— Mama vine în seară asta. Definitiv. Am vorbit deja.
Irina a ridicat privirea de pe laptop. N-a priceput imediat ce spusese. A întrebat din nou din priviri — doar s-a uitat la soțul ei, care stătea în ușa bucătăriei și se uita în telefon, de parcă tocmai ar fi comunicat ceva neînsemnat. Că s-a terminat pâinea. Că e aglomerație pe Ștefan cel Mare.
— Ce înseamnă „definitiv”?
— Exact ce-am spus. — În sfârșit, a băgat telefonul în buzunar. — O dor articulațiile, îi e greu singură. O luăm la noi.
Irina a închis laptopul. Încet, cu grijă — așa cum închizi un lucru fragil, ca să nu se spargă. Era analist financiar, lucra de acasă, iar masa din bucătărie îi fusese biroul de la nouă dimineața. Acum era șase și jumătate seara.
— Andrei. N-am discutat asta.
— Ce e de discutat? — A ridicat din umeri — un gest pe care ea învățase demult să-l urască. Ușor, nepăsător, de parcă vorbele ei cântăreau mai puțin decât aerul. — E mama mea. Ce, s-o las de izbeliște?
Irina s-a ridicat. A mers la fereastră, s-a uitat în curte — acolo copiii alergau dup-o minge, țipau, cădeau și se ridicau iar. O seară obișnuită. Numai că-n pieptul ei ceva se strângea și nu mai dădea drumul.
— Avem apartament cu două camere, — a spus ea pe un ton egal. — Unde-o să stea?
— În sufragerie. Canapeaua e bună acolo.
— Ăla e biroul meu, Andrei.
— Tu lucrezi la bucătărie. Ce diferență face.
S-a întors. S-a uitat la el — la bărbatul ăsta cu care trăise șase ani. Stătea lângă frigider, îl deschisese deja și se uita înăuntru cu aerul omului de afaceri, de parcă discuția era încheiată. Decizia luată, punct pus, se poate cina.
Așa funcționau lucrurile la ei cu doamna Maria. Mama decidea — fiul executa. Irina, în schema asta, era decor. Comod, funcțional, ușor de înlocuit.
Doamna Maria a apărut la opt seara cu două valize și o geantă mare, îndesată cu oale. Irina nu-nțelegea de ce să aduci oale când te muți la oameni care au deja oale. Dar a tăcut.
— Na, iată-mă! — Soacra a intrat așa cum intri în casa ta dup-o lungă absență. S-a uitat împrejur, și-a strâmbat buzele. — Andrei, uite, colb pe poliță. Vezi? Aici.
— Mamă, abia ai intrat…
— Eu doar zic. — Și-a scos paltonul, l-a aruncat pe cuier așa încât jumătate a alunecat pe jos, și s-a dus să inspecteze apartamentul. Irina stătea în hol și se uita cum femeia asta deschide ușa de la dormitor, se uită în baie, atinge perdelele din sufragerie.
— Canapeaua e tare, — a anunțat doamna Maria fără să se uite la Irina. — Andrei, aveți o saltea de rezervă?
— Găsim, mamă.
— Și e frig aici. Termostatul nu trage bine?
— Trage normal, — a zis Irina.
Soacra s-a uitat la ea — prima dată de când trecuse pragul. O privire lungă, evaluatoare, cum te uiți la marfa neproaspătă în piață.
— Poate ție ți-e bine. Eu îngheț.
Andrei scotea deja o pătură veche din debara. Irina s-a dus la bucătărie. S-a așezat. A deschis laptopul, l-a închis. L-a deschis iar. Cifrele de pe ecran nu se așezau în niciun sens.
Din sufragerie, doamna Maria îi povestea fiului că vecina Claudia a vândut în sfârșit căsuța de la țară, și bine a făcut, și că a ține cu dinții de bunuri e prostie, ea, de exemplu, dă totul cu ușurință. Irina s-a gândit că soacra nu dăduse nimic cu ușurință în viața ei. Fiecare favoare și-o amintea ani de zile și o cerea înapoi cu dobândă.
