Surpriza de la fostul
Adrian, stai! am strigat după Raluca, iubita mea, pe geamul deschis.
Dar n-a auzit. Era deja la mașina ei și dădea să pornească motorul. Atunci, am smuls telefonul de pe masă și am dat fuga pe ușă, alergând pe scări de la etajul patru, tot tastându-i numărul la fiecare treaptă. Nu mi-a răspuns la niciun apel. Numai un singur gând aveam-n cap: Doar să nu plece încă!
Poate cineva m-a ascultat. Când am ajuns în fața blocului ca vântul, Raluca încă-și încălzea motorul. Când m-a văzut că alerg desculț, fără geacă, s-a mirat tare și a coborât geamul.
Ce-ai pățit? Arăți parcă-ai văzut o stafie!
Sub… sub mașina ta…
Gafam atât de greu că nici nu-mi mai ieșeau cuvintele. Am căzut direct în genunchi și am început să caut sub roți. Nu mi-a păsat că m-am murdărit tot pe blugi de la zăpada murdară de primăvară, nici că tremuram de frig.
Am ieșit de sub mașină cu un pisoi slab și jerpelit în brațe. Ea coborâse deja și se uita la mine mirată de parcă făcusem cine știe ce minune.
Adi, ce-i cu tine? Ce piesă de teatru e asta? Oricum întârzii la muncă!
Să știi că sub mașina ta stătea ascuns un motan, l-am văzut de sus. Mi-a fost că dacă pleci…
Un pisoi? Pentru asta te-ai agitat așa? Eh…
Dar ce, Adi, pisicile nu vor să trăiască? i-am întors-o mirat.
Dacă voia să trăiască fugea la zgomotul motorului. Nu mai fă teatru.
Nu fugea, Adi, nu vezi că abia are putere să miaune?
Bravo ție, ai salvat un pisoi. Poți să iei o bomboană din vază și să scrii postare pe Facebook. Eu chiar trebuie să plec. Ne vedem deseară.
Am rămas cu motanul în brațe, privind cum pleacă fără să-i pese.
Nu înțelegeam. Parcă nu fusese așa de insensibil. Am privit la pisoi. Am văzut recunoștință în ochii lui, deși abia se ținea treaz. L-am luat sus, m-am îmbrăcat, am luat niște lei și am chemat un taxi.
Unde mergem? m-a întrebat șoferul, amabil.
V-am zis la telefon, la clinica veterinară. E grabă.
Ah, da, scuze. Ce are pisoiul?
Are nevoie de ajutor.
Bine, nu mai întreb nimic. Știu o clinică bună, unde veterinarul scoate animalele și din groapă dacă trebuie. Acolo vă duc.
În cincisprezece minute eram în clinică, așteptam. Plin de lume, toți cu necazurile lor de animăluțe…
Ce-a pățit blănosul? mă întreabă o bătrânică cu un câine mic în brațe.
Încă nu știu, l-am găsit sub o mașină, cred că a stat toată noaptea afară, la frig…
Vai, dragă! Atunci mergeți înaintea noastră, noi doar avem consult de rutină. Dumneavoastră aveți nevoie de doctor, repede.
Serios, mă lăsați?
Firește. Oameni suntem!
Intrarea în cabinet. Emoții cât pentru o săptămână. Doctorul consultă motanul, apoi îmi zice grav:
Se vede că l-ați găsit pe stradă. Are și câteva degerături. Nu-i grav, dar are o groază de alte afecțiuni. Va costa tratamentul, și nu puțin, domnule. Sunteți sigur că puteți asuma? Altfel, poate găsim pe cineva dispus.
Știam că va costa, dar nu eram pregătit pentru “mult și de durată”. M-am uitat în ochii motanului. Nu cerea nimic, nu implora. Doar se uita cu recunoștință: Dacă renunți, înțeleg
Accept! Am grijă de el oricât va fi nevoie. Toată viața dacă trebuie!
Îl internăm două săptămâni, apoi vă dau tratament, vă învăț ce trebuie făcut. Om bun sunteți.
Mulțumesc mult, domn doctor.
