„Sunt flămând de la muncă, pregătește ceva.” Partenerul cu care mă întâlnesc de șase luni îmi spune o singură frază, iar după ea îl rog să plece.
Biletele le cumpăr acum o săptămână. Două locuri în rândul șapte, pentru seara, la filmul pe care îl discut cu Adrian încă din septembrie. Mă gândesc atunci: o să-l surprind, nu-i spun dinainte, las să vină – și eu am deja totul pregătit.
Ne cunoaștem în martie. Eu îmi fac un cont pe un site de plictiseală, sincer, nu cred în nimic, doar că mi-e singurătate seara, mai ales vinerea, când de la fereastră aud vecinii ieșind cu familiile pe undeva, iar eu am doar ceainicul și televizorul. Adrian îmi scrie primul. Un mesaj simplu, fără obscenități, mă întreabă ce muzică ascult. Apoi se dovedește că amândoi avem un fiu care a învățat la aceeași școală, doar în ani diferiți, și asta ne apropie repede, de parcă ne cunoaștem de mult.
El știe să glumească. Cu bunătate, nu răutăcios, și glumele sunt așa încât râd cu râs adevărat, nu din politețe. Ne plimbăm unul pe altul la expoziții, mergem la cafeneaua de lângă Gara din Chișinău, unde servesc cafea proastă dar ștrudel bun. O dată alergăm sub ploaie până la stație, iar el își scoate geaca și mi-o pune pe umeri, el merge tot ud și spune că nu-i frig, deși îi clănțănesc dinții.
În concluzie, omul este bun. Așa cred eu.
În seara aceea, el ajunge la opt, cum ne înțelegem – deși ne înțelegem doar „să stăm seara”, fără detalii, eu intenționat nu-i spun de film. Vreau să-l surprind. Deschid ușa – eu sunt în rochie, coafura pe care mi-o aranjez o oră, rujul puțin mai închis decât de obicei. Văd cum mă privește, și în privirea lui nu e admirație, ci un fel de nedumerire, de parcă aș fi îmbrăcat ceva nepotrivit.
— Ai plecat undeva? – mă întreabă el, fără să intre peste prag.
— Plecăm, – spun eu și scot biletele din poșetă, le flutur ca un magician. – Surpriză. Pentru șapte și patruzeci, dar mai apucăm dacă…
El nu mă lasă să termin. Pune pe jos punga pe care o ține – și acolo, văd mai târziu, e carne, congelată, în ambalaj în vid, cam un kilogram și jumătate – și spune că el de fapt conta să petreacă seara acasă.
— Am cumpărat carne, – spune el, de parcă asta explică tot. – Mă gândeam să stăm, să gătești ceva, eu să dau televizorul, astăzi e fotbal.
Eu stau cu biletele în mână și simt că zâmbetul de pe față încă se ține, dar deja strâmb, nesigur. Îi spun că fotbalul poate fi văzut și mâine, că biletele nu se pot returna, că eu m-am pregătit așa…
— Vezi, – râde el, dar nu răutăcios, mai degrabă obosit, ca un adult care explică unui copil ce e evident, – te-ai pregătit, în loc să… întâmpini omenește. Te puteai machia și acasă. Eu sunt flămând de la muncă, voiam ceva de-ale casei.
Atunci simt pentru prima oară în seara asta că ceva se răcește în mine. Nu de supărare încă, ci de uimire – de parcă ar fi început brusc să vorbească altă limbă.
— Adrian, – spun eu, – nu ne-am înțeles că eu să gătesc. Voiam doar să mergem la film, împreună, cum mergeam înainte.
— Înainte era înainte, – răspunde el, trecând pe lângă mine în bucătărie, ca un stăpân, de parcă ar fi fost de o sută de ori exact așa, cu punga de carne în mână. – Acuma, să zicem, avem relații serioase, aproape șase luni. Ești femeie matură, Raluca, nu mai ai douăzeci și cinci de ani să alergi prin cluburi. La vârsta ta trebuie să creezi confort, să conduci casa, să hrănești bărbatul, să-i calci cămașa. Nu să te îmbraci și să-l tragi la film.
Eu parcă stau sub un duș rece și nu pot să înțeleg de unde vine apa.
— Ce înseamnă „la vârsta mea”? – întreb încet.
— Exact ce am spus. – El deja desface ambalajul, caută cuțitul meu în sertar, ca la el acasă. – Un bărbat are nevoie de casă, nu de petrecere veșnică. Gătit, curățenie, grijă. Iar filmul e pentru tineri, care n-au alte griji.
