știi, Nicoleta, ca să arăt așa și să mă plimb în bijuterii de aur, mă trezesc în fiecare dimineață la ora cinci, alimentez vacile, le dau de băut vițeilor și împrăștii furajul, apoi mă îndrept spre munca principală. Așa că nu ai de ce să invidiezi. Dacă ai înțeles viața la sat, n-aș crede că te-ai simți altfel.
O, Ilinca! Ce splendidă ești! Parcă nu cred că locuiești la ţară. Privește-te: lanţul de aur, cerceii strălucitori, brăţara de aur tot străluceşti! exclamă Nicoleta, prăfuită de amintirile copilăriei. Dar, poţi să nu spui că la sat nu se trăieşte bine. Dacă aș vedea așa, oricărui locuitor al orașului i-ar veni poftă să vină la ţară. E de nedescurajată viaţa la sat, să arăţi elegant, să porţi haine fine și să străluceşti în aur!
Ştii, Nicoleta, ca să arăt aşa și să merg în aur, mă trezesc în fiecare dimineață la ora cinci, alimentez vacile, le dau de băut vițeilor și împrăştiu furajul, apoi mă îndrept spre munca principală. Nu ai de ce să invidiezi. Dacă ai şti ce înseamnă viaţa la ţară, nu te-ai fi aşezat așa timidă.
Ilinca, eu nu ştiu ce e viaţa la ţară! De mici eu ştiam totul despre vaci și porci, dar cum ai devenit o bătrână de la sat rămâne un mister. Mereu am crezut că, după studii, nu te vei mai întoarce niciodată acasă.
Dar ce să ne mai amintim de ce a fost, e trecut a spus ea. În tinereţe eram toate visul mari, credeam că totul se va întâmpla așa cum planificam, iar în realitate totul a luat altă întorsătură.
Ilinca avea un caracter încăpățânat; dacă spunea ceva, îl ducea la îndeplinire. Încă din copilărie susținea că satul cu gospodăriile, cartofii, vacile și vițeii, nu îi este de folos, că ea, frumoasă și deșteaptă, merită ce e mai bun, și că nu va mai avea nevoie niciodată de acele animale.
Mă, nu mă voi întoarce niciodată în satul vostru. Odată ce termini şcoala, mă mut la oraş, găsesc un logodnic bogat, mă căsătoresc şi rămân în oraş. Deja nu mai vreau să trăiesc la ţară!
Bine, Ilincă, a răspunse Roxana, mama ei. Nu ştim în ce direcţie neva duce viaţa, dar satul nu e mai rău decât oraşul. Dacă ai merge să cauţi vacile, fiica, miar fi mult mai uşor, iar eu aş pregăti cina în acelaşi timp.
Hai să nu vorbim de muncă cu vacile! Toată lumea mă va prinde de râs. Ştiţi, mămică, vacile voastre le întâlneşte chiar eu, nu merg să le caut. Nu voi pleca, şi nu mai aduceţi să-mi puneţi astfel de întrebări.
Alţi copii înfruntă şi vacile, ajută părinţii. Ce te face diferită, fiică?
Mămică, ce-i cu alţii să mă joace? Eu am mintea mea
Roxana oftă, dar tăcea în timp ce îşi ducea vacile la păşune, în timp ce Ilinca îşi puneau pe faţă straturi de machiaj pentru o petrecere la discotecă în sat.
Prietenele Ilincăi o priveau cu invidie, crezând că regina locală nu se complică niciodată cu treburile casnice, nici măcar nu spală vasele, cu atât mai puţin intră în hambar. Ilinca părea să nu ştie nici de unde să înceapă cu vacile era o copilă târzie, neaşteptată. Sora mai mare se căsătorise de mult, avea nepoţi, iar Roxana aflată însărcinată dăduse naştere la două luni distanţă de sora ei. Cum să nu o înveselească pe micuţa?
Anii treceau, copiii creşteau, părinţii îmbătrâneau. Ilinca termină liceul. Notele nu erau de top, dar ambiţia nu-i lipsea.
A decis să devină educatoare. Ce sămi fie de lucru murdar, când poţi avea curăţia și respectul? gândea ea. Roxana, cu un oftat trist, vindea câţiva viţei cu soţul şi plătea un an de studii fiicei.
Nimeni nu înţelegea la început că Ilinca se află întro situaţie delicată. Ultimul an de facultate o dădea să vină des acasă. Încerca să înveţe intens, dar mereu se întorcea la casă, în faţa oglinzii se aranja, privea pe fereastră ca şi cum ar aştepta pe cineva, dar se ducea singură la club.
Întro zi de weekend, socrii apar la uşă. Avem marfă, avem cumpărători, rosteau ei. Părinţii nu înţelegeau ce glume fac acei socri, iar Ilinca, fără să ceară aprobare, s-a aruncat în braţul iubitei. De patru ani, tăbăcarul era din acelaşi sat, a rămas în oraş după colegiu, sau întâlnit şi sau îndrăgostit.
Au organizat nunta, iar Ilinca a terminat colegiul deja căsătorită şi foarte însărcinată. Se zvonea că a trecut examenele doar prin poziţia ei, nu prin rezultate remarcabile.
Au luat un apartament în Bucureşti şi au început să locuiască acolo. Părinţii trimiţeau pachete cu provizii, pentru ca tinerii să se întreţină. Ilinca era în concediu, iar Vasile, soţul ei, lucra dublu. Fiica lor sa născut frumoasă ca mama. Două salarii nu acopereau cheltuielile, trei ar reuşi. Vasile, sătul, a exclamat:
Cum vrei, eu nu mai vreau să aud. Sătul de viaţa asta, dăţi jumătate din salariu fratelui pentru apartament. Hai să ne mutăm la sat până când Lăcrămioara va creşte, şi să punem capăt.
