Stare de suflet
Lenuța Stan stătea la bucătărie, cu privirea pierdută pe fereastră. Afară, primăvara începea să trezească drumul spre piață, iar zăpada curgea pe șosea ca o amintire topindă. Dar în sufletul ei părea că e sfârșit de toamnă, încă și încă. Trei ani trecuseră de la moartea soțului, dar rana nu voia să se coasă. Parcă s-ar fi obișnuit cu golul, parcă s-ar fi împăcat cu el, dar tot rămânea un spațiu drept în mijlocul pieptului, ca atunci când cineva a smuls din ușa veche balamaua de care depinde totul.
Copiii erau departe. Băiatul prin București, fata tocmai în Chișinău. Nepoții au crescut, fiecare cu ale lui, cu școală, cu prieteni, doar uneori trimiteau câte-o poză prin Viber sau WhatsApp. Lenuța se uita lung la ele, zâmbea cât putea, apoi se întorcea la geam, privindu-și liniștită ulița.
Vecinele o mai chemau la plimbare, dar cu cine să mai boierești, să stai pe bancă și să schimbi vorbe despre dureri și pastile? Nu mai avea niciun rost. Odată mergea cu Mircea, bărbatul ei, la parcul central, la film ori în vizită pe la verișoare. Acum parcă n-ar mai avea pentru cine și nici cu cine…
În frigider doar strictul necesar. Ce rost să gătești pentru tine? Pe televizor, seriale siropoase cu amăgiri și iubiri de nimic, care-i stingea și mai rău sufletul.
Lenuțo, așa te pierzi încet, îi spunea săptămânal prietena Paraschiva, intrând cu grijă pe ușă. Gata, ieși în lume, înscrie-te la vreun cerc, la dansuri pentru vârsta noastră. Poate-ți prind bine!
Hai, Paraschivo, cu cine să dansez eu la anii mei? Pentru cine? răspundea oftând Lenuța, ridicând din umeri.
Paraschiva clătina din cap și pleca înapoi cu pași mărunți, iar Lenuța rămânea la veșnicul ei geam.
***
Spre sfârșit de mai, i-a venit nepoata Dorina. Studentă de doi ani la Litere, vulcan în pantofi sport, veșnic cu căștile pe urechi. Inundă casa ca un val de vară:
Bunică, bunico! Am obosit de București, vin să mă odihnesc la sat și să-mi faci plăcinte ca altădată!
Lenuța a prins viață. Plăcinte cu brânză, borș cu sfeclă, chiftele, tot a ieșit apoi din mâinile ei. Dorina mânca cu poftă mare, povestea despre universitate, colege, despre vreun Andrei care îi plăcea, dar nu pricepe aluziile.
Bunică, tu ce mai faci? a întrebat-o dorina într-o seară, la ceai cu dulceață de vișine, în bucătăria caldă.
Ce să fac… Te ascult pe tine. Mâine am de gând să șterg geamul, să se vadă iar dealul…
Ți-e dor, bunico?
Mi-e tare dor, Dori. Și uneori nu știu cui să spun…
Dorina a privit-o cu ochii aproape serioși, apoi i s-a luminat fața:
Bunicăă! Să-ți descarc o aplicație de întâlniri pe telefon? Să găsești pe cineva să te plimbi, să povestești…
Lenuța s-a înecat cu ceaiul.
Ai înnebunit? Ce întâlniri, Dori? Am șaizeci și opt de ani!
Și ce dacă? Sunt mulți oameni trecuți de o vârstă care caută să nu fie singuri! Măcar amici pentru plimbări, nu? Îți instalez și gata!
Lasă, sunt prostii. Am dormit cu bunicul tău jumătate de veac, pentru mine i-a fost de-ajuns…
Nu te știe nimeni, bunică! Poți să fii incognito! ridica din umeri Dorina și râdea. Hai să vedem măcar cum e!
Lenuța a bombănit, s-a bosumflat, dar când nepoata s-a dus la plimbare cu prietenele, nu s-a putut abține. Din curiozitate. Doar să vadă și ea cum arată aplicația.
A găsit-o, a descărcat-o, s-a înscris. A pus o poză în care apărea cu bătrânul Mircea la Mamaia, decupându-i chipul ca să rămână doar ea. Și a scris: Lenuța, 68 de ani. Caut prietenă de plimbări și discuții.
Și a uitat. Până dimineața.
***
Dimineață, telefonul a început să clintească. Lenuța a privit: mesaj din aplicație.
