Ești un adevărat mucos, Ionuț! Ce ți-ar mai prinde bine o porție de nuia, ca pe vremuri, dar cine mai are timp și chef de așa ceva? Atâția ani ai strâns în spate și tot minte nu ți-ai pus, băiete!
Baba Sofia scuipă la picioarele vecinului și, șontâcăind din pricina piciorului bolnav, își urmă drumul spre casă. Ce-a avut de zis, a zis, restul să-i arate conștiința lui Ionuț cum trebuie trăită viața. Poate n-au reușit oamenii să-l îndrume la timp, dar cine știe, poate soarta se amestecă.
Ce-ai găsit, mă băiete? Să-ți duci mama la azil? Unde s-a mai văzut așa ceva? Da, Livia e la pat acum, dar ce ești tu, fiul ei sau un străin oarecare? Te ia cu groază! Dacă aș fi avut puteri, nici nu aș sta pe gânduri. Aș fi luat-o la mine, dar așa
Mi-e milă de Florica. E fată bună, harnică, dar nici cal nu e să le ducă pe toate singură în spate. A rămas în sat numai de dragul bolii mamei, altfel mergea la liceu în oraș. De fapt, a și plecat, dar s-a întors apoi. Nu putea să-și lase nici mama, nici bunica de izbeliște. Ajuta, că mă vedea și pe mine, Sofia, cât de greu mă descurc. De-abia de mă țin pe picioare după ce mi-am rupt piciorul acum doi ani. Abia de mă pot mișca și pentru mine, darămite să mai am grijă și de Florica.
Fata cea mică mă chema să stau la ea, la oraș, dar am refuzat. Unde? Apartamentul e mic, abia încap ei cu toții acolo. Fiu-său, ginerele meu, băiat bun, dar fără șansă, muncește și el, dar cu ce folos? Doi copii au, abia pot să-i crească. Și eu, Sofia, nu le mai sunt de niciun folos. Cândva țineam gospodăria, ajutam la copii, dar acum ce să mai fac? O ruină Florica se supără când zic așa, dar ce rost are să fugi de adevăr? Sănătatea nu mai e, puterile se duc pe zi ce trece. Dimineața să mă ridic din pat e o corvoadă. Deschid ochii, stau, mă adun ca pe-un cărbune cu fărașul. Adun, adun! M-am ridicat! Am plecat!
Bine măcar că Florica, nepoata, e vioaie ca o căpriță. Până mă urnesc eu, ea a făcut curat, a îngrijit-o pe mamă-sa și a fugit la servici. Iute! Mereu așa a fost. De mică.
Pe fata cea mare am făcut-o târziu, pe maică-sa Florica. Nici nu mai credeam că pot avea copii. Nădejde nu mai aveam. Primul bărbat nici n-a putut ierta lipsa copiilor. S-a dus. Am suferit, dar nu prea mult, de fapt. Oricum nu mă iubise cu adevărat. Eu ardeam, el
Eram tinerică și tare frumoasă, ca zorile de vară. N-a fost fată mai frumoasă în tot satul! Toți băieții erau după mine încă din liceu. Numai că eu mi-am ținut dreaptă calea. Am așteptat dragostea adevărată, cu speranța că va veni. Și nu venea. Timpul trecea, mama mă tot cicălea.
Ce tot alegi, fată? Dacă rămâi nemăritată?
Ce să-i răspund? Că pe cine nu iubesc nici nu pot să-l privesc?
Pe atunci a venit din armată un băiat dintr-un sat vecin. Nici nu-l cunoșteam. Locuia cu părinții departe, iar la întoarcere a venit la bunici. De ce, cine știe? Și nici mie nu mi-a spus. Dar eu M-am topit când l-am văzut prima oară pe Mihai. Am căzut cu capul!
El nu a stat mult pe gânduri. Cum m-a văzut, a trimis pe miri. Mama bucuroasă că mă mărit. Nu era ce să gândești toate vecinele erau măritate, eu stăteam bătrână.
Nuntă mare, veselie generală. Eu pluteam de fericire, nu vedeam nici vorbele șoptite de la mese. Am înțeles doar atunci când soacra m-a luat de mână și m-a dus spre căruțul de la poarta, lângă o femeie în batic negru. Atunci mi-a înghețat sufletul, am priceput dintr-o răsuflare: Mihai a avut un copil înainte de mine.
