Surpriza de la fostul
Mircea, stai! am strigat eu, Mara, pe fereastra deschisă.
Dar el nu m-a auzit.
Se urcase deja în Logan-ul lui și pornea motorul. Mi-am smuls telefonul de pe masă și am fugit către ușă.
În timp ce alergam din patru spre parter, îmi tremura degetul pe butonul de apelare l-am sunat de câteva ori, dar el nu răspundea nicicum.
Aveam în cap doar un singur gând: Numai să mai apuc să-l opresc!
Parcă m-a auzit și Dumnezeu. Când am ieșit vijelie din bloc, el încă încălzea mașina.
Când m-a văzut fără haină pe mine, s-a mirat atât de tare, încât a coborât geamul:
Ce s-a întâmplat? Arăți de parcă ai văzut nălucă!
La tine… acolo…
Am gâfâit atât de puternic încât nu reușeam deloc să leag o propoziție. În loc să-i explic ceva pe limba omului, m-am târât direct sub mașină, în genunchi.
Nici că îmi mai păsa de zloata udă care-mi murdărea blugii sau de zăpada mocirloasă care mi-a intrat până la piele.
Când am ieșit cu un motan costeliv și jumulit în brațe, Mircea stătea lângă mine complet nedumerit:
Maro, tu ești bine? Ce e cu circoteca asta? Eu chiar întârzii la muncă!
Sub mașină era pisica asta, am zărit-o pe geam. Mi-a fost frică să nu pleci și…
Cine era sub mașină? O pisică? s-a hlizit. Tu pentru asta ai sărit așa ca arsă? Hai lasă…
Dar chiar tu crezi că nu vrea și pisica să trăiască? i-am aruncat eu privirea cea mai mirată.
Măi, Mara… Dacă voia să trăiască nu se vârâa sub mașină. Și oricum, de auzit motorul, ar fi fugit imediat. Ai alergat degeaba…
Nu fugea nicăieri, Mircea… Uită-te la el: nu mai are vlagă să miaune, d-apoi să fugă.
Bine, ai salvat-o, bravo ție. Poți să-ți iei o bomboană din vază acasă și să pui o poză pe Facebook. Eu chiar trebuie să dau plec. Ne vedem diseară.
Rămăsesem cu motanul în brațe, uitându-mă lung după el cum se pierde printre mașini.
Nu înțelegeam de unde atâta răceală la sufletul lui. N-am observat asta până acum.
Mi-am coborât privirea la motanul din brațe.
Era foarte slăbit, abia se uita la mine dar totuși se uita. Și în ochii lui i-am citit… recunoștință. Da, exact, recunoștință!
M-am întors cu el în apartament, m-am îmbrăcat, am luat niște bani și am chemat taxiul.
Încotro mergem? m-a întrebat șoferul, cu zâmbet blajin, când am intrat pe bancheta din spate.
La clinica veterinară, vă rog! Repede, să prindem cabinetul deschis…
Aaa, da! Mă iertați, am uitat. Are ceva grav pisicuța?
Da, trebuie ajutată cât mai repede.
Am înțeles, nu vă mai bat la cap. Știu eu o clinică foarte bună, măcar dacă nu țineți neapărat la vreuna anume.
Cea mai bună să fie, vă rog!
Acolo vă duc! Aduc animăluțe înapoi pe picioare ca nimeni alții, să vedeți!
În vreo cincisprezece minute eram deja la recepția clinicii, răbdătoare să fiu strigată de medic. Era lume multă, toți cu animăluțe, toți cu necazurile lor.
Ce-a pățit al dumitale? mă întreabă o babă cu un cățeluș cât un mănușar în poală.
Nu știu sigur încă. L-am găsit sub o mașină, poate a stat acolo toată noaptea, la frig…
Doamne ferește! a sărit bătrânica. Hai, draga mea, eu intru doar la control cu Mishu, treci matale înainte, că vad că-i de urgență!
Serios? Mă lăsați?
Da de ce nu? O mână de ajutor între noi, tot oameni suntem…
Am ajuns la medic și am stat ca pe ghimpi în timp ce-l examina.
