20 martie
Astăzi simt nevoia să-mi pun gândurile pe hârtie, poate mă voi înțelege mai bine. Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri ziua când i-am spus lui Petru că aștept un copil de la el. Am citit totul pe chipul lui neașteptare, teamă, parcă nici nu își dorea cu adevărat să se căsătorească așa devreme.
M-am îndrăgostit de Petru pe când nici nu împlinisem optsprezece ani. El era băiatul din sat spre care mă uitam de mult timp, iar în acea primăvară am petrecut împreună nenumărate seri plimbându-ne prin satele din jurul Chișinăului, pe malul Bâcului, urmărind cum soarele apune peste dealuri.
Aveam planuri mari urma să merg la colegiul din capitală. Dar într-o zi am simțit că minunea mea va veni pe lume. Am fost copleșită de frică și rușine. Mă întrebam fără încetare ce va spune mama, sora și poate tot satul. Îmi era rușine și nu știam încotro să o apuc, cu atât mai mult cu cât tata nu mai era de mult timp lângă noi, iar mama se chinuia să ne întrețină.
Am decis hotărâtă să nu păstrez copilul. Când i-am spus totul mamei, am plâns amândouă. Ea nu a avut puterea să mă oprească. M-am urcat în maxi-taxi și am mers la Chișinău singură să rezolv totul, cu inima zdrobită.
După ce totul s-a terminat, am rupt relația cu Petru. Nu s-a zbătut deloc pentru mine, și parcă așa trebuia să fie. Golul rămas în suflet a fost amar, îmi pierdusem sensul, nu reușeam să mai învăț, iar sprijin din partea mamei nu mai aveam era supărată pe mine și nici nu mă privea în ochi.
Nu voiam să mă întorc în sat. Oamenii deja șopteau despre mine. Nici în Chișinău nu aveam pe ce să trăiesc. Trebuia să găsesc rapid o chirie ieftină și un loc de muncă.
Întâmplarea, sau poate destinul, m-a dus lângă un panou de anunțuri. Scris cu litere frumoase, o familie căuta bonă la un băiețel de trei ani, cu cazare și masă asigurate. Era tot ce puteam spera!
M-au angajat imediat în casa profesorilor Ilie și Carolina Rusu. Băiețelul lor, Rareș, m-a îndrăgit de la început, nu voia să mă lase nici când plecam rar să-mi văd mama și sora la țară.
Timpul a trecut. Am rămas la domnul Ilie și doamna Carolina ca parte din familie. Am avut grijă de casă, m-am ocupat de gospodărie, de lecțiile lui Rareș, mergeam la cumpărături, găteam, făceam ordine. Parcă eram una de-a locului. Când Rareș a crescut, am ajutat tot în casă, chiar dacă nu mai aveam grijă de el ca de un copil mic. Salariul era modest, dar faptul că aveam adăpost, masă și oameni buni alături însemna enorm.
Singurul lucru ce mă apăsa era singurătatea. Acum câteva luni îl cunoscusem pe Victor, băiat din blocul vecin. Ne-am apropiat, ne-am plimbat, povestit, iar după câteva întâlniri ne-am dat seama că simțim unul pentru altul. Relația noastră a durat aproape trei ani, dar după ce i-am spus adevărul că nu pot avea copii m-a părăsit fără niciun cuvânt.
M-a durut până în adâncul sufletului, iar locul meu de refugiu a rămas casa în care eram, printre oameni care mă respectau și aveau nevoie de mine. Aveam grijă de Rareș, de Carolina și de Ilie ca și cum ar fi fost familia mea.
Când Carolina s-a îmbolnăvit, m-am ocupat de ea. Trei ani am vegheat-o și am fost sprijin pentru toți, iar Ilie lucra fără încetare să întrețină casa și să-l ajute pe Rareș, care deja terminase facultatea și a primit o ofertă bună de muncă la București.
Înainte să se stingă, doamna Carolina mi-a șoptit: “Nu-l lăsa singur pe Ilie, rămâi cu el.” Când n-a mai fost, casa s-a cufundat în liniște și am simțit că nu mai am ce căuta acolo. Am strâns curajul și la una din cine i-am spus domnului Ilie: Cred că trebuie să plec, nu mai sunt de folos aici. Mulțumesc pentru tot.
S-a uitat la mine uluit. “Cum să pleci? Vrei să mă lași și tu ca toți ceilalți? Nu ești doamna de la bucătărie, ești parte din familie, Ana! Nu aveam casă fără tine.”
A venit către mine și mi-a luat mâna, pentru prima dată a sărutat-o. Mi-au dat lacrimile. Rămâi, Ana, avem nevoie unul de altul.
Am rămas, iar zilele noastre au devenit repede liniștite și firești. Eu îl așteptam acasă, găteam, îi făceam ordine, Rareș suna de sărbători După doi ani, chiar în ajun de ziua mea, Ilie m-a întrebat dacă vreau să ne căsătorim. Nu de formă, ci fiindcă îi pasă cu adevărat de mine, e recunoscător pentru tot și vrea să știe că la bătrânețe va avea alături pe cineva de încredere.
N-am decis singură. Am așteptat să vină Rareș acasă în vacanța de Crăciun. Cu ochii luminoși, și el, la rândul lui, a fost de acord, iubea și el casa noastră, iar pe mine aproape ca pe o mamă. Am acceptat, iar după botezul unei ierni reci, am devenit pe deplin soția domnului Ilie. L-am iubit cu respect, cu liniște, cu recunoștința aceea care uneori e mai profundă decât dragostea adolescentină.
Nu i-am spus niciodată Ilie, ci tot timpul domnule profesor, și el, invariabil, mă striga blând, Ana. Parcă niciodată nu fusesem mai fericită. În fiecare zi mă rugam pentru sănătatea lui și pentru clipe liniștite împreună.
Cine ne vedea, plimbându-ne pe aleile Herăstrăului, nu ar fi bănuit niciodată câtă viață ne leagă, câte încercări și câtă dragoste adevărată. O dragoste tăcută, simplă, crescută din bunătate, din grijă și loialitate.
Am învățat că nu contează cum începi, ci pe cine ai alături când traseul vieții se lungește printre necazuri și bucurii. Azi mă simt împăcată. Pentru prima dată în viață.
