Eu cu tine
Paul, nu mai știu ce să fac! Nu vrea să asculte de nimeni! S-a pus pe cap că o să păstreze copilul! Cum să facă așa ceva, Paulică? Cum? Abia a împlinit nouăsprezece ani! Toată viața e înaintea ei! O să renunțe la facultate și apoi ce? Se face femeie de serviciu? Trebuie să rezolvăm cumva problema! Și tu trebuie să mă ajuți!
Cum să te ajut, mamă?
Vocea lui Paul era atât de rece, că Irina a scăpat telefonul aproape din mână. Băiatul ei nu îi mai vorbise niciodată așa! Mereu fusese blând, cald, băiatul ei cuminte Și acum, ce? Ce greșise ea? Nu era ea de vină pentru situația asta, ci Clara! Dragoste i s-a găsit! Copchilă năzdrăvană! Mai bine ar fi ascultat-o pe mamă! Acum degeaba se plânge. Ea e vinovată! A răsfățat-o, i-a permis totul, s-a dat drept prietena ei Na, acum, Irina Petrescu, culegi ce-ai semănat! Toată educația ta a dat roade! Dar de ce?! De ce tocmai așa? Paul e un fiu minunat! Inteligent, manierat, ascultător! Mereu sări să ajute! Chiar dacă stă acum singur. Ce-i drept, bărbat în toată firea, pe picioarele lui, doar că nu s-a însurat încă. Oricât i-a zis ea că-i vremea să-și facă familie, el tot rezistă Dar of, cum să nu-ți dorești nepoței? Cât să mai aștepți? Bine, pe când era Clara mică, mereu pe fugă cu ea la sport, la concursuri, nici nu apuca să-și dea seama cum trece timpul. Acum fata s-a făcut mare, pe acasă nu prea mai e de găsit. E mereu plecată: ori cursuri, ori prieteni, ori cu echipa de voluntari, și acum, mai nou, s-a ivi ăsta! Doamne, iartă-mă, de unde l-a mai găsit, că nu e în apele lui? Parcă-i amibă! Irina l-a mirosit din prima, dar Clara, vai de capul ei, s-a îndrăgostit! Nu știe să-și dea seama de oameni! La ea toți sunt buni! Degeaba i-a explicat că nu toți sunt așa cum îi vede ea n-a priceput. Și unde s-a ajuns? Ce să facă acum? Vine Crăciunul și ea are doar dureri de cap. Acum și Paul! Ce-i cu tonul ăsta? De ce îi vorbește așa?
Paul, de ce-mi vorbești în felul ăsta?
Unde e, mamă? Paul a virat brusc în colțul străzii și a tras pe dreapta. Răbdarea, ce-l caracteriza mereu, s-a terminat la cuvântul copil. Mâinile îi tremurau pe volan, și abia se stăpânea să nu țipe, așa cum a făcut și atunci Doar că nu i-a ajutat la nimic, și nici acum nu ar fi altfel. Deci trebuia să se adune și să încerce să facă ceva, ca măcar copila Clarei să trăiască, dacă al lui nu a avut norocul ăsta Of, mamă! Ce faci tu aici? Ai iubit-o mereu pe Clara mai mult ca pe mine. Cum altfel, fată și culmea, copil târziu! Cum să nu te topești după minunea aia cu ochi albaștri și bucle aurii? Clara a fost mereu frumoasă. Din prima zi. În familia lor, numeroasă, cu tanti, verișori și nepoți cu duiumul, era plin de copii și fiecare se serba în familie. Dar copiii Matăilor erau toți după același tipar: ochi suri-albaștri, trup vânjos, mâini și picioare ca niște pernuțe dolofane așa era de soi. Doar Clara era altfel. Ochi avea ai familiei, dar trupul De unde, Doamne iartă-mă, gâtul acela subțire de lebădă, mâinile și picioarele ca sculptate, atât de delicate că păreau făcute de cel mai dibaci sculptor? La început mama îi ascundea privirea de rușine când era cu ea, dar, mai târziu, când Clara s-a zburlit printre verișoare, Irina nu-și mai încăpea în piele de mândrie.