Mihai mi-a povestit apoi, că aveau supărare cu o fată, nu mai era clar nici lui dacă e tată. Nici familia nu credea. A lămurit soacră-sa mai târziu, când s-a dus la tânăra aceea împinsă de bârfă. Și acolo, în pătuț, Livița copia lui Mihai. Dar ce mai era de făcut? Era deja logodit cu mine
Fata aceea nu a vrut să trăiască cu Mihai, nu l-a iertat. Nici nu știa că mama a plecat la nunta fostului, luând și copilul îi spusese că merge la soră-sa cu nepotul.
De ce, mătușă? am întrebat-o.
Să știi cu cine te măriți.
Nu pricepeam ce ajutor mi-ar face să știu trecutul. Eu îmi iubeam bărbatul, ce a fost înainte Pe unde găsim sfinți pe pământ? Oamenii greșesc! Poate nu a avut dreptate mereu, dar e și el om, nu?
Niciodată nu i-am interzis să-și vadă copilul. Dar nici nu prea și-a dorit. Rapid am văzut că în Mihai e loc doar de el însuși. Restul doar ca fundal pentru portret.
La reproșuri nu aveam ce spune. Casa curată, gospodărie bună. Dar fericirea lipsea. În cinsprezece ani cât am trăit împreună n-am simțit căldură din partea lui. Era acolo, dar parcă tot singură eram.
Cât am sperat la copii, mi-am spus că va trece. Poate nu i s-a aprins inima. Se întâmplă. Dar când mi-a spus, șoptit, că nu-s femeie dacă nu pot face copii, am simțit că toată viața am mers pe drum degeaba. Pleci, stai, tot aia rămâne
Ne-am despărțit repede, încât nici satul n-a băgat de seamă că nu mai sunt Kochetaru. Am rămas numai eu, Sofia.
Mihai a plecat de tot, mi-a lăsat casa, și a recunoscut:
Nu purta pică. Suntem amândoi vinovați, dar eu trebuia să am grijă.
Nici nu l-am iertat de tot, dar m-am ușurat. Atâta mi-a fost dat frumusețe, multă, dar la fericire n-a mai rămas.
Vreo doi ani am stat singură. Umblam falnică prin sat, încercam să nu dau importanță bârfelor. Ce mare lucru că m-a părăsit bărbatul? Poate altcuiva i se întâmplă și invers!
Dar inima tot mă durea. Voiam să vin în casă unde să aud glas viu. Cu Nicolae m-am legat mai de voie, mai de nevoie. Ne-am privit lung, nu eram nici copii. Venit de prin altă parte, nici nu știam ce ascunde. Casa moștenită de la răposatul bunic o reparase binișor, și-a făcut și el gospodărie. Ajuta la nevoie, nu cerea înapoi.
Așa cum era, liniștit și respectuos, nu venea niciodată cu mâna goală. Când intra, întâi făcea și el câte un ajutor prin casă. Așa că am decis: mai rău decât a fost sigur nu poate să fie. Vorbească lumea cât vrea, singurătatea m-a doborât. Măcar să n-apuc bătrânețea de una singură.
De la noul căsnicie nu așteptam nimic. Dar soarta mi-a călcat pe urme și, ce să vezi, mi-a adus fețe de masă noi, și dansuri, și bucurii de nu-ți venea să crezi.
Când am rămas însărcinată cu fata cea mare nici n-am știut până pe la cinci luni. Mereu am avut firea neregulată, nimic ritmic la mine. Mă simțeam bine, fără grețuri sau alte supărări.
Chiar Livia, vecina mea de-o viață, a fost prima care și-a dat seama.
Nu cumva ești grea, Sofia? m-a întrebat când m-a văzut clătinându-mă ușor la soare.
Da de unde? Eu, stearpă
Bunica mea zicea că nu-i mereu vina femeii, și doctorii așa spun. Poate nu erai cu omul potrivit. Du-te la oraș să te vezi cu un medic, cine știe, poate iese soarele și pe strada ta!
M-am întors din oraș schimbată la față. Străluceam de bucurie, zâmbeam la toată lumea.
Una după alta, două fete. Am prins curaj, nu mai umblam cu capul plecat.