Eu mă uit la el și deodată îmi amintesc foarte clar altă bucătărie, altă casă, acum peste douăzeci de ani. Acolo stătea tot un bărbat – primul meu soț, Mihai – și spunea cuvinte asemănătoare, doar cu alte intonații, mai moi la început, apoi din ce în ce mai dure cu anii. Atunci ascultam. Găteam, călcam, renunțam la ale mele, doar să fie casă, doar să fie confort, doar să nu se supere. Fiul creștea, eu munceam, trăgeam totul pe mine, iar Mihai venea și spunea că femeia trebuie. Douăzeci de ani am trebuit. Iar apoi el a plecat la alta, mai tânără, a spus că eu „m-am ofilit prea tare”, și am rămas singură în casă goală, cu obiceiul de a călca cămăși pe care nu le mai poartă nimeni.
Și acum, uitându-mă la Adrian cu carnea aia în mâini, înțeleg – iată, din nou. Doar că de data asta nu sunt tânără, am deja experiență cum se termină. Nu vreau a doua oară în viață să fiu bucătăreasă pentru un bilet dus fără întoarcere spre singurătate.
— Pune cuțitul jos, – spun eu.
El se întoarce, mirat de tonul meu.
— Nu-ți voi găti cina, – spun eu. – Nici azi și, probabil, niciodată. Nu sunt menajera ta, Adrian. Nu m-am angajat la tine.
— Ce, te-ai supărat? – el pare chiar debusolat, pune carnea pe masă. – N-am spus nimic rău, spun doar cum e, bărbătește…
— Pleacă, te rog, – spun eu.
El nu înțelege la început că vorbesc serios. Apoi înțelege. Fața i se schimbă, devine dură, exact aceea pe care am mai văzut-o o dată la alt om.
— Ești proastă, – spune el, îmbrăcând geaca cu mișcări bruște. – Crezi că ești încă tânără? Film, țoale. Singură o să rămâi la bătrânețe, o să vezi. Cui îi trebuie una ca tine, mândră.
Își ia carnea – și asta și-o ia, îmi amintesc cum împinge punga înapoi în geantă – și pleacă, trântind ușa atât de tare încât în hol zăngănește vaza de pe raft.
Eu mai stau câteva minute în hol, în rochia mea albastră, cu biletele în mână, care acum sunt bune doar de aruncat. Apoi scot pantofii, șterg rujul cu un șervețel și mă întind pe canapea, fără să mă dezbrac. Nu-mi vine să plâng. E o liniște ciudată, ca după ce scoți în sfârșit un spin – te doare brusc, apoi e mai ușor.
A doua zi, pe la prânz, sună cineva la ușă. Știu deja cine e, fără să deschidă – aud cum se foiește de pe un picior pe altul în fața ușii.
Adrian stă cu flori, nu foarte scumpe, se vede că le-a cumpărat la metrou în grabă, și cu o față atât de vinovată încât într-o altă viață l-aș fi iertat imediat.
— Raluca, am exagerat, – începe el. – Nu m-am gândit cum sună. Ești o femeie bună, eu am fost obosit ieri, la muncă… Iartă-mă, da?
Eu mă uit la el și mă gândesc – iată omul pe care l-am crezut bun aproape șase luni. Poate e chiar bun, în felul lui. Poate mama l-a învățat așa, sau prima soție l-a obișnuit, sau doar vremurile în care a crescut, când credea că o femeie după patruzeci de ani e pentru oale, nu pentru film. Poate nici cu răutate.
Dar nu e vorba dacă e cu răutate sau nu.
— Adrian, – spun eu calm, – nu e vorba de scuze. E vorba că ieri ai spus ce gândești cu adevărat. Iar eu am trăit deja douăzeci de ani cu un om care gândea la fel. Nu vreau a doua oară.
— Dar am venit, cer iertare…
— Te aud. – Nu dau înapoi, nu fac niciun pas, nu-l invit să intre. – Dar nu mă întorc la ce a fost ieri. Nu vreau din nou să dovedesc că nu sunt obligată să gătesc și să calc ca să fiu iubită. Scuză-mă, dar nu.
El mai stă puțin, nu pare să înțeleagă pe deplin ce s-a întâmplat – pentru el e doar o ceartă din cauza cinei, care se poate repara cu flori. Iar pentru mine e un trecut întreg, o viață întreagă pe care nu vreau s-o repet.
Florile nu le lasă – le ia cu el când pleacă, de parcă acum nu mai sunt de folos nimănui. Închid ușa și mă duc la bucătărie să-mi fac un ceai. Afară e o zi obișnuită, cenușie, fără nimic deosebit, doar că pentru prima oară în mult timp mi se pare că nu pierd, ci în sfârșit găsesc ceva – chiar dacă e doar eu însămi, cea care nu mai acceptă să fie comodă pe cheltuiala altcuiva.
