Gata, Marinela, eşti moştenitoarea bogată! Toni se lăsă pe spate în fotoliu şi râse atât de zgomotos încât notarul se strâmbă. Ţi-au rămas sculele, rindelele vechi… Poţi deschide atelier de tâmplărie sau, dacă ai noroc, poţi să le dai la fier vechi pe bani de-o mămăligă.
Hai, Toni, nu mă fă să râd, Liliana îşi acoperea gura cu palma, dar râsul îi ieşea printre degete. Îmi imaginez cum te dai tu cu cufărul bogăţiei prin oraş. Marinela, vrei să-ţi chem hamali? Sau te descurci singură cu comoara?
Unghiile Lilianei erau colorate roz aprins, părul ondulat ca la coafor, şi de la ea plutea un parfum dulce, de te lua ameţeala. Se lipea ostentativ de Toni, clar cine e şefa. Marinela stătea de partea cealaltă a biroului, în vechiul ei palton gri, cu mâinile pe genunchi şi ochii spre geam, unde ploaia noiembrie ştergea oraşul în pete cenuşii. Nu spunea nimic.
Notarul tuşi, reveni la hârtii.
Conform testamentului, domnului Toni Ionescu îi revine casa din cartierul de la periferie şi economiile de pe contul regretatului. Marianei Dumitrescu cufărul de lemn cu unelte, carnetul de economii deschis pe numele ei în 1987 şi un plic sigilat. Plicul trebuie desfăcut aici, de faţă cu toţi.
Ce-i cu plicul ăsta? Toni deja frunzărea actele casei, trăgând cu degetul linia la cât valorează. Tata n-a fost semnalat la maxim la bătrâneţe?
Aşa a dorit domnul, notarul i-a întins Marianei plicul, galben, cu sigiliu de ceară.
Liliana i-a şoptit ceva la ureche lui Toni şi el a chicotit, a dat din cap. Ea a început să turuie mai tare:
Toni, hai să vindem casa imediat, luăm o garsonieră în centru, ne rămâne şi de maşină. Sau poate facem o escapadă la Constanţa, vezi că acolo cresc preţurile la apartamente!
Marinela desfăcu sigiliul, deschise foaia. Scrisul socrului era mare, tremurat, literele dansau. Prima propoziţie a fost ca o lovitură în stomac.
Marinelo, ştiam totul. De Liliana. De cum te-a lăsat Toni, pe când eram încă viu în pat. De cum tu aduceai ultimii bani pe medicamentele mele, iar el chefuia cu novo dragă în restaurante.
Marinela lucrase la brutăria din cartier 32 de ani, ultimii cincisprezece având grijă de socru. Toni nu-l vizita cică îl rupea la inimă să-l vadă bolnav. Dar la pescuit cu prietenii era foarte rezistent, şi la bârfe la cafenea la fel.
Marinela schimba aşternutul, întorcea bătrânul, îi citea ziarul când nu mai vedea, număra banii pentru pastile. Toni număra zilele până se elibera.
Socru era tăcut, mereu morocănos, rar mulţumea. Dar cu o lună înainte să plece, o cheamă şi îi cere să-i aducă cufărul din debara. S-a scotocit în el, printre dălţi şi rindele, apoi i-a dat plicul mototolit.
Marinela, eşti om bun, i-a spus cu o căldură rară. Nu ca el. O să fac totul cum trebuie. Să nu-i spui nimic lui Toni!
Peste o săptămână, la ei vine notarul. Socru dictează testamentul, Marinela semnează ca martor, fără să citească. Şi apoi, peste trei săptămâni, bătrânul nu mai este.
Toni la înmormântare nu plânge, doar dă din cap la condoleanţe. După parastas dispare zice că-l sufocă pereţii. Marinela spală vasele, strânge masa, iar în apartamentul gol e atâta linişte, că îi ţiuie urechile. Pentru prima dată în cincisprezece ani e singură, fără să trebuiască să urce la bolnav, să verifice dacă respiră.
