Surpriza fostului
Rareș, oprește-te! striga Mirela, cu glas răgușit, pe geam, către parcare.
Dar băiatul n-o mai auzea.
Deja se urcase în Dacia lui veche și pornea motorul. Disperată, Mirela și-a prins telefonul și a zbughit-o pe ușă.
În timp ce cobora scările, de la etajul patru, cu inima cât un purice, încerca de câteva ori să-l sune. Nici la apeluri Rareș nu răspundea.
Avea un singur gând în cap: doar să apuce la timp! Doar să nu se întâmple ceva rău…
Dumnezeu a ascultat-o, parcă. Când a ieșit val-vârtej afară, Rareș încă își încălzea motorul, se vedea aburul în aerul rece de februarie.
A văzut-o fără geacă, doar într-un pulover subțire, și s-a mirat de-a dreptul, lăsând puțin geamul: Ce-ai pățit, Mirela? N-ai nici culoare în obraji!
La tine… la mașină…
Era atât de fără suflare, că nu reușea să spună nimic coerent. În loc de cuvinte, Mirela a căzut în genunchi pe asfaltul murdar, strecurându-se sub mașină.
Nu-i păsa de zăpada murdară, de petele imense de pe blugii ei. Doar să reușească…
Când a ieșit de sub mașină cu un motan slab și zbârlit în brațe, Rareș stătea lângă ea și clipea confuz.
Mirela, ce faci tu acolo? Ai chef de circ la ora asta? Am zis că întârzii la serviciu.
Sub mașina ta stătea un motan, l-am văzut de la geam. M-am temut că îi dai drumul și…
Cine stătea sub mașină? Un motan?! a râs ironic Rareș. Și pentru el te-ai dat tu peste cap? Hm…
Și ce, Rareș, crezi că animalele nu vor să trăiască? i-a aruncat Mirela o privire dezamăgită.
Lasă-mă… Dacă bietul motan voia să trăiască, nu se pitula sub mașini. Și dacă tot s-a pitit, s-ar fi speriat la primul zgomot de motor. În fine, pentru ce te agiți…
N-ar fi fugit, Rareș… Uită-te la el: abia mai respiră. N-are vlagă nici să miaune.
Bine, Mirela. L-ai salvat, bravo ție. Ia-ți o bomboană din vasul de pe masă și fă-ți o postare. Eu trebuie să plec. Ne vedem diseară.
A plecat și, câtă vreme Mirela strângea motanul la piept, contempla cât de insensibil devenise Rareș. Nu văzuse asta înainte. Sau poate n-a vrut să vadă.
S-a uitat la motan. Suferea. Dar din ochii lui, mici și obosiți, se citea… recunoștința? Da, numai așa putea numi gălbuiul acela cald din privirea animalului.
S-a întors cu el sus, s-a îmbrăcat, a luat bănuți, și-a chemat un taxi.
Unde mergem? a zâmbit șoferul, prietenos, când Mirela s-a cocoțat pe bancheta din spate.
V-am spus la telefon, la Clinica Vet din centru. Cât mai repede, vă rog.
La vet? Aha… Am uitat, scuze. S-a întâmplat ceva cu motanul? întrebă el, uitându-se în oglinda retrovizoare.
Da. E bolnav. Trebuie văzut de cineva.
Nu mai zic nimic. Apropo, știu o clinică tare bună, n-aveți preferință în care mergeți?
Alegeți dumneavoastră cea mai bună.
Știu eu un loc. Medicii de-acolo sunt minune, pun pe picioare animale de la pragul morții.
În cincisprezece minute, Mirela aștepta deja în sala clinicii. Plină de oameni tăcuți, cu ochi triști, fiecare cu necazul său.
Ce pățit puiuțul? se băgă în vorbă o bătrânică cu un bichon în poală.
Încă nu știu. L-am găsit sub o mașină. Cred că a stat toată noaptea afară, în ger…
Vai, țin Doamne! s-a speriat bătrânica. Haideți, intrați înaintea mea, noi avem doar un control de rutină, dar dumneavoastră aveți nevoie grabnică.
