Știi, Sânziana, ca să arăt așa și să port bijuterii de aur, mă trezesc în fiecare dimineață la ora 5, alimentez vacile, le dau apă vițeilor, împrăștii furaje, apoi mă îndrept spre munca principală. Deci nu ai de ce să-mi fii invidioasă. Dacă ai ști ce înseamnă viața la sat, nu te-ai mai gândi la fel.
O, Ilinca! Ce frumoasă ești! Și nu poți să spui că trăiești la sat. Privește-te, plină de aur! Lanțuri, cercei, chiar și o brățară de aur îți zâmbește prietena de-o viață fără să se oprească. Bine, Ilinca, ești o fire de muncă, iar de la țară spun că viața e grea. Dar oricât te-ai uitat, oricât orașean ar veni să locuiască la țară, nu se poate să nu vrea să trăiască așa, să se îmbrace la modă și să strălucească cu aur!
Știi, Sânziana, ca să arăt așa și să port bijuterii de aur, mă trezesc în fiecare dimineață la ora 5, alimentez vacile, le dau apă vițeilor, împrăștiu furaje, apoi mă îndrept spre munca principală. Deci nu ai de ce să-mi fii invidioasă. Dacă ai vedea ce înseamnă viața la sat, nu te-ai mai gândi la fel.
Ilinca, nu știu eu ce e viața la sat! Eu, de când eram mică, știu de vaci și de porci, iar tu, cum ai devenit tită de la sat, rămâne un mister. Mereu am crezut că, după studii, nu te vei mai întoarce vreodată acasă.
Hai să lăsăm trecutul în urmă; ce a fost, a fost. În tinerețe visăm să facem totul pe plan propriu, apoi realitatea ne surprinde.
Ilinca are un temperament încăpățânat: dacă spune ceva, o face. Încă din copilărie, ea susține că nu are nevoie de lanuri, de cartofi, de vite și viței; că este frumoasă și deșteaptă, demnă de tot ce e mai bun și că nu-i vor mai prinde niciodată în viață aceste animale.
Mami, nu mă voi întoarce niciodată în satul vostru. După ce termin liceul, plec la oraș, găsesc un logodnic bogat, mă căsătoresc și rămân în oraș. Nu am să trăiesc la sat!
Bine, Ilinca, dacă așa vrei, dar nu se știe niciodată ce ne rezervă viața. Satul nu e mai rău decât orașul; și acolo oamenii trăiesc. Dacă ai merge să îngrijești vacile, draga mea, mi-ar fi mai ușor, iar eu aș pregăti cina între timp.
Nu, mamă! Tu îți imaginezi că aș merge la vaci? Toată lumea de la sat s-ar amuza pe mine. Știți, vacile voastre sunt la fel de prietene. Nu o să merg și, ca să nu mai vin cu astfel de întrebări.
Dar alți copii se ocupă de vaci și îi ajută pe părinți. Cu ce ești mai bună decât alții, draga mea?
Mamă, la ce să mă compar cu ceilalți? Eu am mintea mea
Roxana, mama Ilincăi, oftează și, în tăcere, se îndreaptă să întâmpine vacile de pe pășune, în timp ce fiica ei își pune pe față cantități de machiaj pentru petrecerea din sat.
Prietele Ilincăi o privesc cu invidie pe regina locală, care nu se ocupă niciodată de treburi casnice, nici nu spală vasele și cu siguranță nu intră în șopron. Ilinca nici nu știe de unde să înceapă cu vacile e o copilărie târzie și neașteptată. Sora mai mare este căsătorită de mult, are nepoți, iar Roxana află că este însărcinată. Ele au născut la diferență de două luni, aproape simultan. Cum nu ar putea răsfăța pe cea mică?
Timpul trece, copiii cresc, părinții îmbătrânesc. Ilinca termină liceul, cu note medii, ciudate, dar cu ambiții mari.
Alege să studieze la facultatea de îngrijire preșcolară; nu e un job murdar, e curat și respectat. Roxana oftează din nou, vinde cu soțul câțiva boi și plătește un an de studii fiicei.
Nimeni nu înțelege la început că Ilinca se află în dificultate. În ultimul an de facultate, se întoarce des la casă. Își petrece timpul la oglindă, aranjează părul, privește pe fereastră ca și cum ar aștepta pe cineva, dar se duce singură la club.
În weekend, socrii apar cu marfă, ca și cum ar avea ceva de vândut. Părinții nu înțeleg gluma. Ilinca, fără să consulte pe nimeni, se aruncă în brațele unui tânăr, de patru ani mai mare, din același sat, pe care l-a cunoscut după facultate. Se îndrăgostesc.
Se căsătoresc și, în timp ce Ilinca termină facultatea, este deja soție și însărcinată. Se răspândesc zvonuri că a trecut examenele doar din poziție, nu pentru că era o studentă strălucitoare.
Închiriază un apartament în oraș și se mută. Părinții trimit coșuri cu provizii ca să îi susțină. Ilinca este în concediu de maternitate, iar Vlad lucrează dublu. Fiica lor, Lia, se naște frumoasă ca mama. Două salarii nu ajung, trei cu siguranță le ajung. Vlad, sătul, spune:
Orice ai vrea, dar eu nu mai vreau să aud scuze. Ajunge să dăm jumătate de salariu la unchiul tău pentru chirie. Hai să ne mutăm la sat până când Lia crește, și punct.