Să vezi și să nu crezi ce frumoasă e! ofteau și muiereau mătușile, potrivind volane și panglici la rochiile fiicelor lor.
Când Clara a intrat pentru prima dată pe covor, la concurs, în costumul ei de gimnastă, toți au înțeles că fata asta s-a născut pentru ceva mai mult decât să fie doar un deliciu vizual.
Mama s-a aruncat asupra carierei Clarei, iar Paul pe-a lui personală, fiind, în sfârșit, scăpat de atenția și controlul mamei. Îl iubea, dar era clar pentru toți cât de tare se mândrea cu el. Dacă cineva uita cât de grozav e băiatul ei, Irina nu pierdea nicio ocazie să amintească:
Paulică a câștigat olimpiada la fizică! Da, cea mare! Geniul nostru! Nu mai avem griji de viitor. Acum vin rezultatele și la matematică, acolo, sunt sigură! Educație? Ehe! Nu-i nimic atât de greu, copiii au nevoie să fii cu ei!
Irina nu băga de seamă privirile încruntate ale altor mame. Ea trăia într-o lume perfectă, din punctul ei de vedere. Copii frumoși și deștepți, soț iubitor, și ea făcând exact ce-i place. Mai lucra când voia, era profesoară de engleză, și reușea în câțiva ani să ridice orice copil de școală medie la nivel bun de admitere. De asta era apreciată și plătită dublu față de alții din oraș.
Contează ce vrei: bani sau rezultat. Cine nu se zgârcește la copil, știe că o să fac totul să-l ajut să intre la ce țintește el.
Paul nu putea să nu se mire cum Irina le ducea pe toate: sport, casă și serviciu. Organizare la minut pe el l-a învățat la fel, și tare i-a folosit.
Și azi avea ziua planificată la secundă. Dacă nu era aproape noapte, nici nu putea să audă vestea care l-a scos din minți, fără să-și dea seama ce face.
Cât timp trecuse de când a auzit acele cuvinte?
Sunt însărcinată. Dar nu o să păstrez. Sunt prea tânără și nu vreau asemenea responsabilitate. Și e vina ta! Așa că tu rezolvi asta. Am și găsit o clinică, tu plătești!
Doamne, ce s-au certat atunci Pentru prima oară în trei ani de când era cu Stela, a urlat la ea, de se zguduiau ferestrele. E drept, mereu o ceruse de nevastă, să-și facă o familie, mai ales că aveau tot ce le trebuia: un apartament, mașină, o afacere care deja aducea bani. Ce-i mai trebuia? Nu era el vreun bogătaș, dar nici Stela nu era vreo domniță. O fată normală, dintr-un sat cu un nume de nu-l putea nici acum pronunța, și mereu râdea de el când încerca. S-au lipit aproape imediat, după ce, într-un coridor la facultate, ciocnindu-se de el, Stela nervoasă și grăbită, îi reproșase că mâzgălește cu creionul pe perete, că nu are hârtie acasă?
După certuri, și-a aruncat hainele în valiză, i-a luat portofelul și cardul, și dusă a fost, trântind ușa. Paul și-a revenit abia după mesajul de la bancă: sumă mare retrasă. A blocat cardul și s-a dus la părinți.
Mama plângea, taică-său s-a enervat și i-a dat o palmă pe umăr:
Dacă o să ai nevoie de noi, suntem aici!
N-a povestit tot acasă, doar că s-a despărțit de Stela. Știa că mama ar fi judecat-o, ar fi terfelit-o și peste ani De ce să-i supere? Să creadă că el a pus punct. Așa e mai simplu.
În camera lui, pe vechiul lui divan pe care ai lui nu voiau să-l schimbe, l-a cuprins negru pe suflet și s-a simțit ca într-o ceață, fără ieșire. De unde să mai vină lumina?
A venit Clara la el. S-a așezat la covoraș, i-a șters lacrimile cu degetelele subțiri, și a zis:
Paul, ce pot să fac? Aș vrea să te ajut și nu știu cum
Stai cu mine. Să nu fac vreo nebunie.
