Starea sufletului
Doinița Gheorghiu stătea în bucătăria mică a apartamentului său din Chișinău și privea pe fereastră. Afară primăvara capătă curaj, zăpada începea să se topească, ciripitul păsărilor străbătea cartierul, însă pentru Doinița, sufletul tot în mijlocul toamnei rămânea. Era al treilea an de când Ilie, soțul ei, plecase dintre cei vii, și tot nu-i era mai ușor. Învățase cumva să se obișnuiască cu singurătatea, să accepte lipsa, dar o goliciune adâncă îi măcina lăuntrul, ca și cum cineva i-ar fi scos o piesă esențială din inimă, fără de care totul funcționează, dar găunos și chinuit.
Copiii îi sunt departe. Băiatul, Vasile, s-a stabilit la București, iar fata, Loredana, la Cluj. Nepoții au crescut, fiecare pe propriul drum. O sunau de sărbători, îi trimiteau uneori poze pe WhatsApp. Doinița zâmbea privind fotografiile, apoi ofteza și-și sprijinea fruntea de geam, privind ulița pustie.
Vecinele o mai chemau, din când în când, la plimbare. Dar, ce plimbări poți avea cu ele? Să stea pe bancă, să povestească una-alta despre boli și dureri? Nu părea prea captivant. Altădată, mergea în parc cu Ilie, se uitau la filme vechi sau mergeau în vizită la rude ori prieteni. Acum, nici începutul, nici scopul nu mai existau.
În frigider, doar strictul necesar. Pentru ea singură, oricum nu-i trebuia mare lucru. La televizor, numai telenovele siropoase despre iubiri pierdute și regăsite, de la care melancolia nu făcea decât să crească.
Doina, te stingi încet așa! ofteza prietena ei de o viață, Margareta, care o vizita în fiecare săptămână. Hai, femeie, lasă tristețea, înscrie-te la un club, la dansuri pentru vârsta noastră, cine știe ce oameni faini întâlnești!
Marga, lasă poveștile, răspundea Doinița, dând din mână. Cu cine, dragă, să dansez? Și pentru cine?
Margareta clătina din cap, își lua la revedere, iar Doinița revenea la fereastra ei.
***
La sfârșitul lunii mai, i-a bătut la ușă nepoata Dorina. Studentă în anul doi la Iași, gălăgioasă, vioaie și mereu cu căști în urechi. Intrarea ei zgomotoasă a spart liniștea casei:
Bunico, salut! Am venit pe toată vara! Nu mai suport Iașul, vreau liniște și plăcinte făcute de tine!
Doinița a înviat parcă, brusc. Plăcinte, borș, sarmale, chifteluțe au invadat din nou bucătăria. Dorina povestea cu poftă despre facultate, despre prietene, despre un oarecare Rareș care îi făcea inima să bată mai tare, dar care nu prinde semnalele.
Bunico, tu ce mai faci? a întrebat-o Dorina, într-o seară, când stăteau la ceai cu gem de prune, la masă.
Ce să fac, maică, a oftat Doinița. Privesc la tine, mă gândesc că poate mâine spăl geamurile.
Îți e dor de cineva?
Mi-e tare dor, Dori. Tare, tare dor…
Nepoata o privea atent, apoi i-a sclipit ceva în ochi:
Bunico, să-ți instalez o aplicație de socializare? Pentru oameni singuri, știi, ca să-ți găsești prieteni noi?
Doinița a tușit de uimire.
Ai sărit calul, copilă! La 69 de ani, să mă apuc acum să caut cunoștințe pe telefon?
Eh, și la ce vârstă să stai cu viața pe pauză? Uite, acolo găsești oameni de vârsta ta, poate întâlnești pe cineva cu care să ieși la plimbare. Nu-i vreo rușine!
Of, copilă, jumătate de secol am trăit alături de Ilie, a zis Doinița. Acum să mă arunc în lumea virtuală după bărbați? Să râdă satul de mine?
Șșșt, cine să știe? a râs Dorina. Totul anonim, nu te știe nimeni! Las, să instalăm, măcar de curiozitate.
Doinița a refuzat categoric la început, dar noaptea, când Dorina ieșise cu prietenele, a răscolit puțin telefonul și, din curiozitate, a descărcat aplicația. A încărcat o poză veche una de la mare, din tinerețe, și l-a tăiat pe Ilie din cadru. Doina, 69 de ani. Caut companie pentru plimbări și discuții. Și a uitat de ea.