Chiar mă lăsați?
Omul omului prieten îi este…
În sfârșit, Mirela a intrat la medic. Inima-i bătea cu putere, urmărindu-l cum îl examinează pe motan.
După inspectarea rapidă, au urmat analize și, cât a așteptat, timpul părea că nu trece.
Rareș suna de câteva ori, dar Mirela îl ignora: azi Universul era altundeva.
Domnișoară, zise medicul, cu glas chinuit. Înțeleg că l-ați găsit pe stradă?
Da, sub mașină. Nu știu de cât timp, dar cred că toată noaptea.
Are degerături, da… Dar asta nu-i tot. Bietul are un întreg buchet de boli, deci tratamentul va fi lung și costisitor. De aceea, vreau să știu dacă sunteți sigură că vă asumați așa ceva. Dacă nu, poate găsim alt cuiva dispus să-l îngrijească…
Mirela se așteptase să fie complicat, dar nu atât de greu și scump.
Dar s-a uitat iar în ochii motanului.
El n-o ruga, nu-i cerea nimic. O privea, parcă spunând: Dacă renunți la mine, voi înțelege…
Îmi asum! a răspuns Mirela cu hotărâre. Am grijă de el, oricât ar fi nevoie. Toată viața, dacă trebuie.
Bine, oftă medicul, zâmbind pentru prima dată. Trebuie să-l ținem aici cam două săptămâni la tratament. Apoi vă învăț tot ce trebuie pentru îngrijire.
Mulțumesc! i-a venit să plângă Mirelei.
Eu vă mulțumesc, domnișoară. Asemenea oameni vezi rar zilele astea…
Mirela a mângâiat motanul, promițându-i că o să revină.
Motanul a crezut-o. Ba chiar, cu ultimele sale puteri, a scos un mieunat abia auzit, ca de rămas bun.
Spre seară Mirela a ajuns epuizată acasă. Nici n-a apucat să viseze la odihna mult dorităRareș, cu privirea posomorâtă de furtună, o aștepta deja.
Mirela! Unde-ai umblat toată ziua? Te-am sunat de o mie de ori, nu mi-ai răspuns DELOC!
Îmi pare rău… Am avut o zi grea, oftează ea, lăsând haina și aranjând pantofii lui aruncați pe hol.
Ce zi grea?! Doar ești liberă azi! Ce-ai făcut așa de obositor?
Am fost cu motanul la veterinar. Toată ziua am stat acolo.
Care motan?! Ce mi-e mie cu motanul ăla?
Acela pe care l-am scos de sub mașina ta de dimineață, Rareș… Ascultă, sunt foarte obosită. Mâine, dacă vrei, vorbim.
NU, STAI! Vrei să spui că ai pierdut toată ziua pentru o mâță de pe stradă? Ai chef de glume?
Ce importanță are? Oricum ar fi, avea nevoie de ajutor. Altfel, murea…
Dar eu?! Eu de foame mor acasă și tu nu ești aici. Nici mâncare. Pentru ce locuim împreună, mă întreb…
Rareș, nu ești copil mic. În congelator ai găluște. Puteai să-ți fierbi. Știu că tu vrei altceva la masă, dar dacă ți-e chiar așa de foame…
Găluște?! N-am crescut la orfelinat să mănânc găluște de la congelator! Plus că am muncit o zi întreagă, de ce să mai și gătesc?!
Fără să mai zică ceva, Mirela a mers la bucătărie și i-a gătit masa preferată. El nici mulțumesc nu i-a spus.
Au trecut două săptămâni. Mirela a adus motanul acasă. Îi pregătise deja tot ce trebuie, dar nu-i arătase nimic lui Rareș, să nu isce scandal.
În minte, spera ca Rareș să accepte în liniște decizia. Apartamentul era totuși al ei. Nici nu-i era logodnicnu făcuse niciun gest să o ceară.