Și a rămas. Au stat așa toată noaptea, până dimineață. Mama a crezut că ea s-a trezit mai devreme, de emoții înainte de concurs. Nu știa cât a vorbit Clara cu fratele ei, și cât de matură părea, față de vârsta ei. Chiar avea înțelepciune în vorbele ei. Clara i-a arătat fratelui că viața nu s-a terminat și are ce să-i dea frumos pe viitor.
Clara, tu trebuia să te faci psiholog!
Când a văzut-o roșind, și-a dat seama că i-a ghicit dorința. Numai că nu corespundea cu visul mamei: ea voia vedetă sportivă din fată. Acum, aceeași mamă năvălea peste ei, se certa cu Clara că nu e încă pregătită, îl mângâia fals pe creștet pe Paul și o zbughea în bucătărie să-i facă micul dejun.
Clara a câștigat concursul acelui an. A zburat pe covor cum nu s-a mai văzut. Fetele și arbitrii se uitau mirați De unde atâta trăire pentru muzică? Clara a trăit pe covor exact ce au povestit noaptea durere, lipsă de înțelegere, un rest de putere ce poate renaște totul.
Avea șanse de transfer la București, la club mare, dar a venit necazul. Într-o seară, după antrenament, Clara nu a dat de veste că o urmăresc doi băieți. Tata avea de lucru și nu a luat-o cu mașina. Se încăpățâna să nu sune nici pe Paul. Drum mic, zece minute ce putea păți?…
Domnișoară, așteaptă! Unde alergi? Avem și noi o cățelușă drăguță, nu vrei s-o vezi?
Un lătrat s-a auzit în spatele ei. Clara a grăbit pasul, prea speriată de câini din copilărie ca să se întoarcă. Știa că nu are voie să alerge, altfel te fugărește câinele. Intrarea în bloc era la doi pași, lumina mergea, oameni erau acolo. Atrasă de grabă, a uitat că înghețase afară. A alunecat zdravăn pe ghețușul de pe scări și a căzut.
S-a trezit la spital. Mama, albă ca varul, se bălăngănea în scaun lângă pat. Capul îi vâjâia, picioarele o dureau ca după nu știu ce antrenament.
Mamă…
Te-ai trezit? Irina avea ochii umflați, ca niște fante. Cum de s-a putut întâmpla așa ceva, Clara?…
Clara n-a știut dacă mama plângea de milă pentru ea sau pentru visul ei frânt. Nu a găsit compătimire. Nici că-și dorea, de fapt, dar măcar ar fi vrut să o țină o dată în brațe, să-i spună micuța mea, va trece tot.
A primit, în schimb, mângâierea de la Paul.
Puștiule, fii tare! Știu că doare. Vrei un tort mare? De-acum sigur poți! Sau să te duc pe brațe la plimbare, te bombardez cu bulgări de zăpadă, ce zici? Nu te bosumfla! Îți iau cârje colorate și ne apucăm de învățat pentru admitere. Te mai bate gândul să te faci psiholog?
Paul o îmbrățișa, iar Clara se ghemuia în brațele lui ca-ntr-un cocon. A fost greu, dar a trecut.
Recuperarea a durat, dar până la terminarea anului I la facultate, Clara se ținea binișor pe picioare. Mersul nu-i mai era ca înainte, dar nici cârjele și bastonul nu le mai purta. Cârjele roz, pe care Paul le vopsise special la un atelier auto pentru ea, a vrut să le păstreze. Dar, intrând în contact cu trupa de voluntari, a înțeles că sunt și alții cu mult mai greu decât ea. Le-a dat Lenuței, fata cu dizabilități și coordonatoarea grupului, care, cu voce tare și clară, organiza toată activitatea chiar de-acasă.
Lenuțo, numai liniște la tine nu găsești… Clara prepara ceai și mezeluri pentru cei de pe teren. Au tot alergat prin nămeți pentru un băiețel dispărut.