Își iau toate lucrurile, pleacă la sat. Părinții lui Vlad cumpără o casă nouă, lăsând casa veche goală. Se așază la ferma tatălui lui Vlad. Vlad devine mecanic agricol certificat; salariul e puțin mai mic decât în oraș, dar toate cheltuielile sunt acoperite. Ilinca ezită la început, se întreabă de ce a venit în sat, apoi se liniștește. Mămica și socră sunt lângă ei, ajută cu copilul și cu mâncarea, ca înainte. Nu e o poveste, e viața.
După puțin, povestea se rupe: socra și mama Ilincăi se plâng că Ilinca stă toată ziua în fața oglinzii, în timp ce ei se hârguiesc pe câmp. Le cer să se rotească și să se ocupe de grădină. Ilinca, obosită, își continuă treaba, nu se supără. Vara se termină cu recolta perfectă, fără fire de gunoi pe câmp. Anul următor, decide să-și planteze propriul grădinar, să nu depindă de ajutorul părinților la fiecare morcov.
Vlad începe să crească boi, căci fermierul are nevoie de carne și furaje. Părinții Ilincăi se mută în centrul raional și le dăruiesc o vacă tânără. La început, Ilinca se obișnuiește să se trezească de dimineață, dar apoi se adaptează.
După patru ani, Ilinca reușește să obțină un post de director al grădiniței locale, când o colegă se pensionează. Ferma se dezvoltă, viața se stabilizează.
Nu își dă seama că visul orașului a trecut în plan secundar. Ce să visezi când de dimineață până seara ești în treabă și grijă?
Acum socra și mama Ilincăi locuiesc în centrul raional, copilul merge la școală, iar Ilinca rămâne la sat. A devenit directoarea grădiniței. Vlad începe o discuție:
Ce zici, Ilinca? De ce nu ne mutăm înapoi la oraș? Avem casă, grădină, gospodărie. Banii ne ajung. Mergem la oraș când vrem. Eu nu vreau să plec, îmi place și aici. Cine îmi va avea grijă de grădiniță dacă plec?
Nu, Vlad, nu vreau. Vreau să rămân. Lia va termina școala, apoi vom vedea, dar acum nu vreau să plec nicăieri.
Au trecut 20 de ani precum un singur zi. Se adună cu colegii de clasă, pentru prima dată după absolvire. Își revăd mulți odinioară, alții au rămas la sat, iar prietenele din copilărie, Cătălina și Ancuța, nu se întâlniseră de 15 ani. Se adună aproape toți la întâlnire.
Rămân uimiți de cum le-a luat viața. Jumătate dintre foștii colegi trăiesc în oraș, nimeni nu s-a gândit că se va întâmpla așa.
Cătălina a crescut la sat, a lucrat pe fermă, a studiat doar puțin, nu a avut planuri de a merge la facultate; i s-a pregătit locul pe fermă. A plecat la un şcolar de gătit, a găsit un loc în oraș, s-a căsătorit și acum e o doamnă respectată.
Ancuța s-a căsătorit în clasa a XII-a cu Mihai, colegul lor. Se mută în oraș, are apartament, mașină. Soțul e om de afaceri, ea nu lucrează, deși din copilărie nu a părăsit grădină și nu-și imaginase viața în oraș.
Colegelor le place să stă și să discute, își dau numere de telefon, se minunează de întorsătura sorții și pleacă. Ilinca și Vlad ajung acasă, gânditori, serioși, fiecare în propriile gânduri.
Îmi pare rău, Ilinca, că te-am scos din oraș atunci; știam că nu suporti satul. Dacă ai locui în oraș, ai conduce o mașină.
Ce să zic, Vlad! Conduc și eu mașina, și trăim nu mai rău decât alții. Știi, orașul nu e totul. Are și el plusurile lui. Îmi place la sat. Mă sătur de agitația orașului. Copilăria mea nu a fost plină de treburi casnice, părinții m-au ocrotițat. Credeam că e rușinos să te ocupi de gospodărie. Dacă nu m-ai adus în sat, nu am fi ajuns aici. Abia când am îmbătrânit am înțeles că nimic nu vine ușor. Dacă am fi rămas în chirie sau la ipotecă, nu am fi ajuns aici. Tu îți aduci aminte cum nu mă străduiam să curăț farfuria? La sat, acasă, lângă tine, am învățat că munca este necesară peste tot. Suntem aproape de oraș, dar nu trebuie să plecăm. Avem un loc de muncă și casă; ce ne mai lipsește pentru fericire?
Da, Ilinca. Când ai învățat să iubești satul?
Întotdeauna l-am iubit, doar nu înțelegeam. Nu spune niciodată. Ți-ai amintit cum strigam că nu voi locui niciodată la sat? Și uite-aici, iată cum e.
Dă like, lasă un comentariu și spune ce părere ai!
Prieteni, dacă doriți să citiți și alte povești, scrieți în comentarii și nu uitați să dați like. Asta ne încurajează să scriem în continuare!
