Pe biroul recepției domnea liniștea. Doar ceasul de pe perete măsura secundele cu regularitate, parcă amintind: timpul trece, indiferent de orice altceva. Ana scoase atent din geantă pașaportul, fișa medicală, le ordonă și le înmână fetei de după geam. Aceasta aruncă o privire peste documente, apoi o privi pe femeie. În ochii ei se oglindea o ușoară neliniște, dar nu spuse nimic. Luă hârtiile și notă ceva în registru, fără să scoată un cuvânt.
— Aveți rude? — întrebă ea încet, fără să ridice privirea.
Ana suspină, obosită, ca o persoană care auzise întrebarea de mii de ori și răspunsese de tot atâtea ori la ea.
— Am avut o fiică. Dar mai bine spuneți-i că am murit. Așa va fi mai liniște… și mai ușor pentru toți.
Fata ridică privirea, uimită. Ar fi vrut să spună ceva, dar, văzând fața Anei, se opri. În adâncul ochilor săi nu era nici durere, nici furie. Doar oboseală. O oboseală cu care nu te poți certa, nu o poți trata. Poți doar să o treci.
Cândva, Ana ducea o viață cu totul diferită. Plină de mirosul copturilor, al scutecelor, al râsului de copil și al treburilor nesfârșite. Soțul ei murise într-un accident auto când fiica lor, Cătălina, împlinise abia patru ani. De atunci rămăsese singură — văduvă, mamă, gospodină și sprijin. Fără ajutor, fără reazem. Dar cu credința că va reuși. Pentru Cătălina.
Și a reușit. Lucra la școală, corecta lucrări seara, noaptea spăla și călca, iar în weekend făcea plăcinte și citea povești. Cătălina creștea inteligentă, bună, iubită. Ana nu se plângea de nimic. Doar uneori, adânc în noapte, când întreaga casă adormea, închidea ușa, se așeza în bucătărie și își permitea câteva lacrimi. Nu de slăbiciune — de singurătate.
Când Cătălina a crescut, s-a căsătorit, a născut un fiu și s-a mutat la Cluj. La început suna în fiecare seară. Apoi — o dată pe săptămână. Apoi — o dată pe lună. Și apoi… liniște. Nu a fost nicio ceartă, nicio supărare. Doar — „Mamă, știi… avem acum rata la casă, serviciul, grădinița… n-avem timp deloc. Iartă-ne. Te iubim, cu adevărat. Doar că acum e complicat”.
Ana dădea din cap. Înțelegea mereu.
Când a devenit greu să urce scările — și-a cumpărat un baston. Când insomniile au devenit un chin — s-a programat la terapeut, a cerut pastile. Când liniștea s-a instaurat complet — și-a cumpărat un radio. Când singurătatea a venit — pur și simplu a acceptat-o. Cătălina mai trimitea câteodată bani. Nu mulți. Îndeajuns pentru medicamente.
La azil, Ana a venit singură. A telefonat, a aflat condițiile, și-a adunat lucrurile. Așezase cu grijă puloverul preferat, șalul cald, albumul de fotografii. A închis ușa — fără să privească înapoi. Înainte de plecare a lăsat o scrisoare în cutia poștală a fiicei. Fără reproșuri, fără obiecții.
„Cătă, dacă într-o zi vei veni și nu voi mai fi, să știi: nu am plecat de lângă tine. Am plecat spre mine.
Nu vreau să fiu o povară. Nu vreau să alegi între conștiință și confort.
Să fie mai simplu — și pentru tine, și pentru mine.
Te iubesc. Mama.”
La azil, Ana nu se plângea. Citea, îngrijea florile, uneori cocea biscuiți, dacă i se permitea în bucătărie. Nu se vaita, nu se revolta și nu aștepta. Dar în fiecare seară, când pe coridori se stingea lumina, deschidea cutia și scotea o fotografie — Cătălina copil, în palton roșu cu fundițe albe.
Ana atingea fotografia cu degetele, închidea ochii și șoptea:
— Noapte bună, puiul meu. Să ai parte de bine…
Și adormea. Cu speranța că, poate, undeva acolo, într-un alt oraș, într-o altă viață, cineva își mai amintește de ea.
Au trecut trei ani. Cătălina a venit, într-adevăr. Într-o zi, pe neașteptate. Ținea la piept acea scrisoare, pe care n-o deschisese până atunci. Obosită, derutată, cu ochii plini de vină, a pășit pragul azilului și a întrebat: „Ana Georgescu… mai este aici?..”
O tânără asistentă a dat din cap și a condus-o în grădină. Acolo, sub un măr, într-un fotoliu-balansoar, dormea o femeie căruntă. Ținea în mână o fotografie. Vântul îi mângâia părul subțire, iar chipul ei era atât de… liniștit.
Cătălina nu s-a putut abține. A căzut în genunchi în fața ei și a început să plângă:
— Mamă… Iartă-mă… Înțeleg tot. Dar te iubesc atât de mult.
Ana nu s-a trezit. Dar a zâmbit în somn. Poate că i s-a arătat în vis: o fetiță în palton roșu alergând către ea pe o alee de toamnă, strigând: „Mămico!”
Pentru că, chiar dacă nimeni nu aude — inima mamei aude întotdeauna.
