SPICURILE.
Aproximativ acum douăzeci și cinci de ani, când eram tânără și naivă, medicul de familie, în ciuda tuturor protestelor mele, m-a trimis la secția de terapie.
Eram deja la douăzeci și trei de ani, iar soțul meu, Vasile, avea douăzeci și șase. Vasile lucra ca inginer proiectant la un institut de proiectări, iar eu eram în ultimul an la facultate. Eram căsătoriți de doi ani, dar copii încă nu aveam și nici nu intrau deocamdată în planurile noastre scutecele parcă nici nu existau pentru noi.
Mă vedeam o soție model, fără cusur, în timp ce în Vasile, ca într-o oglindă nesăbuită, tot descopeream pete din ce în ce mai întunecate. Nu-mi plăcea că îi acordă multă atenție motocicletei sale, nu mie. Eram convinsă că pot să-l fac să-și schimbe obiceiurile care mă deranjau. Dar am aflat curând că nu el trebuia să se schimbe, ci eu.
După o sesiune grea și plină de stres, trupul meu a cedat mă durea îngrozitor stomacul. Nici să beau apă nu puteam, mă simțeam tot timpul rău.
Fetițo, să ai grijă de sănătate cât ești tânără, iar de haină când e nouă, mi-a spus doctorul Ion Movilă, aranjându-și ochelarii de pe nas. Nu încerca să mă contrazici, Dorina. Trebuie să te lași pe mâinile noastre la spital și să te tratezi serios. Gata cu milă, mă retrag, colega. Acum măi colegii mei respectabili o să se ocupe de sănătatea ta.
Cu biletul de trimitere în mână, plângând cu sughițuri și ștergându-mi lacrimile, am mers să mă internez la spital.
În salon eram patru: două doamne cam de vreo cincizeci de ani, o bătrânică în vârstă incertă cu un batic alb, cu buline, și eu. Pe bătrânică o chema Olimpia Anastasievici, pe celelalte două nu le mai țin minte.
Nu aveam chef să comunic cu nimeni. Eram supărată pe tot universul, dar mai ales pe Vasile, care, credeam atunci, voia să scape de mine și n-a insistat să mă tratez acasă.
Cu genunchii strânși la burtă, întoarsă la perete pe patul meu cu arcuri ce scârțâia a jale, mă afundam în necazul meu și în gând acuzam pe toată lumea de necazurile mele.
Ia-ți borcanele și pachetele, nu vreau să mănânc asta, îi strigam lui Vasile când venea, cu plase cu mâncare.
Dorina, doctorul a zis că peștele de mare la aburi e cel mai bun acum pentru tine, încerca el să mă convingă. Hai, încearcă puțin, am muncit o zi întreagă pentru tine! Și măcar o lingură de cartofi, te rog…
Nu vreau, nu insista! Dă peștele pisicilor, dacă nici măcar ele nu-l mănâncă, e clar ce-i cu el, trânteam eu, supărată.
Vasile ofta adânc și pleca trist, iar eu mă străduiam să-l lovesc cu vorbe și mai grele.
Să nu mai vii pe la mine! îi ziceam de fiecare dată.
Dar Vasile venea mereu, înainte și după muncă, nepăsător la văicăreala mea. În fiecare dimineață găseam pe noptieră mâncare proaspătă gătită de el. Borcanele erau împachetate în pătura lui flaușată ca să rămână calde, să pot mânca ceva cald și gustos, dar eu nu prețuiam nici răbdarea, nici dragostea lui.
Abia acum realizez că i-a fost greu cu mine, atunci însă nu-mi păsa de aceste detalii.
Pastilele, injecțiile, perfuziile nu aveau niciun efect. Slăbeam pe zi ce trece, obrajii se lăsaseră și ochii mi se ședeau în orbite. După multe investigații mi s-a pus un diagnostic gastrită cronică. Poate părea banal, dar pe mine m-a pus la grea încercare.
După tratamente, stăteam întinsă în gol pe patul scârțâitor. Niciuna nu se apropia de mine, pesemne radia semne puternice de negativism. Știam asta, dar nu puteam schimba nimic în mine.
Într-o seară, celelalte două femei au fost lăsate acasă peste noapte, rămânând doar eu cu Olimpia Anastasievici.
Nu dormi, Dorina? mă întreabă, șoptit, bătrânica.
Nu. Mă doare burta, i-am răspuns acru, întorcându-mă pe partea cealaltă.
Să știi, Dorina, continuă ea domol, și eu mă internez de trei ori pe an la spital, doar să mă mai îngrijesc nițel. Am și eu un fleac de gastrită, pe care acasă îl pot ține sub control.
Nu-mi țineți teoria nutriției sănătoase, v-am rugat, am șuierat eu. Le știu pe toate!
