Sabina stătea întinsă pe canapea, privind fix tavanul. Gândurile neliniștite nu-i dădeau pace. Cum să adoarmă, când fetița ei, sufletul ei, era bolnavă? De ce oare am dat-o la grădiniță? Poate dacă mai rămânea două-trei zile acasă, nu lua boala asta Inima îi era strânsă, îi lipsea aerul. S-a ridicat încet și s-a apropiat de fereastră. Cerul, plumburiu și acoperit de nori de toamnă, plutea apăsător peste satul de lângă Bălți. De trei zile, cu mici întreruperi, ploua mărunt și mohorât. A oftat din greu. În pat, Doinița s-a întors, a gemut prin somn și îndată a început să tușească. Sabina s-a repezit la ea, i-a atins fruntea fierbinte. Chiar și fără termometru era clar că făcuse din nou febră. A pornit ușor veioza, a scos termometrul și i l-a pus sub braț fetei.
Patruzeci! Doamne, ce să fac?
Doinița a deschis ochii.
Mamă, mi-e cald…
Stai, scumpa mea, știu că ți-e cald…
S-a trezit și Ilie, soțul ei, și s-a așezat lângă ele. Sabina s-a mișcat repede, pregătind altă porție de sirop pentru scăderea febrei. Totuși, temperatura nu scădea. Spre dimineață, curtea s-a luminat de girofarul ambulanței, care le-a luat pe mamă și fetiță la spital.
O asistentă medicală, zâmbind cu compasiune către mama palidă și speriată, a mângâiat-o ușor pe mână și cu mișcări sigure a conectat branula cu perfuzia la mânuța Doiniței.
Nu vă neliniștiți, o să o ajutăm. O să fie bine.
Sabina nu a putut decât să mai ofteze o dată.
Curând, într-adevăr, Doinița s-a simțit mai bine. A deschis ochișorii și a cerut apă. Sabina s-a întors și a văzut că, din patul vecin, o fetiță subțirică, aproape transparentă, cu ochi albaștri uriași, o privea curioasă. Părul blond, încâlcit, i se revărsa neîngrijit pe umerii subțirei. Purta doar niște ciorapi vechiți, găuriți la vârfuri, și un tricou decolorat. Sub pat, în loc de papuci, stăteau niște adidași bătrâni înveliți cu botoșei albaștri.
Bună.
Bună ziua. Ați sosit azi-noapte?
Da, noaptea.
Cum vă cheamă?
Eu sunt tanti Sabina, iar aceasta e Doinița. Pe tine cum te cheamă?
Eu sunt Viorica.
De mult ești aici?
Da, de ceva timp. Mă externează vineri.
Păi, până vineri mai e. Azi e luni…
Mama e cu tine?
Nu… Mama mea a murit demult, când eram mică Tata a început să bea și el și a murit și el. Așa că m-au dus la casa de copii.
A oftat ca o bătrânică.
Eu locuiesc acolo Dar aici îmi place mai mult. Se mănâncă bine și copiii mai mari nu mă necăjesc.
S-a dat jos din pat și a început să-și pună adidașii.
E aproape ora de mic dejun. Să vă aduc și vouă?
Nu, draga mea, mă duc eu…
Sabina a privit-o în urma, iar inima i s-a înmuiat de compasiune. Cealaltă vecină a privit-o și ea și, oftând, a dat din cap spre fetiță:
Fetiță bună, blândă, sărmana… N-a avut noroc…
Sabina n-a avut timp să răspundă; telefonul a sunat.
Alo?
Ce faceți, mamă? Doinița cum e?
Mamă, suntem la spital.
Doamne, ce s-a întâmplat?
Nu te speria. Doinița a făcut febră mare. Acum e mai bine, i-au dat tratament. Zic că ar avea bronșită. Acum doarme.
Femeia a oftat: Săraca de ea La ce spital sunteți? Vin eu. Ce să vă aduc?
Mamă, am uitat papucii mei acasă și pijamaua roz a Doiniței. Și… mamă, aici e o fetiță din casa de copii. Poți să aduci șampon, săpun? Și, dacă mai ai, niște haine rămase de la Sonia…
Care fetiță, mamă?
Îți povestesc. Adu două maiouri, un halat, niște colanți și neapărat papuci de casă, cam pentru o fetiță de șase ani, da?
Da, aduc.
A doua zi dimineață, Doinița era deja veselă și se juca cu noua ei prietenă. Sabina a ieșit tiptil pe hol și a oprit asistenta care trecea.
Spuneți-mi, la Viorica nu vine nimeni?
Nu. Doar când o externează vine cineva de la casa de copii să o ia.
Are voie la baie?
Asistenta a zâmbit trist: Nu doar că are voie, ar fi și cazul… dar nu reușim mereu.
Spre seară, o fetiță luminoasă, proaspăt spălată, într-o pijama nouă și papuci roz cu cățeluși brodați nu putea fi recunoscută. Radia de fericire. Toate darurile de la Sabina le-a pus sub pernă, iar papucii sub saltea.
Viorica, de ce ascunzi lucrurile?, a întrebat mirată Sabina.