Bună, Lenuța. Sunt Saveta, am 64. Și eu caut prietenă de plimbare. Îmi place aerul liber și povestitul. Mă întâlnesc greu cu cineva, suntem toate închise în case. Poate ieșim la o plimbare?
A citit de două ori. Saveta. Femeie, nu bărbat, cum se temuse.
Dorino! strigă ea, vino încoace degrabă! Uite că o doamnă mă întreabă de plimbare!
Cum adică? se ivi Dorina, ciupind telefonul. Ia uite, bunică, femeia are aproape vârsta ta, vrea să te vadă! Ce o să faci?
Ce să fac? întrebă pierdută Lenuța.
Mergi, normal! De ce nu? îi zâmbi Dorina, cu obrajii rumeniți.
După trei zile, ieșiră la parc împreună. Lenuța tremura ca în liceu: și-a schimbat de trei ori cămașa, și-a pus fusta cea cu flori, până la urmă s-a îmbrăcat obișnuit.
Saveta era mică, uscată, cu ochi scânteietori și glas sugrumat de emoții.
Lenuță, ce bucurie! a spus ea direct. Să stai singur e moarte curată, iar eu cred că avem multe de vorbit. Ai fost măritată? Eu tot văduvă. Copii? Al meu e la Iași, îl văd o dată pe an. Hai să fim prietene!
Au vorbit trei ore. Au mers în pas domol prin parc, s-au așezat pe bancă, au schimbat rețete, amintiri, și și-au dat seama că amândouă privesc televizoarele pe silențios și le e dor de soții lor. Și ambele nu știau cu ce să-și umple zilele.
Ne mai întâlnim, Saveto? o întrebă la plecare Lenuța.
Firește! Sâmbăta, da?
Și pentru prima dată după ani, zâmbetul i-a curs firesc, fără efort, de la un colț la altul al gurii.
***
Peste o lună, se vedeau aproape zilnic. Parc, terasa din centru, uneori la ceai și dulceață, doar ele două, vorbind fără sfârșit. Saveta era plină de inițiative:
Să mai aducem pe cineva, știi? propuse ea. În aplicație mai sunt femei ca noi, stau singure și își doresc viață, poate facem echipă.
Ce fel de echipă? nu pricepu Lenuța.
O gașcă, dragă! Facem plimbări, bem ceai, comentăm filme, să nu ne îngropăm plictiselii! Eu așa am auzit, nordicul e la putere, mersul nordic, hai să ne mobilizăm și noi! Singură leșini de plictiseală, mai multă lume te face să râzi.
La început, Lenuța a dădăcit, dar Saveta nu ceda ușor. Repede, au găsit alte două femei: Margareta și Zina. Apoi încă trei. Și uite așa, pe-ascuns, s-a născut clubul Pași Ușori. Margareta, fosta învățătoare, a venit cu numele și cu programul:
Mers nordic lunea, miercurea, vinerea! Marțea ceai și cărți. Joia film sau expoziție la Casa de Cultură. În weekend odihnă, dar putem ieși dacă ni-i drag!
Lenuța la început doar participa. Dar fără să-și dea seama, ajunsese să țină grupul pe Viber, să noteze membrii noi, apoi să fie aleasă lideră (că tot fosta învățătoare i-a sugerat că-i organizatoare de soi).
Lenuțo, ai har! îi spunea Saveta. Pe noi ne unești tu, ne aduni în jur. Fără tine nu s-ar fi legat nimic.
Lenuța dădea din mână, dar în piept simțea că i se încălzește inima.
***
Despre club a scris și gazeta orașului. A venit o ziaristă tânără, a pus întrebări, a făcut fotografii. A apărut un articol cu titlu: Tinerețe fără bătrânețe: cum și-au regăsit locul femeile în viață.
Lenuța citea și se minuna: poză cu ea și bastoanele ei de mers nordic, râzând în centrul grupului, cu fața luminoasă, ca o adolescentă.
Apoi a urmat telefon de la televiziunea locală.
Lenuța Stan, facem și noi o știre despre clubul dumneavoastră, vă deranjăm puțin?
Ea n-ar fi vrut nici în ruptul capului. Dar Saveta și Margareta au convins-o:
Asta e șansa să vezi că nu-i rușine să trăiești și la bătrânețe! Poate vine altcineva, care are nevoie de prieteni!
S-a lăsat convinsă.