Pentru ce mi-aș dori liniște, Clara? Să mă usuc acasă? Am rost, trăiesc!… Nu e asta tot ce contează?
Tot acolo l-a cunoscut pe Marcel.
Mama avea dreptate, în felul ei: băiat șters, parcă nu-i de-aici, cu greu îl vedeai când intra. Dar reușea să facă cât alți zece la un loc. Clara știa povestea lui, dar nu voia să i-o spună mamei: n-ar fi înțeles și nu i-ar fi iertat relația, care a crescut rapid.
Marcel a ajuns la voluntari pentru că i-a dispărut tatăl vitreg. A umblat după el zi și noapte, apoi a sunat voluntarii, fiindcă la poliție nu-i primeau reclamația.
Tatăl lui Marcel, Gheorghe, era deja al treilea soț al mamei: omul acela bun la suflet care i-a oferit ce nu-i dăduse nimeni. Mama lui Marcel, Zina, fusese lăsată însărcinată de primul soț, de fapt nici măcar nu erau căsătoriți, și dus a fost, n-a mai dat niciun semn. Marcel a crescut cu bunicii. Mama trimitea bani din străinătate, din când în când vreo scrisoare sau telefon.
A revenit la aproape zece ani, cu un soț nou. Viața în familie nu a mers. Noul bărbat era dur și abuziv. După ce-a spart un geam la școală și-a luat bătaie, Marcel a fugit la bunici.
Gheorghe a intrat în poveste jumătate de an după ce Zina se despărțise de bărbatul rău. Lumea-i spunea să nu-l lase să-i scape, văduv, în vârstă, dar om bun. Marcel l-a acceptat cu greu; doar după ce au mers împreună la pescuit rând pe rând, ceva s-a schimbat. Fără vorbe multe, au legat o relație, l-au numit băiat cu suflet. Bunicii s-au stins în același an, așa că Marcel a ajuns cu mama și Gheorghe. Dar nu i-a mai fost frică. Odată, când Zina s-a îmbolnăvit grav, Gheorghe a reușit să-l adopte pe Marcel, ca să nu rămână orfan. Gheorghe a dispărut într-o seară, lăsându-i lui Marcel un mesaj ia pâine că nu mai ajung la magazin. N-a mai venit niciodată acasă.
Tot voluntarii i-au dat o mână de ajutor să-l caute. Dar Gheorghe n-a mai fost salvat. L-au găsit înghețat, nu departe de casă.
A doua zi după înmormântare, Marcel a mers la Lenuța și a zis:
Spune-mi ce pot face pentru a fi de folos.
Pe Marcel, Paul l-a cunoscut de la început și a priceput ce fel de om e. Da, lângă Clara arăta cam nepotrivit, cu tot farmecul și delicatețea ei, dar sufletul conta, nu haina.
Important e să fie om bun, corect?
Vedem, a zis tatăl lor, ridicând o sprânceană și lăsând verdictul pe mai târziu.
Ei bine, am văzut…
Paul a pornit mașina și a ieșit atent din gang. Trebuia să o găsească pe Clara. Nu credea că s-ar arunca în apă de necaz, dar cine știe… După discuția cu mama, știa că Irina habar nu are că Marcel nu mai este. Iar copilul lui, iată, trăiește…
O întâmplare nefericită, stupidă: Marcel s-a întors târziu, vorbind la telefon cu Clara, a traversat pe lângă trecere, uitând de haina neagră pe care o purta, și șoferul nu l-a văzut. Paul știa cât de prost e iluminat acel colț de șosea nu puteai da vina pe nimeni, era pur și simplu destin.
Două zile trecuseră. Mâine era înmormântarea. Clara nu zicea nimic părinților, abia dacă vorbise câteva cuvinte cu fratele. Nici lacrimi nu mai avea.
Nu pot să plâng, Pauli. Nu mai am lacrimi. Tremur numai, să nu audă părinții…
Le-ai spus?
