Știi, Ionuț, ea e sora ta, iar eu sunt soţia. Nu mai pot să urmăresc cum iei din banii copiilor noştri şi îi dai Olnei.
Ionuț ştia că are dreptate soţia, dar nu ştia cum altfel să reacţioneze. De când eram mici, când sora avea nevoie de ajutor, eu întotdeauna îi întindeam mâna. Aşa a fost mereu.
Ioniț, dă-mi un cuţit, striga Mărioara, de şapte ani, stând pe scaunul de lângă soba veche.
La ceţi trebuie cuţitul? întrebă fratele de nouă ani, precaut.
Vreau să construiesc o cuşcă pentru pisică.
Din nou?! Când am făcut-o prima oară, nu a dormit în ea, iar tu ai fugit o săptămână de supărare.
De data asta va fi bine, că vreau să o tapisez cu ţesătură.
Aşa au crescut, ca două muguri de pe acelaşi trunchi. Mama lucra la uzina din Bălţi, tatăl nu a mai fost decât un copil. Eu, deşi eram mic, am preluat rolul de bărbat al casei: învăţam să repar bicicleta, să înlocuiesc ţevile, să încălzesc cina.
Ioniț, crezi că voi deveni actriţă când voi creşte?
Eşti deja actriţă. Când ieri ai căzut, ai început să plângi şi apoi ai mâncat gemă cu zâmbetul pe buze a fost un adevărat spectacol.
Anii au trecut. Ionuț a terminat școala de electrician, sa mutat în Chișinău şi sa căsătorit cu Tereza. Mărioara a intrat la şcoala de pedagogie, a locuit în cămin şi a venit la fratele ei ori de câte ori a putut.
Tereza oftează:
Ştii, Ionuț, sora ta a crescut. Poate ar trebui să se descurce singură?
Nu e un bagaj pe care să-l pot lăsa să plece, răspundeam eu încet. Ea e sora mea.
După terminarea studiilor, Mărioara a fost trimisă să lucreze la un sat, în conformitate cu ordinul primului director. Avea un singur apartament întrun cămin rece, un aragaz vechi şi un salariu minim. Venisem la sărbători fiecare:
ţiam spus să cumperi un radiator.
Nu am bani acum, trebuie să cumpăr şi cărţi pentru copii.
Iată, ţiam adus. Şi o jachetă.
Tereza nu o va certa?
O să certe, dar nu te vei îngheţa.
Întro zi ma sunat cu lacrimi:
Frate aştept un copil.
Felicitări şi de ce lacrimi?
El a plecat. A zis că nu e pregătit pentru aşa ceva.
E şi mai rău pentru el. Ţinete bine. Voi veni.
Nu e nevoie eu…
Sora, nu e de discutat.
Am ajuns a doua zi, am adus alimente, bani, o pătură şi lucruri pentru bebeluş.
Tereza e foarte supărată, am spus, aşezat la masa din bucătărie.
Nu vreau să apară certuri din cauza mea
Ascultă. Soţia mea e o femeie bună, dar nu ea ma crescut.
Înţelegi că nu e doar să-ţi dau telefonul pierdut. E ceva serios
Exact pentru asta sunt şi eu aici.
Am stat lângă el în ziua cea mai importantă. Țineam nepotul în braţe ca pe o comoară.
Cum îl vom numi?
Matei.
Nume frumos. Va creşte şi te va apăra ca şi mine.
După naştere, am continuat să-l ajut: bani pentru scutec, reparaţii în cameră, un cărucior. Tereza, în acea perioadă, se retrăgea în tăcere.
Întro seară mia zis:
Ionuţ, nu mă opun să o ajuţi pe Mărioara. Dar când iei mereu din bugetul familiei, nu e sprijin, e pierdere pentru noi.
Înţeleg tot, dar nu pot altfel.
Eu nu pot să trăiesc simţind că sora ta e mereu pe primul loc, iar noi suntem pe al doilea.
Am rămas tăcut. Iubeam la fel de mult sora şi soţia.
Cu timpul Mărioara sa pus pe picioare. A deschis un club pentru copii, era apreciată şi iubită în sat. Băiatul a crescut, ascultător, liniştit.
Eu veneam mai rar, dar de fiecare dată aduceam ceva:
Matei, uite ce ţiam adus un set de construcţie!
Mama spune că sunteţi deja oameni bătrâni cu unchiul Tereza, că e greu pentru voi, aşa că ar trebui să cheltuim mai puţin.
Nu sunt încă atât de bătrân, cum crede mama ta.
Când Ionuţ a împlinit cincizeci de ani, a căzut grav bolnav. Atunci Mărcia a venit în oraş cu borcane de gem, sarmale de casă şi cu fiul.
Tereza, pot să curăţ? La Ionuţ e mereu dezordine pe masă a zâmbit Mărcia.
Curăţă şi pune sarmalele. Fără tine nu mănâncă nimic.
Asta nu e adevărat! a exclamat Ionuţ din fotoliu.
Evident nu e adevărat. Doar am slăbit în săptămâna asta
Ne-am amuzat ca în copilărie. În acel moment Tereza a privit spre Mărcia nu cu invidie, ci cu înţelegere.
Ştii, i-a şoptit încet când Mărcia a intrat în bucătărie aveai dreptate. E bună. Pur şi simplu mi se părea că trebuie să aleg între noi.
În final am declarat:
Niciodată nu am ales. În inima mea e loc pentru amândoi.
Un an mai târziu, Tereza şi eu am devenit bunici.
Matei a intrat la facultate. Mărcia a rămas profesoară în sat, dădeau telefon în fiecare duminică fratelui.
Ce faci?
Nimic. Tereza croşează, eu mă uit la televizor. Tu?
Matei e în vacanţă, mergem la culegere de ciuperci.
Bine că a crescut cinstit şi corect.
Pentru că tu ai fost modelul lui.
În bătrâneţe, aşezândune pe o bancă sub casa noastră, Mărcia a zis:
Ştii, Ionuţ, cred că Dumnezeu mia trimis exact pe tine ca frate. Fără tine naş fi reuşit.
Şi eu fără tine aş fi altcineva. Ai fost mereu lângă mine din copilărie şi până acum. Asta nu e doar ajutor. E să fim familie.
Prieteni, dacă doriţi să citiţi şi alte poveşti, lăsaţi un comentariu şi nu uitaţi de like. E energia care ne împinge să scriem mai departe.
