, du-te la grădina Agripinei.
Are și ea grădina ei. Dar de asta îmi pare rău.
I-am ținut furtunul, am udat straturile împreună, în liniște. Pe urmă ne-am așezat pe banca veche.
Ioane, sincer, pe cine iubești mai mult?
Maria, eşti copilă?
Serios, spune.
Pe amândouă, dar nu la fel.
Cum?
Tu ești dreapta mea. Fără tine nu pot. Ea e ca duminica, mai rară, dar plăcută.
Dar dacă eu n-aș mai fi?
Nu spune prostii!
Ai rămâne cu ea?
Poate nu Dacă ar rămâne doar ea, nu ar mai fi duminica mea.
Deci pe amândouă le vrei.
Poate.
Am privit amândoi stelele.
Poate și eu ar trebui să-mi iau o duminică.
Ioan a sărit.
Cum să-ți iei?
Nu știu, Mitu îmi tot dă târcoale.
Mitu?! Îi rup picioarele!
Ce-ai tu cu dânsul? Tu ești la Agripina.
E altceva!
Cu ce e altceva?
Maria, tu nu ești ca ei!
Poate nici eu nu mă cunosc.
S-a ridicat și, cu glas domol, m-a întrebat:
Ce vrei, Maria?
Ce voiam? Trecutul nu se întoarce. Viața merge înainte.
Vreau liniște. Să pot pune murături și să îngrijesc nepoții.
Și?
Și nimic. Fii cinstit. Stai unde vrei.
Și dacă vine la tine Mitu?
Are altă femeie, pe Natasa de la nouă.
De unde știi?
Am ochi să văd, doar tăceam.
Dimineața Ionel mi-a bătut la ușă, cu hainele în brațe.
Pot să revin?
În șopron ai salteaua, gonfleaz-o cum poți.
S-a dus să-și caute loc de dormit.
Vecinii rădeau pe la colțuri, bârfele curgeau unele după altele. Agripina uda castraveții făcându-se că nu aude.
Băiatul a ieșit pe prispă:
Mama, s-a întors tata?
Își așază salteaua în șopron.
Și tu? Ai iertat?
Nu sunt sfântă, băiete. Doar bătrână și obosită să schimb lumea.
După o săptămână s-a mutat la loc în casă. După o lună nu m-a mai deranjat că mergea de două ori pe săptămână la vecină. După un an, nimeni nu mai vorbea despre asta pe strada noastră.
Bârfele și cuplurile se schimbau și ele: Ileana s-a mutat la Petrică, iar Zina la bărbatul Ilenei.
M-am întors la murături, Ionel la construit solarul, Agripina citea poezii peste gard.
Ce e dragostea, mă întreb? Să trăiești aproape toată viața cu cineva, să crești copii, să ridici o casă, să îngrijești o grădină, dar să accepți că nici măcar iubirea nu e perfectă. Nici dragostea nu-i ca în povești. La noi, în Moldova, nu-i altfel.
Poate doar… mai sincer spus decât în alte limbi.
