Ei bine, Marcela, acum eşti moştenitoarea bogată, Emil se lăsă pe spate în fotoliul notarului și râse atât de tare, încât notarul îşi strânse ochii. Ţi-au rămas fierăstraie, rindele vechi… Poţi deschide un atelier sau să le dai la fier vechi, dacă ai noroc.
Emile, nu mă face să râd, Iuliana își acoperea gura cu palma, dar chicotelile îi scăpau printre degete. Îmi imaginez cum te plimbi cu lada aia prin oraș. Marcela, vrei să-ţi chem hamali? Sau te descurci singură cu “bogăţia” ta?
Unghiile Iulianei străluceau roz intens, părul ondulat, mirosul de parfum dulce se lipise de pereţi. Stătea lipită de Emil, ca un semn de apartenenţă. Marcela era în faţă, pe un scaun uzat, cu paltonul cenuşiu și mâinile strâmbe pe genunchi. Privea afară, unde noiembrie ploua peste Chişinău şi transforma oraşul într-o pictură palidă, fără detalii.
Notarul tuşi, din nou cufundat în dosare.
Conform testamentului, domnului Emil Pavel îi revine casa cu grădină din sectorul particular şi economiile de pe contul decedatului. Marcelăi Gavrilă lada de lemn cu unelte, carnetul de economii deschis pe numele ei în 1987 şi un plic sigilat. Plicul urmează a fi deschis aici, în prezenţa tuturor.
Pentru ce? Emil foșnea deja actele de la casă, subliniind cu degetul paragrafele. Care plic? Tata, la bătrâneţe, a luat-o razna?
Așa a hotărât răposatul, notarul îi întinse Marcelăi plicul galben cu sigiliu roşu.
Iuliana şopti ceva la urechea lui Emil şi el zâmbi strâmb, dădu din cap. Ea vorbi acum mai tare:
Emile, vindem casa şi luăm apartament central, mai rămâne de maşină, poate plecăm la Constanţa, acolo creşte imobiliarele.
Marcela rupse sigiliul, desfăcu foaia. Scrisul socrului era tare, agitat, literele dansau. Prima frază i-a tăiat respiraţia, totul părea să se clatine.
Marcela dragă, eu am ştiut tot. De Iuliana. De cum te-a lăsat, când încă stăteam în pat, viu. De cum ai dus ultimii lei pe pastilele mele, iar el se distra prin restaurante cu noua lui amantă.
Marcela a lucrat la brutărie timp de treizeci şi doi de ani, în ultimii cincisprezece l-a îngrijit pe socru. Soţul nu-l vizita zicea că nu-i rezistă inimii. Dar la pescuit cu prietenii și la cafenele, inima era brusc sănătoasă.
Marcela schimba cearceafuri, îl întorcea pe bătrân, îi citea ziarele când orbise, număra bănuţii pentru medicamente. Emil număra cât mai are până la eliberare.
Socrul tăcut, bombănitor, rar spunea mulţumesc. Dar, cu o lună înainte de plecare, a chemat-o şi a cerut lada din debara. A scotocit printre dălţi, rindele, a găsit plicul mototolit.
Marcela, eşti bună, i-a spus privind-o, cu o blândeţe nouă. Nu ca el. O să aranjez tot, dar să nu-i spui nimic lui Emil.
După o săptămână a venit notarul, bătrânul a dictat testamentul, iar Marcela doar a semnat ca martor. După trei săptămâni, socrul a trecut la cele veșnice.
La înmormântare, Emil n-a plâns, a dat din cap la toate condoleanţele. După pomana, a dispărut zicea că nu poate respira acolo. Marcela spăla vasele, curăţa masa, și gălăgia casei goale îi striga în urechi. Era prima dată după cinsprezece ani când rămăsese singură, fără să urce la bolnav, fără să verifice dacă mai respiră.