După consult, a trebuit să așteptăm analizele… clipele nu mai treceau.
Mircea mi-a dat de câteva ori telefon, dar eu i-am respins apelul: nu puteam să vorbesc deloc, nu voiam să mă distrag.
Uite care-i treaba, s-a uitat adânc la mine doctorul. Deci, pisica e de pe stradă, nu? Ai găsit-o azi sub mașină.
Da. Nu știu cât a stat acolo.
Are ceva degerături, dar mai rău o sumedenie de probleme de sănătate. Va trebui tratament de lungă durată, și nu va fi deloc ieftin. Vă simțiți pregătită să vă asumați tot? Dacă nu, să vedem să găsim alt stăpân pentru el.
Intuiam că nu-i de joacă, dar nu mă așteptam să fie atât de grav și costisitor…
M-am uitat în ochii pisicii.
Nu-mi cerea nimic, doar mă privea cu un fel de demnitate și blândețe, de parcă spunea Dacă nu poți, eu te înțeleg.
Mă ocup de el! am spus cu hotărâre. Chiar de va dura toată viața.
Atunci trebuie să-l lăsați la noi două-trei săptămâni la internat. Apoi vă explic ce tratament îi dăm și tot ce aveți de făcut ca să-i prelungim viața.
Vă mulțumesc, domnule doctor, mi-a venit să plâng atunci.
Eu vă mulțumesc, mi-a spus. Oameni ca dumneavoastră nu se nasc în fiecare zi.
Am mângâiat motanul și i-am promis că mă întorc după el.
A înțeles. A adunat, săracul, tot ce mai avea de la viață și a scos un mieunat stins, așa ca un la revedere.
Am ajuns acasă abia spre seară, ruptă de oboseală nu-mi doream nimic altceva decât să mă prăbușesc direct în pat. Dar necazurile nu au așteptat.
Mă aștepta acasă Mircea, cu mutra lui încruntată.
Mara! Pe unde umbli?! Te-am căutat de am înnebunit, nu răspunzi la telefon. Ai ceva de ascuns?
Îmi pare rău, dar a fost o zi infernală. m-am descălțat și i-am pus frumos pantofii care, ca de obicei, stăteau abandonați lângă ușă.
Bizar… Azi oricum aveai liber, ce-ai putut face de-ai frânt așa?
Am fost cu pisica la veterinar. Toată ziua.
Care pisică?! Ce vorbești?!
Pe cea pe care am luat-o dimineață de sub mașina ta. Ascultă, sunt istovită, poate mâine vorbim…
Stai puțin! Vrei să zici că ți-ai pierdut toată ziua pentru un motan de pe stradă?! Am înțeles corect?
Ce contează, de pe stradă sau nu? Avea nevoie de ajutor, altfel murea!
Dar eu aici, de foame aproape mă prăbușesc, ajung acasă și nici de mâncare nu găsesc.
Mircea, nu mai ești copil mic, am suspinat. Sunt găluște congelate în congelator. Dacă e urgent, nu mori de la două găluște.
Găluște? Eu să mănânc acum ca la cantină? Eu, care am muncit toată ziua, să-mi mai și gătesc?
Cu toate că eram de-a dreptul epuizată, m-am dus să-i gătesc cina preferată.
Nu merita, clar, dar nu aveam chef de certuri. Nici măcar un mulțumesc nu mi-a spus…
După două săptămâni, am adus motanul acasă. Îi ziceam deja Miron. Cumpărasem tot ce era de trebuință, dar nu-i arătasem nimic lui Mircea, nu voiam ceartă înainte de vreme.
Nu știam cum să-i zic că pisica va sta cu noi. Mă încurajam: oricum apartamentul e al meu, Mircea nu e nici soțul meu…
Așteptările mele s-au spulberat rapid. Când l-a zărit pe Miron, Mircea a pornit scandalul cel mare.
