S-au căsătorit în mai, când înfloreau liliacii. Doina și Andrei erau o pereche perfectă: înalți, zvelți, cu aceeași culoare a ochilor. La nuntă, invitații ciocneau paharele și le prevedeau „gemeni peste un an”. Doina își aranja voalul și zâmbea sfioasă, lipindu-se de umărul soțului. Își și imagina camera aceea cu zornăitoare, căruciorul din hol și șosetele minuscule.
A trecut un an. Doina nu mai bea cafea dimineața, își urmărea alimentația. Andrei înțelegea mofturile ei. Începuse să aducă mai des flori acasă, de parcă și-ar fi cerut iertare pentru ceva de care nu era vinovat.
Au trecut doi ani. Prietenele Doinei, una după alta, postau pe rețelele sociale poze cu burticile rotunjite, apoi cu pachete de prichindei. Doina dădea like-uri, scria „ce drăgălaș!”, apoi închidea telefonul și privea mult într-un punct. Părinții îi făceau aluzii delicate:
— Fată, e timpul să naști, vrem nepoți.
Dar Doina le spunea:
— Mai e vreme.
În realitate, înăuntrul ei creștea o neliniște surdă. Cel mai înfricoșător nu era că ceva ar putea să nu funcționeze. Înfricoșător era să meargă la spital. Doina se gândea:
— Și dacă eu sunt? Dacă eu sunt mecanismul stricat? Și dacă tratamentul nu ajută?
Andrei, privind fața întristată a soției, gândea la fel. Era bărbat obișnuit să rezolve probleme, dar aici se simțea neputincios. I se părea că, dacă va merge să-și facă analizele și va fi declarat „necorespunzător”, va pierde nu doar șansa de a fi tată, ci și respectul Doinei. Cum să-i privești în ochi pe femeia ta, dacă nu-i poți da un copil?
Trăiau în Chișinău, unde erau trei centre private de reproducere, cu firme strălucitoare. Dar le ocoleau, alegând alt traseu pentru plimbări. Un tabu tăcut plutea în aer. Discuțiile despre copii se rezumau la nepoți și la copiii prietenilor. Fiecare se temea nu de diagnostic, ci de a deveni vinovat.
Îi salva doar dragostea. O dragoste stranie, matură, care, în ciuda fricilor, devenea doar mai tăcută și mai adâncă. Andrei o îmbrățișa noaptea, și ea simțea că el se teme la fel ca ea. Se temeau să-și mărturisească unul altuia că deja derulau în minte variantele:
— Și dacă e incurabil? Vom putea rămâne împreună dacă unul dintre noi e cauza acestui gol?
Trei ani. Era aniversarea lor tăcută. Într-o zi ploioasă, Doina s-a trezit și a spus hotărât:
— Andrei, m-am înscris. Mâine la nouă.
El tresări ca lovit, dar dădu din cap. Gura i se uscase.
— Vin cu tine, răspunse doar.
La clinică, Doina stătea într-un fotoliu, strângând geanta, iar Andrei o ținea de mână. Nu se priveau, de teamă să nu citească frica în ochi. Doctorița, o femeie tânără cu ochi obosiți, se uită la ei peste ochelari:
— Ei, porumbeilor, de trei ani tot amânați? Degeaba. Haideți la analize.
Două săptămâni de așteptare au fost cele mai lungi din viața lor. Făceau că trăiesc obișnuit: mergeau la cinema, mâncau sushi, se certau din cauza vaselor nespălate. Dar în fiecare seară, când Andrei ieșea de la duș, o vedea pe Doina uitându-se la telefon, verificând emailul.
Și rezultatul a sosit.
Doina deschise emailul cu degete tremurânde. Andrei stătea în spatele ei, cu mâinile grele pe umerii ei, fără să respire. Ea parcurse cu privirea termenii medicali seci, cifrele, indicii… Se întoarse brusc pe scaun. Ochii îi erau umezi.
— Andrei, spuse ea răsuflând, — suntem… suntem sănătoși. Amândoi.
O clipă, în cameră se lăsă o tăcere sonoră. Apoi Andrei făcu ceea ce nu făcuse niciodată în acești trei ani. Râse zgomotos, o luă pe Doina de talie, o învârti prin cameră și, așezând-o jos, o strânse tare la piept.
— Auzi? șopti el în creștetul ei. — Nu suntem vinovați. Nimeni nu e vinovat. Doar… doar că încă nu venise timpul.