Am mângâiat motanul și i-am promis că mă întorc după el. Parcă a înțeles: cu un ultim efort, motanul a scos un mieunat firav, de rămas bun.
Am ajuns acasă abia pe seară. Eram rupt de oboseală. Dar acasă, m-a așteptat Raluca și privirea ei tăioasă.
Unde ai umblat, Adi? Ți-am dat zeci de apeluri, nu răspunzi. Ce-i cu tine azi?
Am avut o zi grea, Raluca. Față de ce crezi, nu am stat, am fost cu pisoiul la veterinar. Am stat acolo cât o zi de post.
Care pisoi? Nu pricep.
Pe cel pe care l-am scos dimineață de sub mașina ta. Chiar sunt extenuat, putem vorbi mâine?
Vrei să spui că ai pierdut toată ziua pentru un pisoi de pe stradă?…
Chiar n-are importanță, străzii, nu străzii. Animalul ăsta murea fără ajutor!
Dar dacă eu mor de foame? Am venit acasă, n-ai făcut nici măcar mâncare
Raluca, nu ești copil, în congelator găsești colțunași. Știi bine să-i fierbi. Dacă chiar mori de foame…
Colțunași? Vrei să mănânc ca la azil?! Eu, care am muncit toată ziua?… Și să și gătesc?
Deși eram varză, i-am făcut masa preferată, numai să nu continui cearta. N-a mulțumit.
După două săptămâni, l-am adus acasă pe pisoi. Îl cheamă Miron. Am luat tot ce-i trebuie, dar n-am apucat să-i spun Ralucăi de el. Poate reacționează liniștit. Până la urmă, casa e a mea; nici nu suntem căsătoriți, încă n-a cerut-o, nici nu pare să vrea.
Când a văzut motanul, a izbucnit însă ca la teatru:
Ai adus un pisoi de pe stradă în casă?! Ai înnebunit?!
L-am salvat și mi-am luat răspunderea.
Cât ai cheltuit și cât mai dai pe el?
Sunt banii mei. Tu nici măcar nu te implici în cheltuieli. Îți place să mănânci bine, dar la cumpărături nu prea sari.
Dar am mașină, și acolo bag bani. Știi că am probleme la muncă… Și oricum, nu despre mine e acum vorba, e despre…
Îl cheamă Miron.
Și i-ai dat deja nume?! Fă-ți control la cap! Ai nevoie de psihiatru!
În seara aia am dormit separat. Noroc că-s două camere, am stat toată noaptea și m-am gândit la noi. Aproape un an împreună și, totuși… ceva s-a rupt. Raluca e tot mai certăreață, cere tot mai mult, acum și umilește. Poate îi mai dau o șansă.
Dar n-a vrut să o folosească. Crizele continuau, certurile aproape zilnice. Se smiorcăia mereu că motanul ar trebui să stea la gunoi. Am tras concluziile, și într-o seară i-am zis:
Raluca, nu te mai iubesc. Știi bine că nici tu pe mine. De ce să ne mai chinuim?
Ce vrei să spui?
Mâine îți strângi lucrurile și te duci. Sunt sătul de scandaluri, vreau liniște.
Adică ai adus motanul fără să întrebi, și eu fac scandal?! Aud și-asta!
Dacă nu poți accepta că motanul rămâne, n-are rost să locuim împreună. Găsește o fată fără pisică. Sau, mai bine, fă-ți casă și fă regulile tale.
Aveam liber a doua zi, deci momentul despărțirii era perfect.
S-a tot împotrivit, dar, cum auzea de motan, îl apuca o ciudă de nu se descrie.
Când și-a strâns lucrurile pe la prânz, eu beam ceai în bucătărie. M-a sunat șefa:
Adiță, știu că ai cerut liber azi, dar nu facem față. Poți să vii măcar o oră?
Doamna Ioana, e cam nepotrivit, am o criză acasă… Dar, bine. Revin cât pot.
Am plecat. I-am spus Ralucăi să lase cheia în cutia poștală când pleacă. Doar m-a fixat cu o ură tăcută.