Dar s-a înșelat. Când l-a văzut pe motan, a pornit o ceartă cumplită.
Ai adus acasă o mâță murdară de pe stradă?! Mirela, ești normală? Poate ai și căzut în cap când ai băgat mâna sub mașină!
Rareș, lasă. L-am salvat, deci răspund de el.
Știi câți bani ai dat pe tratamente? Și încă o să mai dai!
Contează? Sunt banii mei. Eu nu-ți cer socoteală pe cum îi cheltui, deși aproape că nu aduci nici mâncare în casă!
Ți-am explicat: am mașină, am cheltuieli și și la serviciu e greu. Să nu schimbi subiectul! Nu e vorba de mine, e de asta…
Îl cheamă Miron.
I-ai și dat nume?! Fata mea, ai nevoie de doctor pentru cap!
Au dormit separat în acea seară. Mirela a petrecut toată noaptea cu gândul la relația lor.
Doar un an locuiau împreună. Rareș devenise tot mai exigent, mereu ridica vocea, tot mai răutăcios. Hotărâse să-i mai dea o șansă.
Oricine merită o șansă, dar ce face cu ea… doar timpul va decide.
Din păcate, Rareș nu s-a schimbat. Certurile pe tema motanului continuau. Mereu repeta că locul acestuia e pe stradă. Mirela nota și trăgea concluzii.
Într-o seară, nu a mai rezistat.
Rareș, nu te mai iubesc. Și nici tu pe mine. Mai bine nu ne mai otrăvim viețile.
Ce vrei să spui?
Mâine îți faci bagajele și pleci. M-am săturat de scandaluri. Vreau pace.
Da bine, Mirela, tu ai adus o mâță fără să mă întrebi, și eu sunt problema?
Dacă nu poți accepta că Miron va locui cu noi, nu putem locui împreună. Îți sugerez să fii cu cineva fără animale, sau să-ți iei propria locuință și să faci regulile acolo.
Avea zi liberă a doua zi și n-ar fi găsit moment mai bun să rupă totul.
Rareș a încercat să o înduplece, dar nu l-a ținut. Când pomenea cineva de motan, aproape se sugruma de nervi. Deci decizia era corectă.
Și-a strâns lucrurile spre prânz, tergiversând cât a putut. Mirela sorbea un ceai în bucătărie când a primit un telefon de la șefa ei:
Mireluțo, te rog vino azi, e urgent, nu ne descurcăm fără tine.
Doamnă Cristina, taman azi mi-e greu, s-a uitat la Rareș, care pufnea în sufragerie împachetând ultimele bagaje. Oricum trebuia să-și ia calculatorul și sculele de pe balcon.
Doar o oră, te rog din suflet. Știi c-aș chema pe altcineva dacă s-ar putea.
A oftat, și-a pus ceaiul la loc și s-a pregătit. I-a zis lui Rareș să lase cheia în cutia poștală. A privit-o cu atâta ură când a ieșit pe ușă, că Mirelei i s-a făcut pielea de găină.
La serviciu n-a avut treabă multă. În patruzeci de minute era liberă.
Ce mai face motanul? întreabă șoferul de taxi la întoarcere; același care o dusese la clinică.
Mulțumesc, e mai bine. Să ajung cât mai repede acasă, vă rog!
Nicio problemă, zâmbește larg.
Ajunsă la bloc, Mirela a căutat cheia în cutia de scrisori. Nimic. Nici mașina lui nu era.
“O fi dus lucrurile, dar a parcat în altă parte”, s-a gândit.
Când a deschis ușa la apartament, a constatat: lipsesc bagajul, calculatorul, sculele. Dar și Miron. Lipsă și cușca din colț.
A alergat disperată prin casă, l-a chemat, a scotocit fiecare colț. Nici urmă de Miron! A realizat imediat: Rareș îl luase cu el. Dar de ce?!
Rareș! Ești nebun?! De ce l-ai luat pe Miron?! l-a sunat, tremurând.