***
Dimineața, telefonul a vibrat scurt. Doinița s-a uitat suspicioasă mesaj în aplicație:
Bună, Doina! Sunt Maria, am 65 de ani, și și eu caut o prietenă pentru plimbari. Ador parcul și mi-e dor să am cu cine să vorbesc. Ne vedem?
A recitit mesajul de două ori. Maria. O femeie. Nu bărbat, așa cum se temea.
Dorina! a strigat, încercând să nu se înroșească. Ia vino puțin, a scris o doamnă.
Lasă, bunico, vezi că femeia e de seama ta. E clar, te invită la plimbare!
Și eu ce fac acum? s-a fâstâcit Doinița.
Te duci, normal! Hai, curaj!
După trei zile, s-au întâlnit în Parcul Valea Morilor. Doinița era emoționată ca o adolescentă a schimbat vreo trei bluze, două fuste, în cele din urmă a rămas la costumul de zi cu zi.
Maria era o femeie micuță, uscățivă, cu ochi vioi și voce energică. A pus din prima punctul pe i:
Doina, vai cât mă bucur! Să stai singură-n casă e condamnare. Simt că avem multe-n comun. Ai fost măritată? Și eu, tot văduvă. Copii? Un băiat în Italia, îl văd o dată pe an. Suntem cam la fel, nu? Hai să fim prietene!
Au plimbat trei ore împreună. S-au așezat pe bancă, s-au ridicat, au vorbit despre filme vechi, broderii, despre bărbații răposați, despre golul din suflet. Amândouă încercau să umple zilele cu ceva.
Ne mai întâlnim? a întrebat Maria, la despărțire.
Cu drag, a zâmbit, autentic, Doinița. Sâmbătă?
Era primul zâmbet sincer, după multă vreme.
***
Peste câteva săptămâni, se vedeau aproape zilnic. Ba în parc, ba pe faleză, ba doar la o cafea și la vorbă în bucătărie. Maria era izvor de idei.
Doina, și dacă am mai găsi vreo două-trei doamne? a propus ea. Sunt atâtea în aplicație, toate stau izolate. Le aducem laolaltă, ce zici?
Deci tu vrei să facem club? a întrebat mirată Doinița.
Un club frumos: plimbări, ceai, dezbateri pe teme de cărți, de filme Eu, de exemplu, aș vrea să învăț mersul nordic, dar singură e urât, în grup ar fi vesel! Ce spui?
La început, Doinița era sceptică. Dar insistența Mariei a învins. Într-o săptămână, au adus încă două femei Viorica și Parasca. În alte câteva zile, încă trei.
Așa s-a născut clubul Mersul Ușor. Numele l-a ales Viorica, fostă profesoară, expertă în organizări.
Mers nordic lunea, miercurea și vinerea! dădea comenzi Viorica. Marțea ceai și dezbateri de carte. Joia la film sau expoziție. În weekend pauză, sau ce-om mai vrea!
La început, Doinița doar venea la întâlniri. Cu timpul, coordona grupul pe WhatsApp. Înscria membrele noi, le organiza programul. În curând, a fost aleasă șefa clubului iarăși idee de-a Vioricăi.
Fără tine, Doina, nu exista nimic din ce am construit! se mira Maria. Ești sufletul nostru!
Doinița zâmbea încurcată, dar se simțea cu inima încălzită.
***
Un jurnalist tânăr de la Gazeta de Chișinău” a venit într-o zi să scrie despre ele. A vorbit, le-a fotografiat, a ascultat povești. O săptămână mai târziu, a apărut articolul: Tinerețe fără bătrânețe: seniorii care au regăsit pofta de viață.
Doinița se uita la fotografia ei din ziar: cu bețele de mers nordic, în mijlocul grupului, zâmbind cu o seninătate pe care n-o credea posibilă.
Câteva zile mai târziu, a primit un telefon de la redacția Moldova 1.
Doamna Doina, vrem să filmăm o emisiune despre clubul dumneavoastră, ne dați voie?
N-a vrut deloc. Maria și Viorica au convins-o:
Doina, pentru cauză! Să ajutăm alți oameni singuri să prindă curaj. Primești?
Filmările au ținut ore bune. Reporterița, o tânără pe nume Ileana, a întrebat despre începuturi, despre motive, despre cum s-a schimbat viața.