După două săptămâni, Toni îşi strânge lucrurile. Liliana îl aşteaptă la scara blocului, cu o geacă albă, strălucitoare ca o reclamă la detergenţi. Marinela uită la el de după perdea, cum cară genţile la maşină. Aşteaptă să se întoarcă, să-i spună ceva. Dar el pleacă, pune contactul şi dispare. Noaptea, perna e udă, dar nimeni nu vede.
Casa e a mea, economiile sunt ale mele, Toni răsfoieşte actele mulţumit. Socru a făcut cum trebuie, totul la fiu. Iar tu, Marinela, nu te necăji, poate ai şi tu ceva lei de pe vremuri, cât să iei o pită.
Băi Toni, sculele alea cui îi trebuie? Liliana chicoteşte, aplecându-se spre el. Poate le arunci, să nu le mai cari hăis-ceiş prin apartament.
Marinela ridică ochii de la scrisoare. Îi priveşte pe amândoi el relaxat, ca un campion, ea lipită, premianta. Apoi revine la rândurile scrise de mâna unui muribund.
Credeai că nu aud cum plângi noaptea în bucătărie? Aud. Pereţii-s subţiri. Şi iată ce-am făcut, Marinelo. Carnetul acela e pe numele tău acolo am pus despăgubirea mea de la accidentul de serviciu. O sumă mare, bună. Am pus-o când ai venit în casa noastră ca noră, ca să văd ce fel de om eşti. Tu ai trecut testul, el nu. Banii au stat acolo, au crescut cu dobânzi. Acum e o sumă de cel puţin cinci ori mai mare decât casa. Poate şi mai mult.
Marinela ridică privirea spre notar. El îi pune în faţă un alt document.
Doamna Dumitrescu, conform situaţiei de la bancă, suma de pe carnetul de economii depăşeşte cu mult valoarea imobilului moştenit de domnul Ionescu Toni. Vorbim de un capital suficient pentru multiple apartamente în centrul oraşului.
Liniştea devine atât de densă, încât se aude ploaia cum fâşâie la geam. Toni înţepeneşte cu actele în mână, iar zâmbetul îi dispare de pe chip. Liliana nu mai râde, se uită la notar, apoi la Marinela, frica se citeşte pe ea.
Stai, cum adică de mai multe ori? Toni se îndreaptă, actele cad pe masă. Cât e acolo, de fapt?
Nu-s autorizat să divulg suma exactă fără acordul doamnei Dumitrescu, dar vă pot spune că e un capital foarte consistent, notarul vorbea calm, la colţul gurii îi apărea un zâmbet discret.
Toni, poate e o eroare, Liliana îi strânge braţul, vocea îi devine piţigăiată. E carnetul acela de pe vremea lui Ceauşescu! Acolo n-are cum să fie, hai să verificăm!
Toni se făcu alb, apoi roşu, apoi iar alb. Se uită la Marinela cu o panică evidentă. Marinela împături încet scrisoarea, o băgă plicul. Mâinile nu-i mai tremurau.
Gata, Marinela, eşti moştenitoarea bogată, repetă cu voce scăzută, fiecare cuvânt cu greutate.
Toni sări de la masă, încercă să-i atingă umerii. Zâmbetul lui era de o falsitate trăznită, jalnic.
Marin, suntem familie, am fost atâţia ani împreună, hai să vorbim ca oamenii, turuie repede, sufocat. Tata a vrut să luăm împreună deciziile, ca o familie. Nu-s străin de tine, nu-i aşa?
Marinela se ridică, trage scaunul. Ia documentele, plicul cu scrisoarea. Toni stă lângă ea, miroase a parfum cunoscut şi, altădată, apropiat. Acum îi provoacă greaţă.
Să vorbim calm? îi zise în ochi şi el mai face un pas înapoi. Ca atunci când ai plecat liniştit la două săptămâni după înmormântare? Sau ca atunci când te-am rugat să-l ridici pe tatăl tău şi tu plecai la Liliana?