Ca să nu mi le fure…
Sabina a oftat adânc.
După stingerea luminii, Viorica a închis ochii și a visat că merge pe o stradă scăldată-n soare, de mână cu Doinița, iar Sabina îi ține cealaltă mână. Își dorea din suflet să aibă și ea o mamă. Să o mângâie cineva pe cap, să o îmbrace într-o pijama caldă, să o sărute la culcare; să aibă și un tată care s-o ridice spre tavan râzând. Și să fie toți fericiți. Ar fi ajutat la orice: să spele vase ori podeaua, să aibă grijă de Doinița sau să învețe literele și cifrele, numai să fie iubită. Să aibă și ea mamă…
A oftat. La casa de copii, ce-i drept, nu o bătea nimeni. Dar educatoarea, doamna Elena, țipa mereu, copiii râdeau de ea și îi furau mâncarea sau hainele. Nu demult, a scăpat o farfurie cu terci pe bucătărie. Pentru asta, au pedepsit-o: au închis-o într-un cămară murdară, pe întuneric. Victor Țurcanu a râs pe sub nas: He, fraiero, acum stai cu șobolanii! Viorica se temea rău de șobolani. Îi părea că în clipa următoare unul mare va sări pe ea… A plâns mult, cu spatele la ușă. Îi era frig și frică. Seara, sleită de puteri, s-a lăsat pe podeaua rece și așa s-a îmbolnăvit. A tușit și-a ajuns la spital…
Gândind la toate astea, ochii i s-au umplut de lacrimi, care i s-au prelins pe obrajii ei subțiri. A suspinat…
Deodată a simțit o mână caldă pe cap. A deschis ochii.
Tanti Sabina…
Hai, draga mea, nu mai plânge… Totul o să fie bine, vei vedea…
Femeia, cuprinsă de milă, a luat-o în brațe.
Nu plânge, fata mea
Viorica a rămas nemișcată în brațele Sabinei. Se simțea ca și cum însăși mama o ținea strâns, îi mângâia părul…
Tanti Sabina
Ce-i, puiule?
Ce bine ar fi să fii mama mea…
Ochii Sabinei s-au umplut de lacrimi și a știut pe loc ce are de făcut. Nu cu mintea, ci cu inima. Mai rămânea doar să vorbească acasă…
Mama ei a înțeles-o și a sprijinit-o cu drag. Și soacra a fost de acord și ea crescuse orfană. Dar Ilie nu era așa încântat.
Tu ai înnebunit? Îți dai seama că asta e pentru toată viața?
Știu! Și mai știu că dacă nu fac asta, n-o să am liniște niciodată, pricepi?
Ilie a oftat, ocolind privirea.
Vreau să o văd.
Bine.
Seara au ieșit împreună pe hol. Ilie a luat-o pe Doinița în brațe și a sărutat-o.
Tu ești bucuria mea. Mi-a fost dor de tine…
A privit spre soție. Sabina, urmărindu-i privirea, i-a spus:
Uite, Ilie, fă cunoștință: aceasta e Viorica.
Fetița a dat respectuos din cap și s-a uitat în ochii lui albaștri.
Bună ziua!
Bună, mă bucur să te cunosc.
Și eu
Ceva a mișcat sufletul lui Ilie. A privit-o pe Sabina cu ochii umezi și a dat aprobator din cap…
După două luni, o mașină a oprit în fața casei de copii de la marginea Chișinăului. La geam, copiii se agățau curioși.
Viorica, Viorica, uită-te, ai venit ai tăi!
Viorica a dat fuga afară spre noii săi părinți.
Bună, Viorica! Am venit după tine! Mergem acasă?
Inima micuței a început să bată tare-tare, umplută de fericire: Da, mămica mea!!!Viorica a alergat în brațele Sabinei, care o strângea la piept cu o dragoste nemărginită. Doinița, cu un buchet de flori de câmp, i le-a întins zâmbind larg:
Ți-am adus florile astea, să ai noroc, surioară!
Ilie s-a aplecat și a ridicat-o în brațe pe Viorica, privind-o cu aceeași blândețe ca pe propria lor fiică:
De azi înainte, nimic rău nu te va mai ajunge, puiule. Ai o familie și un acasă.
Pe drum, Viorica nu-și desprindea mâna din palma Sabinei. Inima i se umpluse cu un sentiment cald și strălucitor, pe care îl visa de atât de mult timp. Când au ajuns la casa cea mică, cu pridvor colorat, Doinița a luat-o de mână și, sărind peste prag, i-a șoptit:
De azi, suntem surori. Și surorile nu se despart niciodată!
În seara aceea, Viorica s-a ghemuit între Sabina și Doinița, ascultând povești la lumina lămpii. Ilie le privea de la ușă, cu ochii umezi de fericire.
Pentru prima dată în viața ei, Viorica a adormit știind că nu mai e singură. O mână caldă i-a strâns degetele și o sărutare ușoară i-a mângâiat fruntea.
În clipa aceea, a știut că a găsit, în sfârșit, ceea ce căutase mereu: iubirea și familia. Iar cerul de afară, spălat de ploi, părea să zâmbească liniștit peste acoperișul lor.