Doina izbucni în plâns pe pieptul lui. Plângea de ușurare, de tandrețe, de absurditatea situației. Trei ani se ascunseseră de teamă, temându-se să-și distrugă familia, și se dovedise că familia lor era o stâncă pe care nimic n-o putea sparge, nici măcar golul.
În seara aceea cumpărară șampanie, comandară pizza și făcură planuri. Planuri grandioase: peste o lună, concediu la Mamaia, apoi schimbarea locului de muncă cu unul mai liniștit, apoi cumpărarea unui pătuț, plimbări în parc, alegerea numelui. Li se părea că, acum când bariera căzuse, totul trebuia să se întâmple de la sine. Ca prin minune.
Dar a trecut o lună. Apoi trei. Apoi jumătate de an și mai departe timpul curgea, lunile se scurgeau.
Optimismul se topea ca ceața dimineții. Acum știau că pot, dar cumva cunoașterea aceasta nu apropia miracolul. Era ca și cum ai ști parola de la un seif, dar seiful era gol.
— Poate că trebuie doar să nu ne mai gândim la asta? sugeră Andrei într-o seară, văzând-o pe Doina cum privea din nou pierdută în gol.
— Ușor de spus, zâmbi trist Doina. — Încearcă tu să nu te gândești…
Încetară să mai discute subiectul. Cu grijă, ca pe un porțelan fragil, băgară vorbele despre copii în cel mai îndepărtat sertar. Viața curgea înainte: muncă, cine, seriale, rare weekenduri. Și cu fiecare an, devenea tot mai gri. Nu neagră – încă se iubeau. Dar gri, ca cerul ploios de noiembrie. Culorile dispăruseră, rămăseseră doar contururile.
Era al șaptelea an de căsătorie. Într-o seară, Andrei s-a întors de la muncă nu singur. Sub geaca lui se mișca ceva, scheuna și împingea cu nasul umed fermoarul.
— Doină, spuse el stingherit, scoțând un pui de câine tremurând și pufos. — Mi l-a dat Mihai. Cățeaua lui făcuse pui, ultimul nu-l lua nimeni. M-am uitat în ochii ăștia… n-am putut să-l las acolo. Să stea la noi, da?
Doina făcu un pas înapoi. Nu-i plăceau animalele în casă. Din copilărie crezuse căâinii trebuie să stea afară, în cușcă, iar pisicile să prindă șoareci prin subsoluri. Blană, bălți, miros – de ce ar avea nevoie în cuibulețul lor confortabil, deși prea tăcut?
— Andrei, vorbești serios? întrebă ea rece. — Noi, și așa…
Vru să spună „și așa e gol”, dar se opri. Se uită la cățel. Era mic, cu ochi imenși, de culoarea caramelului, umezi. Tremura și o privea cu atâta speranță, cu câtă privise ea însăși odată testele. Căuta o casă.
Doina deschise gura să spună „du-l înapoi”, dar cuvintele i se opriră în gât. Se uită la Andrei – în ochii lui era aceeași rugăminte ca a cățelului. I se păru că, dacă va spune „nu” acum, va sparge ceva foarte important în familia lor. Ceva care încă îi ținea pe linia de plutire.
— Bine, răsuflă ea. — Să rămână. Dar strângi tu după el.
Andrei străluci ca un băiețel și strânse cățelul la piept.
— Grivei! spuse el. — O să fii Grivei!
Cuvintele astea au fost începutul unei vieți noi. Doina nici nu băgă de seamă cum se lăsă prinsă. La început, hrănea Grivei după un program, pentru că Andrei întârzia la muncă. Apoi ieșea cu el în parc, pentru că afară ploua, iar Andrei era răcit. Apoi îi cumpără un pat, apoi un castron cu inscripția „Cel mai bun prieten”, apoi o zgardă din piele naturală, apoi un impermeabil, apoi un combinezon de iarnă.
Grivei se uita la ea cu adorare, dădea din coadă de parcă era să i se desprindă, și o urmărea peste tot. O aștepta la ușă când se întorcea de la muncă și sărea bucuros, răsturnând totul în cale. Îi aducea papucii, îi punea capul sub mână, își vâra nasul în palmă.
Într-o zi, privindu-l cum gonește o minge pe hol, Doina prinse gândul că zâmbea. Zâmbea sincer, pentru prima dată după luni întregi. Își dădu seama că iubea monstrul ăla blănos. Îi iubea mersul caraghios, ochii devotați, limba caldă cu care îi lingea mâinile. Îi cumpăra jucării, mai multe decât într-un magazin de copii. Îi cumpăra haine și spăla patul lui.