Nu Mamei i-ar prinde iar crizele Nu pot să duc asta, nu acum
Nu știa de ce nu-i spusese despre copil mai devreme. Poate că nici ea nu aflase încă? Sau pur și simplu n-a avut putere să o facă?
Atâtea întrebări fără răspuns…
La Lenuța în apartament, ușa era mereu descuiată. Paul a bătut ușor la bucătărie, iar Lenuța, lăsând cuțitul, i-a zis:
Clara e în camera mea. Intră. Te așteaptă.
Paul n-a aprins lumina, să nu doară ochii Clarei dacă plângea.
Paul…
Sunt aici.
Bine…
A oftat atât de ușor și de sfâșietor, încât Paul s-a dus lângă patul îngust, a luat-o în brațe, cu tot cu pled.
Nu te teme, micuțo, sunt cu tine! O să trecem prin asta! Știu că acum totul pare fără rost, dar nu e așa! Vine copilașul și o să fie o viață nouă! Copilul ăsta va fi minunat, că are părinți cum nu mai sunt pe lume!
Clara a hohotit abia auzit, agățându-se de umărul lui.
Trebuia și tu să te faci psiholog, Pauli… Ți-ar fi ieșit! Vai cât de greu îmi este!
În seara aceea, Paul a dus-o la el, i-a spus Irinei și lui tata: Clara rămâne la mine. Dacă nu vreți să mă pierdeți și pe mine, acceptați că de-acum ea decide pentru viața ei.
Apoi a urmat, greu: sarcina cu grețuri până aproape de naștere, negocieri cu părinții care cu greu au recunoscut că nu-i mai pot controla pe copii. Mai ales cu Irina, pentru că tata, pe furiș, venea să-și vadă fata și o ajuta să se pregătească de venirea nepoțelului, găsind și un ginecolog foarte bun, ca să-i ușureze starea.
Mica Vica s-a născut într-o dimineață la spital, țipând în așa fel încât asistenta a râs:
Ei, ce glas are! Mama silfidă, fata baritonică! La cine o fi semănat?
La tată… murmura Clara, uitându-se la fața roșie a fetiței și zâmbind. Uite o viață nouă Iar Marcel trăiește mai departe prin Vica, care nici nu are ochii Matăilor clar băiatul lui…
Trei ani mai târziu.
Vicuța! Hai la mine, ți-am adus un cadou!
Pauli! Încă unul? Clara s-a arătat din bucătărie, cu mâinile pline de făină. E Crăciunul, nu ziua ei! Nu o mai răsfăța atâta!
E datoria mea! Asta-i treaba nașului și a unchiului! Unul de la rude, unul de la naș!
Vica lăsase coada motanului tărcat care se tolănea în mijlocul camerei și suporta joaca stăpânei mici camera lor era și dormitor, și sufragerie, căci Paul, vânzând apartamentul lui și adăugând ceva, a cumpărat două garsoniere în același bloc, să fie cât mai aproape de Clara și de Vica.
Ochii Vicăi, la fel de pătrunzători ca ai lui Marcel, urmăreau cutia pe care o ținea Paul, și când a desfăcut-o, s-au făcut mai luminoși decât instalația de pe brad.
Îți place?
Vica mângâia cu degețelul globurile de sticlă.
Pot?
Sigur, ție ți le-am adus! Hai să le punem pe brad!
Clara și-a șters rapid mâinile și a venit, câtă vreme Paul o ridica pe micuță să agațe pe ramură un Spărgător de Nuci.
Uau! O poveste-ntreagă! Paul, dar ce frumoase-s! Numai să nu le spargem…
Lasă, dacă-i nevoie aduc altele. Dar uite ce mult îi plac!
Vica, pe covor cu motanul în brațe, îi povestea la viteză tot ce văzuse, deși înghițea litere și grăbea povestea. Era lungă, și i-era teamă să nu se plictisească motanul și să nu rămână istoria neterminată. A știut-o pe de rost, căci de curând fosteseră la teatru cu Paul, și toată ziua dansase, ca balerinele.
Cred că nu mai avem ce căuta pe aici! I-ai zis că nu-i va plăcea!