Fetele mele le-am crescut mereu curate, cu rochițe frumoase, cu părul cu fundițe, harnice ca oricare copchil din sat. Nu le-am certat niciodată. Dacă rupeau vreo haină le dădeam ac și ață. Ce nu știau, le învățam.
Pe Nicolae l-am pierdut când fata cea mică s-a măritat. A plecat la oraș să o viziteze și nu s-a mai întors accident. M-am negrit de durere, fără copii aș fi plecat și eu după el. Dar a venit pe lume nepoata mea, Florica, și viața a reînceput să mă bucure. Nu-mi rămăsese decât să trăiesc pentru copii și nepoți.
Fata cea mică, de la oraș, ajungea doar în vacanțe. Florica era cu mine, la sat. Fata, să nu se supere nimeni, era numai bunica Sofia: frumoasă, hotărâtă, cu fire tare. Când își punea ceva în cap, nu o scoteai din drum. Cât a ținut școala, eram mândră, apoi, când s-a aprins de dragoste
Florica s-a deșteptat îndrăgostindu-se de vecinul nostru, Ionuț. El cu cinci ani mai mare, deja bărbat, ea doar ce-avea șaisprezece ani. Nu știa, biata, ce-i viața, dar ținea sus și tare că îl iubește.
Ionuț nici nu o băga în seamă. Cine e Florica? Fata de pe lângă gard. El avea ochi pentru altele Lenuța era preferata lui. Fata de primar, răsfățată, dichisită, plină de figuri. Dar părintele o ținea numai la “poză”.
Dar Lenuța nu se grăbea. Avea un iubit din satul vecin, la fel de răsfățat. Pe la o ieșire cu motocicleta, s-au pierdut pe drum. A venit Lenuța acasă abia dimineața, bătută și cu rochia sfâșiată.
Numai eu, Sofia, am văzut-o, că nu dormeam și mă duceam spre grădină. Nu a dat ochii cu mine, nu m-a salutat. După o săptămână, toată lumea în sat a prins de veste că se face nuntă în casa primarului. Repede și fără multă zbatere.
Ionuț era bucuros de parcă-i prinsese Dumnezeu norocul. Dar Livia, mama lui, nu se bucura.
Nu-i curat ce se întâmplă, Sofia. Ce să-i spun băiatului? N-ascultă. Doar el o vrea. O iubește ca pe ochii din cap.
Nu am spus nimănui că o văzusem pe Lenuța în starea aceea, nu era de folos la nimic. Mai ales când acasă aveam și eu greutatea mea: Florica mea murea de drag.
Plângea zile în șir, uitându-se la casa vecinilor unde se făceau pregătiri de nuntă. Nu voia să meargă la oraș la sora ei. În adâncul sufletului, eu, Sofia, înțelegeam că, oricât i-aș povesti adevărul, n-ar folosi la nimic. Ionuț era îndrăgostit.
În ziua nunții, Florica a venit cu mine și cu maică-sa, și pentru prima dată nu a plâns. A stat deoparte, nu s-a așezat la masă, apoi a dispărut acasă. Maică-sa s-a speriat, a alergat după ea. Dar Florica a surprins-o și a strâns bagajele, și-a îmbrățișat mama și pe mine, și s-a suit în autobuz spre oraș, hotărâtă să înceapă altă viață.
Ne-am rugat pentru ea, am plâns, dar ne-am spus: Timpul, Sofia, le vindecă pe toate.
Dar nu a avut Florica timp să se vindece. Nici nu s-a acomodat la oraș că mama ei a căzut la pat, la spital. N-aveți ce face, la sat trebuia să revină. Eu, bătrână, ce puteam face singură cu bolnava la pat?
Cel mai tare se temea Florica să nu locuiască Ionuț cu noua lui familie pe aproape. Soarta s-a îndurat: nu au rămas în sat, s-au dus departe după nuntă.
Așa că, strângând bagajul, Florica a făcut din nou ordine în casă, și-a aranjat mama cât a putut de bine și s-a dus la muncă la fermă. Altă șansă nu avea; fără diplome, ce serviciu să găsești într-un sat? Dar nu era Florica leneșă, nu s-a ferit niciodată de animale, și și-a ridicat cu timpul o mică gospodărie.