Grivei chiar le ținu locul copilului. Vorbeau cu el, îl certau pentru picioarele de scaun roase, îl lăudau pentru comenzile învățate. De Anul Nou l-au îmbrăcat în costum de ren și l-au copleșit cu daruri. De ziua lui Grivei, au copt o plăcintă de vită cu orez. Viața lor căpătase din nou culori – vii, calde, de cățel.
Dar culorile, s-a dovedit, pot fi înșelătoare. Totul a început când Grivei a încetat să mănânce. Zăcea pe pat, cu botul pe labe, și se uita la ei cu ochi triști. Doina a intrat în panică prima. Suna la clinici veterinare, ruga să fie primiți de urgență.
— Nu e nimic grav, o liniștea Andrei. — Poate a mâncat ceva pe stradă.
Dar Grivei slăbea pe zi ce trecea. Blana lui lucioasă se întunecase, nasul i se uscase și era fierbinte. Când încercă să se ridice s-o întâmpine pe Doina la ușă și nu reuși, ea izbucni în lacrimi. În clinică era luminos și steril. Veterinarul, un bărbat în vârstă cu barbă căruntă, examină Grivei, pipăi burta, clătină din cap.
— Pare o infecție, a prins-o de undeva. Nu exclud o tumoră, dar începem cu tratamentul. Injecții, dietă strictă, perfuzii.
Îl înțepau pe Grivei în fiecare zi. Doina învățase să țină seringa cu mâna fermă, deși înăuntru îi tremura totul. Stătea cu el nopțile, îl mângâia pe cap și șoptea:
— Ține-te, dragul meu, ține-te, — Grivei dădea slab din coadă, dar nu mai avea putere.
Într-o dimineață, Doina se trezi și văzu că Grivei nu mai respira. Zăcea pe pat, ghemuit, ca în prima zi când fusese adus. Părea că doarme, dar pieptul nu i se mai mișca. Doina îl atinse – era deja rece.
Nu țipă. Se așeză pe podea lângă pat și urlă. Încet, prelung, ca o lupoaică ce-și pierduse puiul. Andrei alergă din dormitor, înțelese fără cuvinte și căzu în genunchi lângă ea. O îmbrățișă pe ea împreună cu Grivei, și stătură așa mult timp, până se crăpă de ziuă.
L-au îngropat pe Grivei în pădurea de lângă oraș.
— Doamne, șopti ea noaptea, lipită de umărul lui Andrei. — Ce gol e. Nici nu-mi închipuiam că poți iubi atât un câine. Și să-l pierzi așa.
Andrei tăcea. O mângâia pe păr și privea în tavan. În gât i se oprise un nod pe care nu-l putea înghiți. Grivei fusese minunea lor păroasă, care le dăruise trei ani fericiți. Trei ani în care uitaseră de gol. Dar acum golul se întorsese. Și era de două ori mai mare.
Doina pierduse pofta de mâncare. Se silea să înghită câteva linguri de supă și o apuca greața. Mai ales dimineața. Punea asta pe seama crizei nervoase – se zice că de la stres poți face greață. La birou i se făcea insuportabil de înăbușitor. Stătea la masă, privea monitorul, și simțea că pereții se strâng, îi fură tot oxigenul. Fugea afară, trăgea aer rece, se sprijinea cu spatele de zid și închidea ochii.
— Doină, ce ai? Ești palidă, o întrebă colega Ana, îngrijorată. — Poate e vreo infecție sau o toxiinfecție?
— Probabil am prins o infecție, o respinse Doina. — De la Grivei. El avea ceva acolo… poate un virus.
Gândul infecției i se fixă bine în cap. Se bucură chiar de această explicație: era logic – câinele avusese inflamație, deci i se putuse transmite și ei. Organismul slăbit de durere, așa că prinsese orice. Trebuia să meargă la medicul de familie, să-și facă analizele, să afle ce boală are.
Se programă la policlinică, își luă zi liberă de la muncă. Stătea la coadă, înconjurându-și corpul cu brațele, simțind cum i se răsucește stomacul de la un nou val de greață. Doctorița, nu mai tânără, cu ochi obosiți, o ascultă, clătină din cap și spuse:
— Păi să vedem. Mai întâi analize generale. Dar, știți, pentru orice eventualitate… — se încruntă, se uită la Doina peste ochelari, — bine, vă trimit la ecografie.
