Știu despre escapadele tale, a zis soția mea. Am simțit cum îmi îngheață sângele în vene.
N-am tresărit. Nici nu m-am albăstrit la față deși înăuntru simțeam că mă strivesc precum o hârtie mototolită înainte să fie aruncată la coș. Am rămas nemișcat.
Sorina era la aragaz, amesteca ceva într-o cratiță. Era imaginea obișnuită de acasă spatele ei spre mine, șorțul cu buline mici, miros de ceapă prăjită. O scenă de duminică dimineața. Caldă, familiară. Doar vocea era rece, tăiosă, ca a prezentatoarei de știri.
Mi-a trecut pentru o clipă prin cap: poate am înțeles greșit? Poate a zis ceva de castraveți, că știe unde se găsesc proaspeți? Sau de vecinul de la etajul doi, care își vinde Dacia?
Dar nu.
Despre toate escapadele, a repetat Sorina, fără să se întoarcă.
Atunci chiar mi s-a făcut frig. Pentru că în vocea ei nu era nici țipăt, nici supărare. Nici lacrimi, nici acuze, nici farfurii sparte tot ceea ce mă temeam eu. Era doar o constatare. De parcă mi-ar fi spus că s-a terminat laptele.
Timp de cincizeci și patru de ani am trăit pe lumea asta. Douăzeci și nouă cu ea. Am crezut că o știu cum îmi știu palma: unde are alunița de pe umărul stâng, cum strâmbă nasul când gustă supa, cum oftează dimineața. Dar tonul acesta nu-l auzisem niciodată la ea.
Sori, am început, dar glasul a ieșit răgușit.
Am tușit. Am încercat iar.
Sori, la ce te referi?
S-a întors. S-a uitat la mine mult, liniștită, parcă mă vedea pentru prima dată. Sau, mai degrabă, ca și cum s-ar uita la o poză veche, decolorată.
La Ancuța, de exemplu, a spus ea. Contabila ta. 2018, dacă nu mă înșel.
Am simțit că pământul fuge de sub mine. Nu exagerez. Parcă nu mai aveam niciun sprijin, pluteam în aer.
Doamne Ancuța?!
Nici chipul ei nu prea mi-l aminteam. Era o poveste scurtă la o petrecere, sau după. Nimic serios. Mi-am jurat atunci să nu mai repet.
Și la Lenuța, a continuat Sorina. De la sala de fitness. Acum doi ani.
Am deschis gura. Am închis-o la loc.
De unde a aflat de Lenuța?
Sorina a stins aragazul. Și-a scos șorțul încet, cu grijă, l-a împăturit. S-a așezat la masă.
Vrei să știi cum am aflat? a întrebat ea. Sau contează mai mult de ce am tăcut atâta timp?
N-am zis nimic. Nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că nu puteam.
Prima dată, a început Sorina, am observat acum vreo zece ani. Veneai târziu de la serviciu. Mai ales vinerea. Intrați voios, ochii îți licăreau. Miroseai a parfum de femeie.
A zâmbit amar.
Mam gândit: poate mi se pare. Poate s-a dat ceva colegă pe la birou cu parfum nou. O lună m-am convins singură. Apoi am găsit bonul de la restaurant, în buzunarul sacoului. Cină pentru doi. Vin. Desert. Noi n-am ieșit niciodată acolo împreună.
Am vrut să spun ceva să mă scuz, să mint, așa cum făcusem de atâtea ori. Dar cuvintele s-au blocat pe undeva, între stomac și gât.
Știi ce am făcut? s-a uitat țintă la mine. Am plâns în baie. Apoi m-am spălat pe față. Am pregătit cina. Te-am primit cu zâmbetul pe buze. Nici fetei nu i-am spus avea cinsprezece ani pe atunci. Examene, primii fiori ai dragostei. Ce rost avea să știe că tatăl ei
S-a oprit. A șters cu palma ceva invizibil de pe masă.
Am zis: va trece. Așa sunt bărbații criză de vârstă, hormonii, prostii. O să-i treacă. Important e să rămână familia întreagă.
Sori, am articulat cu greu.
Nu, m-a oprit ea. Lasămă să termin.
Am tăcut.
După aia a mai urmat una. Și alta. Și alta. Am pierdut șirul. Telefonul tău nici măcar nu avea parolă. Credeai că nu verific? Am citit conversațiile. SMSurile acelea caraghioase: Mi-e dor de tine, puiule, Ești cel mai bun. Am văzut pozele cum le strângeai în brațe, cum zâmbeai. Glasul ei a tremurat pentru prima dată. Dar sa adunat, a tras aer.
Și, din când în când, mă întrebam: de ce să trăiesc lângă un om care nu mă iubește?
Te iubesc! mi-a scăpat. Sorina, eu
Nu, a spus ea, clar. Nu mă iubești. Iubești confortul. Apartamentul curat. Supa caldă. Cămășile călcate. O femeie care nu pune întrebări.
S-a ridicat. S-a dus la fereastră. A privit întunericul.
Știi când m-am decis? a întrebat, privind pe geam. Acum o lună. Fata a venit acasă pentru weekend. Eram în bucătărie, beam ceai. Mi-a zis: Mamă, parcă nu mai ești tu. Parcă ai dispărut. Și-am realizat: are dreptate. Demult nu mai trăiesc pentru mine.