Suferea și de mila Liviei, rămasă văduvă și cu fiul plecat departe, rareori răspunzând la scrisori, doar trimițând bănuți, dar fără prea multe vești. Știa doar că Lenuța i-a făcut doi copii lui Ionuț băiat și fată dar Livia pe nepoți nu i-a văzut niciodată. Ba că nu se întoarce Lenuța în sat, ba că Ionuț e mereu pe drum, cu camionul. Printre rânduri, Livia simțea că fiului îi este greu, dar nu se plângea niciodată.
Nu se știe dacă grija pentru fiu sau altceva, dar Livia a căzut la pat. Florica s-a zbătut s-o ducă la spital, a îngrijit-o cât a putut, dar doctorii n-au dat vești bune.
Eu, Sofia, i-am scris lui Ionuț imediat. Nu a venit. Nici n-a dat de veste. Am mai scris o scrisoare, apoi i-am zis Floricăi:
Cred că a uitat de mama lui. Deșteaptă-i cucuveaua care cântă noaptea Ehei, mucosul! Și eu care l-am crezut om serios
Bunica, stai așa! M-ai învățat mereu să nu judeci pe nimeni până nu știi sigur. Lasă-l să-și poarte singur păcatele. Ce să mai faci?
Nu știu, dragă Nici nu-mi imaginez că Ionuț a ajuns să-și uite mama bolnavă. Era copil bun, o iubea pe Livia ca ochii din cap Unde s-a dus totul?
De ce-i zici mucosul?
E poveste veche, Florico. De altfel, tocmai că făcea gesturi de om mare când era mic.
Povestește!
Pe când avea vreo șase-șapte ani, toți copiii făceau colecție de ambalaje de bomboane. Greu se găsea, rar aveai bomboane adevărate, doar la sărbători. Cine avea ambalaje, le păstra ca pe aur. Făceau schimb doar pe lucruri cu adevărat bune. Atunci Livia avea două găini de rasă, superbe, albe ca zăpada, cu moț ca o coroană. Ținea la ele ca la ochii din cap. Pe unde le găsise bărbatul ei, nu știu. Și atunci, prietenul lui Ionuț avea un câine nebun, adus din oraș, să zicem, cu ifose de vânător, dar nu prea era. Odată, Ionuț l-a adus pe prieten cu tot cu câine la Livia. A zburat pene albe prin ogradă
Bunico, nu-mi spune că
Da, dragă, i-a ucis câinele găinile. Cum a plâns Livia! Nu și-a certat băiatul, dar două zile n-a mai vorbit cu nimeni. Ionuț ce-a făcut? Și-a dat toată colecția de ambalaje unui alt băiat, care mergea des în oraș cu tatăl său. L-a convins să-l ducă cu ei să cumpere o găină de rasă la fel, și a dăruit-o mamei.
Uite, asta-i inimă!
Să tot ai copii așa! Livia a fost atât de fericită nu pentru că a primit găină nouă, ci că fiul i-a arătat că-i om. Ei, și-acum?
M-am gândit atunci: ce fel de fiu e acela care nu vine la mama bolnavă? Dar am rămas fără cuvinte când, la câteva zile după ce am adus-o pe Livia acasă, a venit Ionuț.
Florica se obișnuise deja cu două bolnave de îngrijit. Se zbătea toată ziua, abia mai avea răgaz de pus capul pe pernă. Bătrâna se tot certa cu ea că muncește prea mult, dar cum s-o lași la grea încercare? Mai ales, era mama lui Ionuț
Florica spăla podeaua la Livia acasă, când un băiețel mic a intrat desculț, a alergat pe curat și a întrebat:
Ești mama mea?
Întrebarea asta dezarmant de sinceră a lăsat-o pe Florica cu mopul în mână.
Sunt vecina i-a spus. Ionuț, apărut în prag, a salutat-o:
Iartă-mă că abia acum am ajuns. Am fost cu Mihăiță la spital, nu aveam cum să plec, și nici pe Măriuca nu aveam cui s-o las.
Dar Lenuța? s-a scăpat Florica, apoi a regretat.
Nu mai e. Ne-a părăsit. A plecat cu alt bărbat. Eu am rămas singur, cu copiii.
Singur nu ești. Cu copiii Florica nu mai era stânjenită de bărbatul care ținea fata de mână, firavă, cu ochi mari, leit el.
Da, adevărat. Ce-i cu mama?