Nu vreau să te supăr, dragă, mă asigură Olimpia. Mi-ai adus aminte de mine, cândva, la fel de arțăgoasă și încăpățânată, acum vreo cincizeci și cinci de ani…
Am început să o ascult mai atent, întorcându-mă spre ea.
Pe patul alăturat, bătrânica stătea aplecată spre mine. Era micuță de statură, slabă, cu o cocoașă piezișă pe spate, adevărat personaj dintr-o poveste veche uitată, dar emana o căldură aparte! Ochii ei de un albastru stins păreau să lumineze în penumbra salonului. Parcă ardea dinăuntru!
Mi-am dat aminte brusc cum mereu venea cineva în vizită la ea doctori, asistente, pacienți veniți din alte saloane. Toți îi povesteau cu foc, apelând la sfatul ei tăcut, iar Olimpia îi asculta răbdătoare, fără să-i întrerupă. Când terminau, ea spunea ceva liniștitor, și plecau acasă cu sufletul ușurat, unii plângând, dar cei mai mulți zâmbind.
Ca semn de recunoștință, veneau pacienți și-i aduceau ba o punguță de biscuiți, ba un borcănel de dulceață, ba o ciocolată ori o sticlă cu chefir. O felicitau, mulțumeau și-o îmbrățișau, iar ea le ștergea lacrimile cu colțul baticului.
Știi, Dorina, dacă mă asculți, am să-ți spun o poveste, zâmbi Olimpia cu tristețe în ochi, poveste neștiută de nimeni.
Ridurile i s-au netezit brusc, devenind un copil speriat și neajutorat.
Mă scuzați pentru tonul meu, Olimpia Anastasievici, am spus, sinceră, aș vrea să aud ce aveți de spus.
Dar până atunci, gustă supa cu perișoare, mi-a arătat bătrâna borcanul împăturit în pled.
Am luat lingura și, spre mirarea mea, când am sorbit prima dată, durerea a dispărut! Am mâncat aproape jumătate din borcan!
Așa, mofturoaso, ai gustat? E bună?
Foarte bună, am răspuns.
Să nu te îndeși deodată! Abia acum începe stomacul să-și revină. Să mănânci des, dar puțin. Și să începi să-i respecți pe ceilalți, mai ales pe bărbatul tău. Te iubește! Nu-l respinge și nu te mai prosti. Destul… Ți-am promis povestea.
Olimpia s-a oprit, luă o gură de ceai dintr-o cană de aluminiu, muiând un uscățel în ea.
Am crescut într-o familie cu șapte copii. Fratele mai mare, Nicolae, s-a stins devreme de tuberculoză. Mezinul, Calistrat, s-a prăpădit de tifos, eu aveam vreo șapte ani atunci. Tata lucra la fabrica, iar mama acasă, ne cosea la toți hainele. În rochițele croite de ea mergea jumătate din sat.
Îmi plăcea să citesc, învățam bine, am mers la școala pedagogică era visul mamei mele. Apoi m-am întors acasă ca tânără învățătoare. Mulți feciori mă curtau, dar îi refuzam pe toți cu jumătate de gură.
Pfui, ziceam mamei dezgustată, cine e Ion? Un sătean? Nu vreau! Fi-vor mâinile lui toată ziua murdare! Ori Marin, omul cu acordeonul din vecini numai chefuri și petreceri. Gheorghe, ciobanul, nu știe nici să citească… Cu cine sa vorbești acasă?
Părinții dădeau din cap, dar nu m-au constrâns.
Într-o zi a venit la școala din sat, la Mileștii Mici, un nou director de la Chișinău înalt, chipeș, cu ochi limpezi. Încet, încet, a cucerit nu doar școala, ci și inima mea. Era corect, blând și făcea lecții cu copiii rămași în urmă fără să ceară plată.
Ne-am căsătorit curând.
Olimpia s-a ridicat să-mi aranjeze perna, apoi a continuat, cu voce șoptită:
Mama tot îmi zicea: “Nu-ți arăta tot năravul, Milă. Să fii mai blajină cu omul tău, că-i bun, nu mai căuta pricină la orice.” Dar eu nu ascultam, făceam tot cum mă tăia capul.
După trei ani s-a născut Lenuța. Era bolnăvioară, inimă slabă. S-a stins la unsprezece ani, tocmai când venise războiul. A doua fată, Elvirel, îi semăna leit tatălui ei deșteaptă și harnică. Vasile aducea stofe din oraș, mama-mi cosea rochii eram prima cochetă din sat.
Dar tot nu era pe gustul meu ba că stofa e prea subțire, ba modelul greșit. Toate-mi păreau nepotrivite!