La lucru am stat doar 40 minute. La ieșire am chemat taxi. Cine credi c-a venit? Același taximetrist care ne dusese la veterinar.
Cum e motanul? mă întreabă, zâmbind.
Bine. Vă rog, duceți-mă repede acasă, trebuie urgent.
Nu era mașina Ralucăi la bloc. Am urcat la etaj, am găsit ușa încuiată, dar cheile nu erau în cutia poștală. În casă, dispăruse tot ce era a ei. Mai rău: nu mai era nici Miron, nici cușca lui. Am strigat, m-am învârtit nebun prin casă, până mi-am dat seama: Raluca îl luase. Dar de ce?
Am sunat. Când, în sfârșit, mi-a răspuns, mi-a zis:
E surpriza mea pentru tine, Adi! Câtă vreme vrei înapoi motanul, gândește-te de două ori cu cine te pui!
Miron are nevoie de regim special, nu glumă!
A închis. Ce să fac? Doar știam că Raluca, până să vină la mine, stătuse în chirie în alt oraș, dar nu spunea niciodată unde. Niciodată nu m-a dus să-i văd “acasă”. Am plâns toată noaptea, parcă lumea mi se năruise.
Dis-de-dimineață, am mers la ea la firmă nu lucra, avea liber câteva zile, șeful mi-a zis. I-am explicat pe scurt toată povestea și mi-a promis că, dacă o vede, mă anunță. Raluca nu răspundea la telefon.
Mă gândeam unde să mai încerc. Brusc, lângă stație, mă claxonează un taxi: era același șofer salvator dinainte.
Săriți în taxi, nu arătați bine!
L-am rugat să mă ducă acasă. Pe drum, m-a sunat un număr necunoscut.
Bună ziua, dumneavoastră sunteți Adi?
Da…
Azi-noapte, Raluca, fosta dumneavoastră, a venit la noi cu motanul, fiindcă e prietenă cu soțul meu de muncă. Vreau să vă spun direct: motanul e la noi, dar femeia e plecată, e și beată de nu-și știe numele. Mi-a zis că vrea să vă facă să vă întoarceți numai ca să vă dea motanul! Săracul pisoi, nu mănâncă, e trist, geme.
Nu-i dați nimic, are nevoie de dietă specială, vă rog!
Nici n-a vrut să mănânce. De-aia v-am sunat, să-l luați. Eu nu suport oamenii ca ea, iar animăluțul n-are nicio vină. Veniți, vă rog, să-l luați.
Am dictat adresa la taximetrist, iar el a condus cu atenție. În vreo zece minute eram acolo, am alergat sus, am luat rapid pisoiul și, după un sincer mulțumesc, am coborât direct.
De-abia când am părăsit blocul, am putut să răsuflu. În drum spre casă, am plâns de recunoștință: către bătrânica de la veterinar, taximetrist, femeia care m-a sunat oameni buni, din prea-plinul lor.
Să rămân și eu, în caz că apare fosta? m-a întrebat taximetristul.
Da, te rog! n-am stat pe gânduri.
În aceeași zi, am chemat un lacătar să schimbe încuietorile. Băiatul se juca cu Miron, iar acesta torcea de fericire.
Pe Victor, taximetristul, l-am simțit deja aproape de sufletul meu. Am simțit că între noi poate fi ceva mai mult și chiar așa a fost.
Despre Raluca, numai de rău aș putea spune.
Și-a găsit loc temporar la acea familie, dar soțul, văzând c-a ridicat glasul la soție, a izgonit-o cu scandal și o vânătaie de amintire la ochi. La serviciu i s-a cerut demisia. De ce? Pentru că așa trebuie, nu te uita la mine!
Nu i-a rămas decât să se întoarcă de unde venise. Meritat.
Pentru că așa nu se face. Animalele trebuie iubite sau măcar respectate.
Din povestea asta am învățat un lucru esențial: la greu vezi oamenii buni și cine-ți este, de fapt, aproape. Mi-am dat seama că prefer să trăiesc alături de prieteni adevărați și să dăruiesc bunătate, decât să mă consum lângă oameni ce nu mai știu să fie oameni.