Au strâns ce aveau şi sau mutat la sat. Părinţii lui Vasile au cumpărat o casă, iar cea veche a rămas goală. Tinerii sau așezat acolo. Vasile a găsit un loc la ferma locală mecanic calificat, cu diplomă. Salariul era puţin mai mic decât în oraş, dar toate cheltuielile erau acoperite, fără chirie. Ilinca iniţial refuză, întreabă de ce a adus-o la sat, dar apoi se linişteşte. Mama şi socra erau lângă ei, ajutau cu copilul, cu mâncare, ca întotdeauna. Nu era o poveste de basm, ci viaţa reală.
În scurt timp povestea se şlefui, iar socra şi mama Ilincăi se plângeau că ea stă în faţa oglinzii, în timp ce ei aruncau la grădină. Hai, la rândul meu să stau cu nepoata, dar Ilinca este tânără, îi place să lucreze în grădină. Ilinca încearcă să protesteze, dar Vasile îi aruncă o privire înțeleaptă, ea înțelege și se apucă să spele morcovi. Tot vara a lucrat în grădină fără să lase un fir de gunoi, iar anul următor a hotărât să-şi planteze propriul legumifer, căci nu e corect să ceri mereu ajutorul părinţilor pentru fiecare morcov.
Vasile a decis să crească viţei. Pare profitabil, ferma dă fân şi furaje, ce să nu crească? Acolo erau şi vaci. Părinţii Ilincăi sau mutat în centrul de judeţ, iar vaca lea fost dăruită tinerilor. La început a fost greu pentru Ilinca să se trezească atât de devreme, dar a învățat să se obișnuiască.
După patru ani a apărut un loc liber la grădiniţa din sat, când o educatoare sa pensionat. Între timp ferma prospera, viaţa sa stabilizat.
Ilinca nu a mai visat la viaţa din oraș; de dimineaţă până seara era ocupată cu treburile, cu grijile. Socra sa mutat în centrul de judeţ, fiica merge la şcoală, iar ea rămâne în sat. Sa promovat în grădiniţă, devenind şefă. Vasile a sugerat: Poate ar trebui să ne apropiem de civilizație?
Ce zici, Vasile? Ce rău ar fi să rămânem aici? Casă, grădină, gospodărie, bani de ajuns. Şi mergem în oraș des, dar eu nu vreau să plec. Cineva să îşi ia locul în grădiniţă dacă eu plec? Nu, Lăcrămioara va termina şcoala, şi apoi vedem, dar nu vreau să merg nicăieri acum.
Au trecut douăzeci de ani, ca o clipă. Sa organizat o reuniune cu colegii de clasă, prima după terminarea şcolii. Ilinca a recunoscut multe feţe, a vorbit cu unele, altele locuiau tot la sat, iar prietenele de copilărie, Cătălina și Tatiana, nu se întâlniseră de cincisprezece ani. Seara reuniunii, toţi sau adunat.
Când sau privit, au rămas uimiţi de cum sa schimbat viaţa. Nimeni nu se aştepta că jumătate dintre ei ar fi devenit oraşeni. Cătălina, de exemplu, a crescut în sat, părinţii ei erau fermieri. A învăţat modest, nu a planificat să meargă la facultate, a fost pregătită pentru fermă. A intrat la o şcoală de bucătari, a găsit un post la oraş, sa căsătorit şi acum este o femeie de treabă.
Tatiana sa căsătorit în clasa a XIIa cu Mihai, colegul lor. Locuieşte acum în oraş, are apartament, maşină, soţul e om de afaceri, iar ea nu lucrează, deşi de mică nu a părăsit grădina. Nu a planificat niciodată să trăiască în oraş, visând tot timpul la sat.
Colegiul a stat la poveşti, au schimbat numere de telefon, sau minunat de cotiturile vieţii şi sau despărţit. Ilinca şi Vasile au venit acasă, gânditor, serios, fiecare în propriile gânduri.
Îmi pare rău că te-am adus din oraş, Ilinca, ştiam că nu poţi suporta viaţa la sat. Ai fi trăit acum în oraş, cu maşina.
Ce zici, Vasile! Eu conduc maşina şi nu trăim pe din urmă decât alţii. Ştii, şi în oraş nu e totul dulce. Fiecare are avantajele lui. Îmi place viaţa la sat. Mă obosesc de agitaţia oraşului. Căci nu am lucrat în casă când eram mică, părinţii mau răsfăţat. Credeam că e ruşine să mă ocup de gospodărie. Dacă nu mai luat la sat atunci, nam fi avut ce. Doar când am crescut am înţeles că nimic nu vine uşor. Dacă am rămas cu chirie şi ipotecă, nu ştiu unde am fi. Tu îţi aminteşti cum miam temut să curăţ farfuria? În sat, lângă tine, am învăţat că trebuie să muncim pretutindeni. Nu suntem departe de oraş. Ne putem muta oricând. Există muncă, casă, ce mai trebuie pentru fericire?
Da, Ilinca. Şi când ai înţeles să iubeşti satul?
Întotdeauna lam iubit, doar nu ştiam să recunosc. Niciodată nu spune niciodată. Îţi aduci aminte cum strigam că nu voi locui niciodată la sat? Iată cum a fost.
Povestea lor se încheie cu un gând simplu, dar profund: fericirea nu se găseşte în strălucirea oraşului sau în aurul ce-l porţi, ci în mâinile care muncesc, în pământul pe care îl iubeşti şi în oamenii ce te ţin de mână. Înțelepciunea satului ne învață că modestia şi hărnicia aduc respectul şi liniștea sufletului, iar adevărata bogăție e să știi să apreciezi fiecare zi, fie că e în oraș, fie că e pe câmp.