În 1933 a venit foametea am împărțit toată hrana pe treizeci de grămăjoare, să ne ajungă de la o zi la alta. Știi, Dorina, și azi păstrez semințele de pepene și floarea-soarelui.
Într-o zi aveam două cartofi, o ceapă, niște boabe, o lingură de untură și un pahar de făină neagră. Punea mama totul în traistă și ascundea bine mâncarea. Dacă nu procedam așa, am fi murit ca atâția vecini. Ei mâncau totul odată, iar apoi n-aveau de niciun fel…
Dincolo de sat era ogorul cu grâul păzit zi și noapte. Era ispită să furi câțiva spicuri noaptea, dar și frică pe cine prindeau îl băgau la pușcărie pentru furat averea gospodăriei colective.
O noapte, eu cu bărbatul meu Vasile ne-am strecurat tiptil la câmp mergeam pe furiș printre grâul deasă, cu gândul la copii și cu stomacul gol și visam la o felie de pâine. Urechile ne țiuiau numai de foame.
Deodată, sus, un zgomot de potcoave! Paznicul venit cu căruța în control! Am aruncat spicii, am fugit printre tufe de soc, abia respirând, noroc că nu ne-a găsit!
Când am ajuns acasă, am observat: îmi lipsea fusta! Slăbisem atât de tare că mi-a căzut pe drum, probabil când răsturnam spicele din poală.
Olimpia scoate din cana cu ceai un colț de pâine cu stafide, mușcă încet.
Ascultam, nu voiam să scap niciun fir din povestea asta mărturisită!
De disperare am început să plâng, îmi era clar că dacă găseau fusta mea, pe care o știau toți, eram pierdută! Copiii s-au trezit, am plâns cu toții…
Gata, liniște! a zis Vasile. Dormiți, nu cumva treziți vecinii. La zori, promit, găsesc fusta.
N-am pus geană pe geană, mă vedeam deja în închisoare.
Dimineața, bărbatul meu chiar mi-a găsit fusta sub spice, pe câmp, și mi-a adus-o acasă. M-a salvat…
Olimpia a pus cana goală pe noptieră, m-a învelit, apoi a continuat tăcută:
De atunci mi-am respectat bărbatul cum se cuvine. Nu am mai zis nimic rău despre el.
Ce s-a întâmplat mai departe? am întrebat.
Am dus-o greu mai departe. Până la urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am supraviețuit toți. Dar în 41 a început războiul. Pe Vasile l-au luat la front, am rămas doar cu fetița. Apoi au venit nemții. Pentru că am refuzat să îi ajut, mi-au dat foc la casă. Au batjocorit-o pe Elvirel… nu a rezistat… Eu eram însărcinată și am pierdut copilul. Ar fi fost un băiat…
Olimpia plângea amar. M-am ridicat și am cuprins-o ușor.
Așa ne-am ținut până la ivirea zorilor.
Ce-am vorbit, nu-mi mai amintesc…
Când soarele a luminat patul nostru, Olimpia mi-a spus:
În 43 a sosit vestea că Vasile nu s-a mai întors de pe front. După război, am pribegit prin toată țara cu bocceaua în spate, am predat la școli de la țară, am dormit pe la internate. Când am ieșit la pensie, m-a luat nepoata la ea, într-un apartament cu o cameră la Chișinău. Dar, uite, revin mereu la spital mă mai pun pe picioare, o mai scutesc și pe Tamara de grijă, și strâng câțiva lei. Tamara adoră dulciurile, îi cumpăr mereu ciocolată din pensia mea. Se bucură ca un copil, de parcă i-aș da nestemate, și tot mă roagă să nu mă cheltui pe ea…
Mă uitam la femeia aceasta și nu înțelegeam cum într-un trup așa firav încape atâta putere, blândețe și bunătate? A trecut prin atâtea, dar nu s-a înăsprit cu inima. Ajută pe toți. Dacă i-aș spune, n-ar înțelege, dar eu mă plâng mereu de nimicuri, deși am tot bărbat iubitor, părinți vii.
Apoi m-am însănătoșit. Am început să mănânc, durerile au trecut.
La un an după ce am ieșit din spital, l-am născut pe Mihăiță, iar după încă patru ani mult dorita noastră fetiță, pe care am numit-o Olimpia.
De atunci, parcă mi s-au deschiși ochii. Am început să văd cât de bun e Vasile: grijuliu, priceput, răbdător. A trebuit să mă schimb, să-mi temperez pretențiile.
Oricând am porniri să mă supăr pe Vasile, îmi amintesc de povestea cu spicele și de cum m-a îngrijit când eram la necaz. Iar când am început să-i ajut și eu pe alții, m-am simțit de o mie de ori mai fericită!
Poate că am fost bolnavă, de fapt, din cauza sufletului meu? Ce părere ai?