Tu pe motanul ăsta l-ai adus de pe stradă?! Mara, ești sănătoasă la cap? Poate ai pățit ceva când ai intrat sub mașină de dimineață…
Mircea, calmează-te. L-am salvat, am responsabilitate pentru el.
Și cât ai cheltuit pe la veterinari?! Și cât o să mai arunci?!
Ce te privește? Sunt banii mei. Tu nu-mi aduci niciodată produse sau mâncare, dar mănânci ca împăratul.
Ți-am zis și eu că am mașină, bag mulți bani în ea. La muncă am probleme… Acum nu e vorba de mine, ci de el!
Îl cheamă Miron.
Îi și spui pe nume? Tu trebuie consultată la psihiatru, nu la veterinar! Ce ai tu în cap?!
Am dormit separat. Din fericire, e apartament cu două camere. Am cugetat mult în noaptea aceea…
Despre relația mea cu Mircea.
Ne mutasem de nici un an împreună, dar totul scârțâia deja. Cerințe, umilințe, ton ridicat… Era clar, relația noastră lua apă. Totuși, i-am mai dat o șansă.
Oricine merită una, căci restul depinde numai de el.
Din păcate, n-a știut ce să facă cu ea. Mircea continua certurile pe tema motanului, spunea mereu că-i locul pe stradă. Am tăcut, am înțeles. Într-o seară i-am spus:
Mircea, nu te mai iubesc. Și nici tu pe mine. Să nu ne mai chinuim, zic, ce zici?
La ce vrei să ajungi?
Mâine aduni bagajele și te muți. Mi-e dor de liniște.
Deci, ai adus motanul ăsta fără să întrebi. Și eu fac scandal?! Deci așa vorbești acum…
Dacă nu accepți că Miron va sta cu noi, n-avem ce împărți. Caută-ți o fată fără motan. Sau mai bine ia-ți garsonieră și fă regulile tale acolo.
Aveam liber a doua zi n-ar fi putut fi moment mai potrivit pentru despărțire.
Mircea a încercat să mă înduplece, dar degeaba.
Când aduceai vorba de motan, începea să tremure. Mi-era clar: nu voi fi niciodată fericită lângă el.
Pe la prânz a început el să-și adune lucrurile. L-am grăbit, dar tot trăgea de timp.
Tocmai beam un ceai în bucătărie când m-a sunat șefa:
Mărucă, știu că ai cerut liber azi, dar nu ne descurcăm fără tine.
Doamna Olga, nu-i chiar momentul cel mai bun… am ieșit din bucătărie privind la Mircea, care băga în nervi hainele în geantă.
Mai avea de luat calculatorul și cutiile cu scule de pe balcon.
Doar un ceas, draga mea. Te rog, nu rezistăm fără tine!
Oftând, mi-am pus paltonul și am ieșit. I-am lăsat lui Mircea instrucțiuni să pună cheile în cutia poștală. Mi-a aruncat o privire veninoasă, de-am zis că mă luminează…
La serviciu nu m-au ținut mult. După vreo patruzeci de minute am chemat taxiul.
Bună ziua, ce mai face motanul? a întrebat șoferul, iar eu am zâmbit pe sub mască. Era același care mă dusese prima dată la veterinar.
E bine, mulțumesc. Dar vă rog să mă duceți acasă cât puteți de repede.
Cum spuneți!
Când am intrat în scară, am verificat cutia poștală. Fără chei. Nici mașina lui Mircea nu era pe stradă.
Probabil tot mai adună ceva sau a parcat aiurea, am gândit.
Dar sus, la ușă, surpriză: închisă! Am deschis repede înăuntru, nici urmă de lucrurile lui, nici calculator, nici scule, nici bagaje.
I-am spus ca omului să lase cheia la poștă… Acum trebuie să schimb yala.
Am intrat în dormitor… și am înlemnit.
Patul era gol. Nici urmă de Miron, nici de cutia de transport care stătea totdeauna în colț!
L-am strigat în disperare, am scotocit ca bezmetică. Degeaba. Era clar că Mircea îl luase. Dar de ce?
Mircea! Ce-ai făcut cu Miron?! am urlat când am reușit să-l prind la telefon.