E obosită, are nevoie de odihnă. Doctorii spun că numai așa i-ar fi bine. Dar dacă ar ieși pe-afară, s-ar înviora. Mama ta nu stătea locului niciodată, iar acum trebuie să zacă?
I-a amorțit totul, săraca! zise Livia.
Florica termină repede treaba, puse pe masă oala cu tăiței de casă și o cană cu lapte pentru copii, apoi a fugit acasă, fără să-și ia rămas bun de la Ionuț. Nici putere de vorbă nu mai avea.
Credea că timpul a stins iubirea ei, dar nu, tremura din nou. Erau amândoi altceva față de ce fuseseră: bătrâni?
Câteva zile mai târziu, Livia i-a zis mie, Sofia, când am mers s-o văd, că vrea să-i ceară fiului să o ducă la azilul de bătrâni.
Mi-a sărit în cap furia, nici n-am apucat să răspund, am ieșit pe prispă, l-am chemat pe Ionuț, i-am scuipat la picioare și-am plecat acasă. Nici Floricăi nu i-am dat voie să scoată un cuvânt.
N-ai ce să-l aperi! Nu-i copil mic. Să-ți dai mama la azil, asta-i omenie?
Dar Florica s-a repezit în halatul ei vechi, și-a pus galosii și a fugit pe la vecini.
Ionuț! Unde ești? a intrat, răvășită și frumoasă ca primăvara pe prispă. Ce-ai de gând? Nu-ți dau pe tanti Livia la azil! Nici să nu te gândești! Pleacă unde-vei vrea, noi ne descurcăm, mai punem un pat la mama în cameră și s-a terminat! Eh, și eu care
S-a oprit văzând cum râde Livia în lacrimi, și Ionuț zâmbește.
Liniștește-te, fată dragă! Livia și-a șters ochii. Eu am vrut, nu el. Nu vreau să fiu povară. Dar Sefa nu m-a lăsat să termin și a sărit ca arsă!
Aici rămân, Florico. Nu plec nicăieri fără mama mea.
Da? Florica s-a uitat nedumerită la bagaje. Atunci de ce sunt strânse?
Trebuie să mă duc totuși la oraș, să închei socotelile la servici, să-mi iau ce am acolo. Nu știu cât o să dureze, dar copii îi las aici. Am vorbit deja cu medicul din sat, va avea grijă de mama cât lipsesc.
Și atunci, Florica și-a arătat toată firea:
S-a apropiat, s-a uitat drept în ochii lui și i-a zis:
Copiii rămân la mine, nu-i mai plimba peste tot! Și te aștept să vii acasă. Ai înțeles?
Am înțeles, Florico Ionuț o privea de parc-ar vedea-o pentru prima dată. Cum de n-am văzut ce-o fată ești?
Ia-ți o pereche de ochelari la oraș, poate îți scapă altceva Florica a luat fetița de mână. Hai la baba Sofia? Face gogoși. Îți place gogoșile? Atunci hai!
Câțiva ani mai târziu, Ionuț va scoate pe terasă și pe Livia, și pe soacră-sa:
Haideți, scumpelor! Ușor, uite ce șezlonguri v-am adus de la Chișinău! Stați cât vreți la aer curat, într-o parte sau pe spate Nu-i așa că e fain aici?
Când îi va auzi pe cei mici treziți, Ionuț va merge în casă:
Așteptăm să vină Florica?
Azi are ultimul examen la Universitate, a zis că termină printre primii. Vine repede acasă.
Când mașina se va opri la poartă, copiii cocoțați în vișinul bătrân, angrenați de baba Sofia la cules de cireșe pentru dulceață, vor țâșni strigând:
Mama! Mama acasă!
Florica, femeie puternică acum, va deschide brațele larg, își va îmbrățișa copiii, îi va da un semn lui Ionuț:
Cinci!
N-aveam nicio îndoială! va răspunde Ionuț, mergând în casă.
Gemenii, harnici ca mama lor, nu știau să aștepte prea mult asta au moștenit de la Ionuț.
Sunt fanți, ca și el odată.
Privesc în urmă și înțeleg viața nu se leagă mereu cum ai visat, dar omul bun, oricât ar rătăci, până la urmă se întoarce acolo unde-i e rădăcina. Uneori, cel mai de preț lucru nu sunt ambalajele strălucitoare ale vieții, ci faptele cu adevărat omenești. Asta e lecția pe care am învățat-o cu toții.