O priveam atât de dreaptă, atât de împietrită și am înțeles brusc: o pierd. Nu aș putea s-o pierd o pierd, chiar acum.
Nu vreau divorț, am spus răgușit. Sorina, te rog.
Eu vreau. A fost simplu. Am depus actele. Luna viitoare e procesul la sector.
Dar de ce acum? am izbucnit.
S-a întors. Și s-a uitat la mine, mult, cu tristețe.
Pentru că mi-am dat seama că tu nu m-ai trădat niciodată, Vasile. Ca să trădezi, trebuie să-ți pese de om. Eu am fost acolo mereu, ca aerul.
Asta era adevărul.
M-am prăbușit pe canapea, îmbătrânind parcă cu zece ani într-o clipă. Sorina era la ușa de la hol. Între noi douăzeci și nouă de ani de căsnicie, o fată, apartamentul în care orice colț vorbea despre noi. Și o prăpastie.
Știi că fără tine mă pierd, am rostit încet.
N-ai să te pierzi, vei trăi, m-a tăiat ea. Cumva.
Nu! Am țâșnit. Sorina, promit că mă schimb! Nu va mai fi niciodată
Vasile, a ridicat mâna. Nu despre ele e vorba. Nu despre ele.
Atunci despre ce?
A tăcut. Căuta cuvintele acelea pe care trebuia să mi le spună de mult, dar n-a avut curaj. Sau poate nu a considerat că merită să fie ascultată.
Știi cum a fost pentru mine? De fiecare dată când veneai după Ancuța sau Lenuța, stăteam lângă tine și mă simțeam invizibilă. Nici nu te ascundeai. Telefonul nu-l blocai. La spălat aruncai cămăși cu ruj pe guler. Te purtai de parcă eram proastă. Oarbă.
M-am clătinat ca după o palmă.
Nu am vrut
Nu ai vrut? Sa apropiat. Ochii îi luceau nu de lacrimi, ci de furie, de toți anii în care s-a ținut în frâu și-acum exploda. Pur și simplu nu te-ai gândit niciodată la mine. Ce gândeai? Nevasta nu află? Sau Ce mai contează?
Am tăcut.
Adevărul era mai greu de digerat.
Chiar nu mă gândeam la ea. Sorina era o prezență constantă, peste care treceam natural, ca peste aer. Știam că nu pleacă nicăieri. Va fi mereu.
Veneai acasă după aventurile tale și nimic nu ți se părea schimbat. Soția la locul ei, familia la locul ei, masa pusă. Totul normal.
S-a întors.
Eu, însă, nu mai eram. Nu existam pe harta ta.
Am făcut un pas, am vrut să o ating, să o iau în brațe, să o țin.
S-a ferit.
Nu mai are rost, a zis obosită. E prea târziu.
I-am prins mâinile.
Sorina, te rog! Dă-mi o șansă! Mă voi schimba! Voi fi altul!
S-a uitat la degetele noastre încrucișate. La fața mea, crispată. Și brusc a înțeles: nu de frica de a o pierde tremuram eu.
Ci de frica de singurătate.
Ştii, a zis încet, desprinzându-și mâinile, și mie mi-a fost frică. Să nu rămân singură, fără tine, fără familie. Dar știi ce am priceput?
Și-a luat geanta, cheile.
Sunt singură de ani de zile. Chiar cu tine alături dar singură.
A plecat spre ușă.
Au trecut trei săptămâni.
Stau în apartamentul gol Sorina s-a mutat imediat la fată și mă uit pe telefon. Ancuța de la contabilitate. Lenuța de la sală. Alte două nume. Femei ce odinioară contau.
Am format numărul Lenuței.
Mi-a respins apelul.
Am scris Ancuței a citit, n-a răspuns.
Celelalte nici nu s-au uitat.
Ciudat: cât eram bărbat cu familie, toate mă căutau. Acum, liber
Nu are nevoie nimeni de mine.
Stau pe canapeaua asta, care dintr-o dată pare uriașă și străină și pentru prima dată în 54 de ani mă simt cu adevărat singur.
Pun mâna pe telefon. Caut Sorina. Mă uit lung la ecran. Degetele-mi tremură.
Compun un mesaj. Sterg. Iar scriu. Șterg.
În cele din urmă tastez simplu: Putem să ne vedem?
Răspunsul a venit după o oră: De ce?
M-am gândit mult. Ce aș putea să spun? Iartă-mă? Prea târziu. Întoarce-te? Sună penibil. M-am schimbat? Minciună.
I-am scris adevărul:
Aș vrea să încercăm de la capăt. Se poate?
Trei puncte au palpit. Au dispărut. Au revenit.
Apoi:
Vino sâmbătă, la fată. La ora două. Vorbim.
Am răsuflat ușurat.
Nu știam ce va urma. Dacă mă va ierta. Dacă se va întoarce. Dacă merit într-adevăr o a doua șansă.
M-am uitat la verigheta de pe deget.
Și-am simțit, pentru prima dată în mulți ani, că vreau cu adevărat să încep altfel.
Dacă ea va accepta.
Oare Sorina trebuia să stea cu ochii închiși la ieșirile bărbatului ei? Poate mai bine făcea scandal de prima dată și punea punct? Acum cred că, uneori, tăcerea doare mai rău decât o ceartă. Și nu merită niciun compromis când iubirea dispare.