Eu ziceam că e prea mică, nu va rezista. M-am înșelat. Cine se aștepta să fie așa liniștită?
Paul râdea, privindu-și sora.
Țin minte vorba asta diseară, când o bagi la somn! Atunci să vezi cine-i copil normal! Ai de gând să mă și hrănești, căci mai am și muncă de făcut azi!
Nu vrei să stai? Părinții vin imediat!
Tocmai de-asta, să stea ei cu nepoțica. Eu mă întorc la seară. Trebuie să-l ajut pe motan, că-l obosește prea tare.
Știi că mama i-a găsit balet pentru Vica?
Oho!
Asta zic și eu. Ce facem?
Ne descurcăm! Încercăm să canalizăm energia bunicii spre bine.
Și dacă nu merge?
Vezi tu, ești mamă, eu avocatul tău. Nu are cum să ne bată pe amândoi.
Așa crezi?
Sigur! Mă hrănește cineva în casa asta?
Primești! Ce brânz, Paul, când te dau la o nevastă să-ți facă griji?
Clara a râs, ferindu-se de o palmă după ceafă și a ieșit în fugă din cameră.
V-ați pus și tu cu mama, și ea cu mine? Nu-i destul că nu am nepoți de la voi?
Vai, femeile astea!
Pe brad, Spărgătorul de Nuci se învârtea atins de un degețel. Vica mormăia ceva, apoi s-a ridicat și a început să danseze. Și motanul s-a dat la o parte, poate gândindu-se că uite, s-a născut poate încă o PlisețkaiaPaul a privit-o cum se rotește cu brațele ridicate, cu poalele rochiței fluturând în jurul genunchilor dolofani, și a simțit un nod în gât. Clara nu și-a întors privirea, dar știa bine ce simte el. Pe podea, sub beculețele bradului, Vica se oprea din când în când să-și verifice reflecția în fereastră, apoi continua să joace, cu motanul păzindu-i șosetele colorate.
Irina a intrat pe ușă zgomotos, cu o geantă încărcată de pachete.
Vine miros de sărbătoare de la voi! și-a anunțat prezența, ridicând sprâncenele. Unde e minunea mea mică?
Vica s-a oprit, cu ochii larg deschiși către bunica, apoi a alergat spre ea, îmbrățișându-i picioarele. Irina s-a aplecat anevoie, plutind între grijă și mândrie, și a strâns-o la piept.
Mamă, azi nu o certa, o fi Crăciunul… a glumit Paul, dar Irina doar a dat din cap, rotunjindu-și obrajii într-un zâmbet trădat de lacrimile ce i se strângeau, aproape, în coltul ochilor.
Nu te teme, dragul mamii, știu să fiu bunică de-acum, nu doar mamă.
Clara îi privi cum se strâng în jurul Vicăi, cercul lor mic, dar complet. Înăuntru, durerea veche pălea sub lumina acestor clipe. Fetele râdeau în jurul bradului, Paul împărțea portocale și tăia felii de cozonac, iar motanul se tolănea cu burta la căldură, privind spectacolul vieții desfășurându-se firesc.
Pe masă, alături de globuri, o fotografie mică a lui Marcel zâmbea discret, cu ochii lui pătrunzători, ca ai Vicăi. Clara s-a aplecat, a atins poza și a șoptit încet:
Ești aici, știi? Ai mai lăsat o poveste.
Apoi, s-a ridicat, și s-a amestecat printre ai săi, cu inima împăcată: nu tot ce iubim trebuie păstrat la infinit, dar tot ce iubim ne crește din interior și ne cheamă mereu acasă.
În seara aceea, când zăpada a început să cadă în mari fluturi albi și liniștea să se aștearnă peste oraș, Vica a dansat pentru toți. Paul și Clara au privit-o și au înțeles, dincolo de cuvinte, că toate greutățile, toate rupturile, toate începuturile și sfârșiturile păstraseră ceva prețios: un firesc cald, o dragoste care nu se măsoară, ci doar se trăiește, mereu, împreună.