După două săptămâni, Emil strânse lucrurile. Iuliana îl aştepta la scara blocului, în palton alb, vie ca o reclamă la detergent. Marcela privind de după perdea, aşteptând să zică ceva. Nimic. El doar porni maşina şi plecă. În acea noapte, perna era udă, dar nu vedea nimeni.
Deci, casa mea, economiile mele, Emil răsfoia actele, triumfător. Tata bine a făcut, totul la fiu. Tu, Marcela, nu te agita, pe carnetul tău rămas de pe vremea sovietică, poate sunt ceva bănuţi de pâine.
Emile, cine să folosească uneltele alea, Iuliana chicotea, aplecându-se spre el. Poate le aruncăm, de ce să adunăm resturi prin casă?
Marcela ridică privirea deasupra scrisorii. Îi analiza pe amândoi el relaxat, câştigător, ea decor. Revenea la rândurile tremurate, scrise de un om la final.
Ai crezut că nu te aud cum plângi noaptea în bucătărie? Am auzit. Tot am auzit, pereţii sunt subţiri. Uite ce am făcut, Marcela. Carnetul pe numele tău acolo a intrat despăgubirea mea de la accidentul de muncă. O despăgubire mare, tare bună. Am pus-o tot atunci, când ai intrat în casa noastră ca noră voiam să văd cine eşti. Ai trecut testul, el nu. Banii au stat acolo, au crescut cu dobânzi. Acum suma e de cinci ori mai mare decât valoarea acestei case. Poate mai mult.
Marcela se uită la notar. El dădu din cap, scoase alt document.
Marcela Gavrilă, potrivit adeverinţei de la bancă, pe carnetul dvs. de economii este o sumă ce depășește de multe ori valoarea casei lăsate lui Emil Pavel. Este un capital suficient pentru a cumpăra mai multe locuinţe centrale.
Tăcerea s-a aşternut brusc, de se auzea ploaia afară. Emil amorțit cu actele în mână, zâmbetul se scurgea. Iuliana opri chicotele, privindu-l pe notar, apoi pe Marcela, ochii i s-au speriat.
Adică de câte ori mai mult? Emil se redresă, actele îi căzură. Cât e acolo?
Nu pot divulga suma exactă fără acordul Marcelăi Gavrilă, dar e vorba de un capital substanţial, notarul vorbi calm, dar buzele îi trădau o ironie.
Emile, poate e vreo eroare, Iuliana îi strânse mâna, vocea ei subțire, ascuțită. E un carnet de pe timpul sovietic, nu poate fi nimic acolo, să verificăm…
Emil alb, apoi roşu, şi iar alb. Ochi panicaţi, fixând-o pe Marcela. Marcela împături scrisoarea, o puse în plic. Mâinile nu mai tremurau.
Ei bine, Marcela, acum eşti moştenitoarea bogată, repetă ea cu voce joasă, cuvintele ardeau ca gheaţa.
Emil sări, ocoli masa, încercă să-i atingă umărul. Zâmbetul fals, patetic.
Marcela, suntem totuşi familie, ani de viaţă împreună, haide să discutăm liniştit, vorbea repede, gâfâind. Tata cred că a vrut să folosim totul împreună. Nu-s cu totul străin de tine, nu?
Marcela se ridică, trase scaunul. Luă actele de pe masă, carnetul şi plicul cu scrisoare. Emil lângă ea, parfumul familiar, care cândva îi era drag. Acum îi dădea greaţă.
Liniştit? îl privi în ochi, el făcu un pas înapoi. Ca atunci când ai plecat calm, la două săptămâni după funeralii? Sau ca atunci când te rugam să îl ridici pe tatăl tău, iar tu plecai la ea?
Marcela, nu are rost să răscoleşti trecutul, suntem oameni mari, putem negocia, Emil încercă o nouă zâmbire, vocea îndulcită, aproape mieroasă. Casa trebuie întreţinută, e nevoie de bani, poate mă ajuţi, te ajut şi eu, nu suntem duşmani.