Ce să fac, Mara? Surpriză! Să te văd când vii la mine pe brânci, după el…
Tu ești conștient că animalul are dietă, tratament?! Ai habar de ce faci?
Am mai țipat, dar a închis sec. Nu voia să audă nimic.
Unde să-l caut eu acum? suspinam lângă perete. Unde l-o fi dus?
Înainte să ne cunoaștem, Mircea stătea cu chirie, iar despre orașul de baștină nu mi-a spus nimic. Zicea că mă va duce, dar tot n-a făcut-o.
N-am închis ochii toată noaptea.
Dimineață, ruptă de oboseală, m-am dus la serviciul lui. Nu era nici acolo.
Şi-a luat liber. mi-a zis șeful lui. E ceva în neregulă?
I-am povestit pe scurt, a promis că-l va trage la răspundere.
Am ieșit pe stradă, încercând să-l sun. Telefonul era închis.
Bună ziua, aveți nevoie de un taxi? a răsunat o voce de lângă mine.
Era același șofer. I-am cerut să mă ducă acasă, nici nu știam ce să mai fac.
Urcați.
Pe drum, telefonul a sunat număr necunoscut.
Da?
Sunteți Mara? o voce de femeie.
…Sunt eu. Cine sunteți?
Ieri seară a venit la noi acasă Mircea stă cu soțul meu la muncă, ne-a cerut să stea câteva zile aici…
Dar cu motanul e?! Era cu motanul?!
Da… M-a și mirat. Mircea tot povestea, băuse și repeta că prin pisica asta o să vă întoarcă acasă. Motanul însă… tot plânge saracul în cutia lui, nici nu vrea să mănânce…
Să nu-l hrăniți cu orice! Are regim, nu are voie să mănânce orice.
N-am reușit să-l conving să mănânce nimic. Dar vă rog să veniți după el. Nu-mi place deloc cum se comportă Mircea. Nu are dreptul motanul să sufere!
Vin imediat! Dați-mi adresa, vă rog!
Am explicat taximetristului și a tras o fugă nebună până la adresă.
Am urcat trei etaje într-o suflare, am ciocănit și am primit aproape instant cutia cu Miron, mulțumind din suflet femeii, apoi am fugit la taxi, unde șoferul m-a așteptat cu portiera deschisă.
Când blocul unde fusese ținut Miron în captivitate s-a pierdut după colț, am oftat adânc.
Pe drum am plâns tot timpul, copleșită de omenia atâtor persoane: bătrânica de la clinică, taximetristul, femeia care mi-a predat motanul. Atâta timp cât există astfel de oameni, binele va învinge întotdeauna răul.
Rămân cu dumneavoastră azi, dacă vreți. Să fiu aici dacă apare Mircea…
Da, vă rog! am acceptat imediat.
În aceeași zi am chemat un lăcătuș să-mi schimbe încuietorile. Victor, taximetristul, a rămas cu Miron, iar acesta torcea mulțumit în brațele lui.
Îi eram ATÂT de recunoscătoare lui Victor. Pentru tot. Pentru că a rămas lângă mine atunci când aveam nevoie cel mai mult.
De fapt, așa s-a isprăvit povestea aceasta.
Nu mai trebuie spus că prietenia dintre mine și Victor, cu vremea, a devenit ceva mai mult un sentiment frumos, numit iubire.
Cât despre Mircea ar fi de spus câteva cuvinte.
A fost dat afară rapid din apartamentul unde stătea, când prietenul lui a aflat că striga la soția acestuia și s-a ales cu un ochi vânăt ca amintire.
Ajuns la serviciu, șeful i-a cerut să demisioneze.
Dar de ce, dom’ șef?
Pentru că așa trebuie. Hai, scrie repede, nu mă mai privi așa…
Mircea n-a avut încotro și s-a întors în orașul sau satul lui de baștină.
A primit exact ce a meritat.
Căci nu e voie să fii rău. Animalele trebuie iubite. Iar dacă nu poți, măcar… măcar să le respecți ca om.