Să știți, a spus Doinița la cameră, cu vocea tremurândă, după ce rămâi singur, ai impresia că nu te mai așteaptă nimic. Mai ales când copiii sunt plecați prin lume. Îți pierzi rostul. Dar, nu-i așa iată, l-am regăsit. Am găsit prietene, am de ce să mă ridic din pat. Pentru o plimbare, pentru o întâlnire, pentru o zi nouă.
Emisiunea a fost difuzată la știrile de seară. Doinița a primit zeci de telefoane: vecine, cunoștințe, foști colegi. În următoarea săptămână s-au înscris alte douăzeci de femei în club.
***
Doinița împlinea 70 de ani. Cifră rotundă. Nu voia deloc să sărbătorească ce aniversare, la vârsta asta? Dar prietenele au hotărât altfel.
Organizam petrecere la cofetărie! a declarat Maria cu aplomb. Cu muzică, dansuri, flori. Tu ești vedeta noastră!
Doinița s-a conformat, dar nu fără o urmă de bucurie. Și-a cumpărat o rochie nouă bleumarin cu floricele mărunte, ca în tinerețe. Și pantofi comozi, cu toc mic.
Apoi a sunat Vasile de la București:
Mamă, venim la ziua ta. Eu, Ana și copiii.
Cum să veniți, dragă, la Chișinău? a clipit Doinița. Aveți serviciu, școală
Ne descurcăm, am prins și vacanța. Prea rar te vedem, trebuie să te avân la mulți ani ca lumea.
În ajun, Doinița a făcut curat, a gătit toată noaptea, nu a dormit deloc. Când Vasile și familia au intrat în apartament, Doinița a simțit cum îi tresaltă inima nu-și văzuse nepoții de aproape trei ani. Cel mare avea 18 ani, cea mică 15. Cât crescuseră
Buniii! a sărit blonda mică s-o îmbrățișeze. Arăți altfel! Parcă ai întinerit!
Doinița a râs:
E clubul nostru, dragă! Mersul ușor ne ține tinere!
La cofetărie, tot grupul era acolo. Femei elegante, cu flori, cu daruri. Vecine, foști colegi. Maria a ținut toastul, Viorica a recitat poezii, Parasca a cântat la chitară până târziu.
Fiul o privea. Acum trei ani, când venise ultima dată, Doinița fusese o umbră tristă, cocoșată, cu privire stinsă. Dar acum
Mamă, tu ești cu adevărat tu? a întrebat-o, la o pauză.
Eu, Vasile. Numai că atunci eram singură. Acum am rost, am prietene, am motiv să mă scol dimineața. Înțelegi?
Înțeleg… Iartă-ne, că venim rar
Lasă, dragul mamii. Voi aveți viața voastră, eu pe a mea. Și a mea chiar există acum.
În acel moment, a sunat Dorina pe video de la Iași:
Bunico, la mulți ani! Ții minte când am zis de aplicație, ai râs de mine?
Am râs, Dorina. Dar, uite, uneori, prostioarele alea chiar schimbă vieți.
***
Epilog
După un an, clubul Mersul ușor ajunsese faimos în întregul oraș. Erau invitate la televiziune, apăreau în ziar. Au deschis alte câteva cluburi de croitorie, de pictură, ba chiar și un mic atelier de teatru.
Doinița era deja coordonatoarea mișcării. Avea ajutoare, un program bine pus la punct, planuri pentru anul următor.
Vasile cu familia veneau mai des. Nepoții îi scriau pe WhatsApp, îi cereau sfaturi, îi trimiteau poze. Dorina, la terminarea facultății, s-a mutat stagiară la un ziar local Vreau să scriu despre oameni ca tine, bunico!
Tu mă inspiri, bunico, îi spunea.
Iar Doinița privea pe geam. Dar, acum, dincolo de geam, nu era toamnă, ci o primăvară adevărată, plină de forță.
Viața curge. Și e frumoasă.
Doinița mai ține încă aplicația pe telefon. Intră uneori să privească alte profiluri, dar nu caută pe nimeni. Pentru că deja s-a regăsit pe sine. Restul vine de la sine.
Fetelor, le spune noilor membre, care intră timide în club, principalul e să nu vă fie frică. Viața e mai lungă decât pare. La orice vârstă poți porni de la început. Chiar când crezi că totul s-a sfârșit.
Și ele cred. Pentru că o văd în față pe Doinița: vie, fericită, înfloritoare. Șaptezeci de ani, și deja o mică stea a orașului. Dovada vie că vârsta sunt doar niște cifre. Sufletul însă, acela scrie povestea.