De ce… de ce… Uite-așa! Surpriză, Mirela! Când o să te târăști în genunchi la mine să-mi ceri motanul, poate-l vezi înapoi!
Știi că are dietă specială. Trebuie îngrijit cu atenție!
A început să mai strige, dar Rareș i-a închis telefonul.
“Unde să-l caut? Unde s-a dus?” plângea Mirela, sprijinită de perete, în coridor.
Rareș nu era din oraș. Venise aici dintr-un sat de care niciodată nu povestise prea multe. Promisese că îi arată locurile natale, dar n-a dus-o niciodată.
Toată noaptea a stat trează. Dimineață a mers la firma unde lucra. Nici urmă de el. “A cerut câteva zile libere”, a zis șeful. Mirela i-a povestit pe scurt necazul. Omul a promis că, dacă-l vede, îl va trage la răspundere.
A ieșit, a mai încercat să-l sunetelefonul era oprit.
Bună ziua, vă duc undeva? îi strigă un taximetrist de peste drum. Pe drum, Mirela îl recunoaștee taximetristul de ieri.
Acasă, vă rog, spune abia auzit.
Pe drum i-a sunat telefonul, un număr necunoscut.
Bună ziua. Sunteți Mirela?
Da, cine-i acolo?
Vedeți, aseară a venit Rareș la noi, e coleg cu bărbatul meu și a cerut să stea aici câteva zile.
Motanul? A venit cu motanul?
Da. De aia vă sun. Rareș a băut toată noaptea și zicea că vă aduce înapoi cu motanul. Dar biata pisică nu se simte bine, stă închisă, plânge.
Vă rog, nu-l hrăniți aiurea! Are nevoie de regim.
Nu vrea să mănânce. Dar vă rog, veniți să-l luați. Nu vreau să-l chinuiți animăluțul pentru nebunia fostului.
Vă mulțumesc! Îmi spuneți adresa?
Mirela explică taximetristului și, ca la raliu, acesta gonește cu ea către adresa primită.
Ajunsă, urcă la etajul trei, ia cușca cu Miron, mulțumește din suflet, și fuge înapoi la mașină.
Când blocul în care fusese prizonier Miron a dispărut din vedere, Mirela a simțit pentru întâia oară că poate respira.
Și a plâns tot drumul pentru bunătatea oamenilor: bătrâna de la vet, taximetristul, femeia care i-a predat motanul. Pe lume mai există bunătate!
Să stau cu dumneavoastră azi? Poate vine fostul să facă scandal… întreabă șoferul.
Da, rămâi, te rog! acceptă pe loc Mirela.
A închis ușa, a chemat un lăcătuș să-i schimbe încuietorile. În timp ce lăcătușul lucra, taximetristulpe nume Victorprivea la Miron, mângâindu-l. Motanul torcea recunoscător.
Mirela îi era RECUNOSCĂTOARE lui Victor. Pentru tot. Pentru bunătate, pentru că i-a fost sprijin într-o perioadă grea.
Cum altfel să se termine povestea dacă nu cu prietenia dintre Victor și Mirela, prietenie care, cu timpul, se va transforma în iubire adevărată…
Despre Rareș cuvinte de dulceață n-ar fi de prisos.
A fost alungat chiar în aceeași zi din gazda unde stătea temporar. Colegul, aflând că acesta i-a jignit soția, l-a dat afară și i-a lăsat și un ochi vânăt ca amintire.
Când s-a prezentat la serviciu, șeful i-a cerut demisia.
Da de ce? a protestat Rareș.
Pentru că așa trebuie. Hai, scrie! i-a tăiat-o scurt șeful.
Rareș a plecat înapoi spre orașul lui, oarecum umilit.
A pățit după cum a fost firea lui.
Nu poți trata oamenii și animalele cu răutate, fără să plătești. Și, dacă nu poți iubi animalele, măcar tratează-le omenește.
Până la urmă, există întotdeauna oameni buni. Și, cât sunt, bunătatea va învinge răutatea.