Doina ieși din cabinet cu trimiterea în mână.
Ecografista tăcea, mișca aparatul, se încrunta, apăsa pe ecran. Doina stătea întinsă, numărând plăcile din tavan ca să nu se uite la ecran și să nu spere.
— Păi, asta e surpriză. Știți că aveți acolo un bebeluș?
— Ce? repetă Doina, nevenindu-i să creadă.
— Sarcină, spuse clar doctorița. — Cam opt săptămâni. Totul e în regulă, fără patologii.
Doina se uita la ecran – nu știa că poți plânge atât de tăcut. Lacrimile curgeau pe obraji, îi intrau în urechi, picurau pe patul de spital.
— Cum… cum e posibil? șopti ea. — Noi, nouă ani cu Andrei…
— Se întâmplă, zâmbi blând doctorița. — Uneori natura așteaptă. Când organismul încetează să se mai obsedeze. Se vede că organismul dumneavoastră s-a relaxat în sfârșit și a hotărât că e timpul. O enigmă a naturii.
Doina ieși din spital cu picioare de vată. Opt săptămâni. Opt săptămâni, înăuntrul ei trăia o viață nouă, și ea nici nu bănuise. Plânsese după Grivei, iar în ea bătea deja o altă inimioară.
Vru să-l aștepte pe Andrei acasă. Vru să-i spună frumos, să aprindă lumânări, să gătească cina, să facă o surpriză. Dar nu rezistă. Stătea la stația de autobuz, strângând telefonul în mână. Degetele îi tremurau când formă numărul.
— Andrei, spuse ea, și vocea i se frânse. — Poți vorbi?
— Doină? Ce ai, vocea ta… Ești bolnavă? — în vocea lui se auzi îngrijorarea.
— Nu, răsuflă ea. — Am fost la policlinică. Andrei… nu știu cum să-ți spun… eu… vom avea un copil.
Tăcere în receptor. Atât de lungă, încât Doina se sperie că s-a întrerupt legătura.
— Ce? repetă Andrei atât de încet, că abia îl auzi. — Doină, nu glumi așa. Te rog. Nu e amuzant.
— Nu glumesc, plânse ea direct în telefon, fără să-i pese de trecători. — Opt săptămâni. Andrei… Copilul nostru trăiește în mine de două luni, și eu n-am știut. Credeam că e o infecție, și e… e puiul nostru.
— Vin, spuse el în cele din urmă. — Acum. Așteaptă-mă. Acasă. Stai și nu te mișca. Vin.
Ea ajunse acasă, el peste o jumătate de oră. Intră în casă fără să-și scoată pantofii, cu un buchet imens de trandafiri albi într-o mână și cu un tort în cealaltă. Trandafirii erau atât de mari, că abia încăpeau pe ușă, iar tortul avea scris „La Mulți Ani” – cumpărase primul lucru găsit, numai să nu vină cu mâna goală.
Andrei o strânse atât de tare, de parcă se temea să nu se evapore, să nu se dizolve în aer ca un miraj.
— Mi-a fost teamă să cred, șopti el în părul ei. — Stăteam la birou și mă gândeam: e un vis. Mă pișcam, Doină. Închipuie-ți? Colegii m-au văzut, credeau că am înnebunit. Nu puteam crede că, după tot – după nouă ani, după Grivei, după ce am renunțat – s-a întâmplat.
— Nici eu nu cred, suspină Doina, lipită de umărul lui. — Am încetat să mai aștept. Doar… trăiam.
El se dădu înapoi, îi luă fața în palme, se uită în ochii ei. Ochii îi erau roșii și umezi, iar pe buze îi tremura un zâmbet larg, fericit, ușor nebun.
— Deci, a trebuit doar să încetăm să așteptăm, spuse el. — Să luăm un câine, să-l pierdem, să suferim, să ne consumăm… și atunci viața singură și-a găsit drumul. Mi-ai dăruit cel mai mare miracol. Nu știu cum să-ți mulțumesc. O să fiu cel mai bun tată, jur pe Grivei. Acum am un scop.
Doina îl mângâie pe păr și simți deodată că greața care o chinuise dispăruse. Sau poate doar încetase s-o mai observe. Pentru că înăuntrul ei nu mai era gol. Înăuntrul ei bătea acum o inimă. A lor, mică, viitoare.