Marinela, de ce scurmi trecutul, suntem oameni maturi, ne putem înţelege, încerca să zâmbească, voce manipulatorie, aproape dulce. Casa trebuie întreţinută, să-i facem reparaţii, costă. Poate mă ajuţi şi eu te ajut şi eu… Nu suntem duşmani.
Liliana sari în picioare, geaca albă i se deschide, arătând fusta scurtă.
Toni Ionescu, eşti serios? se uită la el, vocea îi devine isterică. Mi-ai promis că mergem la Constanţa, că iei maşină, că ai totul rezolvat! Acum ce, fosta ta ia totul şi noi rămânem cu sculele?
Liliana, taci, nu e momentul, încercă să o oprească, dar ea nu mai asculta, vocea îi urca.
Nu tac! Am aşteptat jumătate de an să divorţezi, am înghiţit promisiuni, şi acum fosta ta are mai mulţi bani decât tine? Poate să te întorci la ea?
Marinela îşi închide nasturii paltonului, îşi leagă eşarfa. Mişcări lente, sigure. Priveşte spre Liliana şi aceasta se adună, tace.
V-aţi bătut joc de cufărul meu, zice Marinela încet, fiecare cuvânt îngheţat. Cufărul acesta pentru mine e mai valoros decât planurile voastre, căci l-a umplut un om care ştia ce-i demnitatea. Voi n-o veţi înţelege niciodată.
Ia geanta, face semn notarului, iese spre uşă. Toni urlă ceva despre conştiinţă, ani şi dreptate. Liliana ţipă, cere explicaţii. Marinela ajunge pe hol, uşa se închide, zgomotele dispar. Pe scări simte cum fiecare treaptă îi uşurează respiraţia.
Afară plouă rece, dar Marianei îi e cald. Ajunge la staţie, se aşază pe banca udă, scoate plicul. Reciteşte scrisoarea, cu atenţie, literă cu literă. Abia la final, cu litere mici, tremurate, găseşte o adnotare pe care n-o văzuse la notar:
Trăieşte, Marinela. Ai meritat viaţa asta. Cufărul meu să-l iei neapărat pe fund, sub unelte, e o fotografie. Eu şi bunica ta, tineri. Am vrut să ştii că am înţeles ce fel de om eşti. A mea Catinca era la fel. Mulţumesc pentru tot.
Marinela bagă scrisoarea la loc, lacrimi îi curg pe obraji. Dar nu-s acele lacrimi plânse în bucătărie, noaptea, pe furiş. E altceva eliberare, recunoaştere. Plânge şi zâmbeşte, oamenii o ocolesc, dar ea nu le dă importanţă.
Autobuzul vine după zece minute. Marinela se aşază la geam, îşi vede reflecţia pe sticla udă. Paltonul cenuşiu, eşarfa veche, faţa obosită. Dar ochii strălucesc, nu mai sunt învinşi. Scoate telefonul din buzunar, se uită la ecran. Trei apeluri de la Toni. Apasă un buton, îl pune la blocare. O simplă mişcare şi gata.
Afara alergă casele gri, străzile ude, rarele felinare. Marinela strânge documentele la piept şi îşi aminteşte cum socru îi ţinea mâna înainte de final. Cum îi strângea degete şi tăcea, dar era ceva important în ochii lui. Acum înţelege. A spus tot ce trebuia. În felul lui, cum ştia.
Coboară la staţia ei, traversează curtea, urcă la etajul trei. Apartamentul o întâmpină cu linişte, dar acum e liniştea ei, nu pustie. Marinela îşi dă jos paltonul, pune ceainicul la fiert, se aşază la fereastră. Oraşul vibrează în afară, străin şi rece. Dar aici, începe viaţa ei. Fără Toni, fără socru, fără simularea că totul e bine.
Dimineaţa va merge la bancă, apoi va lua cufărul de lemn. Va găsi fotografia socrul şi Catinca, tineri. Şi poate va înţelege de ce a ales-o pe ea atunci, în ’87. De ce a avut încredere. De ce a tăcut, dar n-a uitat.
Acum doar stă la geam şi respiră. Liber. Prima dată în cincisprezece ani.