Au filmat-o trei ore. Reporterița, Veronica, una blândă de doar 22 de ani, o rugase să povestească totul. Cum s-a pornit, ce câștigă femeile, ce le aduce clubul.
Știți, a spus Lenuța spre cameră, crezi că atunci când se stinge omul drag, se duce tot cu el. Că rămâi de prisos. Mai ales dacă copiii-s la oraș. Dar de fapt… de fapt nu-i niciodată prea târziu să-ți găsești folosul! Noi ne-am găsit și-acum avem pentru ce să ne ridicăm dimineața.
Știrea s-a dat la principalul jurnal. A sunat toată strada, foste colege, vecinii și chiar nevasta preotului de la biserică. Într-o săptămână, clubul s-a umplut cu încă douăzeci de femei.
***
Venea aniversarea Lenuței: șaptezeci de ani. Ea ar fi vrut să treacă neobservat. Ce să sărbătorești, ce zi de naștere, la vârsta aia? Dar clubul s-a pus pe treabă.
Lenuțo! Ți-am rezervat masa la restaurant, cu muzică, dansuri și lumini, a strigat Saveta. Și ești vedetă, vrei nu vrei!
Lenuța însă se bucura în taină. Și-a cumpărat rochie nouă, albastră cu floricele mici, ca în tinerețe, și pantofi cu toc mic.
Înainte de ziua cea mare, a sunat băiatul din București.
Mamă, venim toți la ziua ta. Eu, Luminița și copiii.
Cum așa? s-a-mpiedicat ea de emoție. E serviciu, școală…
Am cerut liber. Trebuie să te strângem în brațe. Trecut-au anii…
A stat toată noaptea să facă ordine și să-și amintească bucuria. Iar când familia a intrat pe prag, și-a dat seama că nu și-a văzut nepoții de trei ani. Feciorașul cel mare trecuse de optsprezece ani. Fata, de cincisprezece. Erau cu totul alții.
Bunico! a fugit la ea fata. Nici nu te mai recunosc, ești alt om ai întinerit!
Lenuța a râs cu poftă:
Aici avem club de vitalitate! Noi nu mai știm de bătrânețe!
Au sărbătorit la restaurant. S-au adunat aproape toate doamnele din club, găteau prăjituri, cântau, Saveta prezenta, Margareta recita poezii, Zina a cântat la chitară.
Fiul privea mirat:
Mămico, tu ești? Parcă nu te mai știu…
Sunt, dragul meu. Dar altfel. Eram singură. Acum, am prietene, ocupații, am pentru cine trăi, pricepi?
Pricep. Iartă-ne că am trecut rar…
Mulți ani, dragii mei, fiecare cu grija lui. Dar eu am început să trăiesc din nou.
Dorina a sunat pe video:
Bunică, la mulți ani! Ți-aduci aminte cum râdeai de aplicație? Uite unde ți-a ajuns obrăznicia!
Am râs, a zâmbit Lenuța. Dar uneori prostiile schimbă viața.
***
Epilog
După un an, clubul Pași Ușori era cunoscut în tot orașul. Fuseseră invitați la radio, la televiziune, articole peste articole. Femeile inițiaseră și alte cluburi: de croșet, de pictură, ba chiar și teatru.
Lenuța nu mai era simplă membră, devenise coordonatoare. Avea ajutoare, tabel, calendar, plan până la Crăciun.
Feciorul venea mai des. Nepoții îi trimiteau mesaje, poze, uneori sfaturi. Dorina, nepoata, după ce-a terminat facultatea, a venit în stagiu la ziarul local, spunând că vrea să scrie doar despre femei ca bunica ei.
Ești inspirația mea, bunică!
Lenuța zâmbea cald și privea pe geam. Dar acum, dincolo de sticla curată, nu mai era toamnă. Era primăvară adevărată.
Viața merge. Și e frumoasă.
Aplicația a rămas în telefonul Lenuței. Uneori se uită, vede cine mai e nou, dar nu mai caută pe nimeni. De ce? A găsit ceea ce îi lipsea: pe ea însăși. Restul vine de la sine.
Fetelor, le spune celor noi care abia intră în club și-s timide, cel mai important e să nu vă temeți. Viața e lungă, mult mai lungă decât credem. Poți porni orice, oricând. Și la șaptezeci de ani.
Și o cred. Fiindcă văd în fața lor o femeie vie, luminoasă, care la șaptezeci de ani a devenit steaua orașului. Care a dovedit: vârsta-i doar o cifră. Viața e stare de suflet.