Iuliana sări în picioare, paltonul alb se deschise, lăsând la vedere fusta scurtă.
Serios, Emile? îi strigă, vocea i se transformă în ţipăt. Mi-ai promis Constanţa, maşină, totul era aranjat! Acum ce, fosta ta ia tot şi noi ce facem?
Iuliana, taci acum, Emil încercă să o oprească, dar ea nu-l mai auzea, vocea urca.
Nu mai tac! Am aşteptat jumate de an să divorţezi, tolerând promisiunile… Şi acum aflu că fosta are mai mulţi bani ca tine! Poate te întorci la ea?
Marcela încheie paltonul, legă eşarfa. Mişcările precise, lente. Îl privi pe Iuliana, care se micşoră tăcută.
V-aţi distrat recent pe seama lăzii mele, Marcela şopti, fiecare cuvânt rece ca lapoviţă. Lada aceasta e mai valoroasă decât toate planurile voastre. A adunat-o cineva care ştia ce-i onoarea. Voi n-o veţi înţelege niciodată.
Şi-a luat geanta, a salutat notarul, a pornit spre uşă. Emil striga ceva despre conştiinţă, ani, dreptate. Iuliana ţipa, cerea explicaţii. Marcela ieşi în coridor, uşa se închise, tăind vocile lor. Coborând scările, respira tot mai uşor.
Afara ploaia de noiembrie curgea rece, dar Marcelăi îi era cald. A ajuns la staţie, s-a aşezat pe banca udă, a scos plicul din geantă. A recitit scrisoarea, lent, gândind fiecare cuvânt. La final cu litere mici şi tremurate, era o notă pe care nu o văzuse înainte:
Trăieşte, Marcela. Ai câştigat dreptul la această viaţă. Iar lada mea să o iei neapărat la fund, sub unelte, stă o fotografie. Eu şi bunica ta, tineri. Vreau să ştii că am înţeles cine eşti. Soţia mea, Catinca, a fost la fel ca tine. Mulţumesc pentru tot.
Marcela împături scrisoarea, puse în geantă, şi plânse. Nu lacrimi ca cele din bucătărie, fără sunet şi ruşine. Era altceva uşurare, recunoaştere, eliberare. Plângea şi zâmbea, iar cei din jur o ocoleau, dar nu îi păsa.
Autobuzul veni după zece minute. Marcela se aşeză la geam şi privi reflexia ei în sticla udă. Paltonul cenuşiu, eşarfa veche, chip obosit. Dar ochii erau alţii vii, ai ei. Scoase telefonul din buzunar, văzu trei apeluri neprimite de la Emil. Apăsă un buton, îl trecu la blocare. Un singur gest şi totul era tăiat.
Prin fereastră treceau case gri, străzi ude, felinare rare. Marcela strânse la piept geanta cu acte şi îşi aminti cum socrul o ţinuse de mână înainte de sfârşit. Cum îi strângea degetele tăcut, ochii lui spusese tot ce trebuia. Acum ştia. A zis tot, dar în felul lui, cum a putut.
Coborî la staţia ei, intră prin curte, urcă la etajul trei. Apartamentul o aştepta cu linişte, o linişte a ei, nu un gol. Marcela îşi scoase paltonul, puse ceainicul şi se aşeză la fereastră. Oraşul după geam trăia separat, străin. Aici, în liniştea asta, începea viaţa ei adevărată. Fără Emil, fără socru, fără minciuni zilnice.
Dimineaţa va merge la bancă, va lua lada. La fund va găsi fotografia socrul tânăr cu o femeie care seamănă cu ea. Şi, poate atunci va înţelege de ce a ales-o în ’87. De ce i-a acordat încredere. De ce a păstrat tăcerea, dar nu a uitat.
Deocamdată, doar stătea la fereastră şi respira. Libera. Prima dată după cinsprezece ani.