Prima săptămână a fost ca o inundație lentă. La început apa venea pe nesimțite — până la glezne, până la genunchi. Încă se putea face că nu se întâmplă nimic deosebit.
Doamna Maria nu muncea — era la pensie și se mândrea cu asta. Toată ziua stătea pe canapea cu telefonul, se uita la tot felul de clipuri la maximum, uneori suna prietenele și le povestea pe larg, cu patos, destinele altora. Vasele nu și le spăla. Firimiturile de pe masă nu le ștergea. Într-o zi, Irina a găsit în chiuvetă o tigaie nespălată în care, după miros, se prăjise ceva cu o zi înainte.
— Doamnă Maria, ați putea să vă spălați vasele?
— Sunt obosită. Mă dor oasele, — a răspuns ea fără să ridice privirea din telefon.
— Acum jumătate de oră ați umblat prin magazin o jumătate de oră.
— Aia e altceva.
Andrei i-a spus Irinei seara că ar putea fi mai blândă. Mama e bătrână, bolnavă, trebuie să înțelegi situația. Irina a înțeles — a tăcut. Dar ceva înăuntrul ei a notat momentul. L-a păstrat, cum păstrezi un fișier important.
După trei zile, doamna Maria a mutat mobila din sufragerie. Pur și simplu a luat fotoliul și l-a mutat lângă fereastră, iar măsuța de cafea — lângă canapea. Irina a aflat când a venit în sufragerie după agendă și a găsit totul așezat altfel.
— De ce-ați mutat mobila?
— Așa e mai comod. Am nevoie de lumină să citesc.
— Asta e cameră comună.
— Și ce-i cu asta? N-am aruncat nimic. — Soacra nici nu s-a întors. — Andrei n-are nimic împotrivă.
Andrei, desigur, n-avea nimic împotrivă. Andrei n-avea niciodată nimic împotrivă când era vorba de mama lui. Crescuse într-o familie unde cuvântul doamnei Maria era legea firii — ca gravitația, ca anotimpurile. Să-l contesti n-avea rost.
Irina stătea în mijlocul sufrageriei mutate și se gândea că acum șase luni, ea și Andrei se uitaseră la un apartament cu trei camere într-un bloc nou. Ei îi plăcuse — luminos, cu bucătărie mare, cu vedere spre parc. Andrei spusese că e scump, să mai aștepte. Acum înțelegea că el știa deja atunci. Pur și simplu n-o spusese.
Nu fusese o idee spontană. Fusese un plan.
În ziua a zecea, doamna Maria a găsit în frigider iaurtul Irinei — scump, comandat special, fără zahăr, cu probiotice, pentru că Irina avea grijă la alimentație — și l-a mâncat. Pur și simplu l-a luat și l-a mâncat. Iar ambalajul gol l-a pus înapoi.
Irina a deschis frigiderul dimineața, a văzut ambalajul gol, a închis frigiderul. A stat o clipă. L-a deschis iar — poate i s-a părut. Nu. Gol.
— Doamnă Maria, ați mâncat iaurtul meu?
— Ce iaurt? — Soacra se uita nevinovat, aproape mirată. Știa să facă asta — să-și pună o față de om acuzat pe nedrept.
— Cel alb, în cănuța mică. Stătea pe raftul doi.
— Am crezut că e comun.
— Aici nimic nu e „comun” fără să întrebi.
— Of, ce te porți așa. — Doamna Maria a făcut un gest cu mâna. — Iaurt. Mare pagubă.
Seara, Andrei i-a spus din nou că Irina se ia de fleacuri. Mama n-a făcut-o intenționat. Trebuie să se obișnuiască să trăiască împreună, asta cere timp. Irina s-a uitat lung la el și n-a răspuns nimic.
Se gândea deja. Calcula. Făcea socoteli.
Cu asta, năzbâtiile soacrei nu s-au terminat.
Parfumul stătea pe noptieră de o lună — franțuzesc, într-o sticlă grea de culoarea chihlimbarului vechi. Irina și-l cumpărase de ziua ei, alesese mult, mirosise mostre în magazin, recitise descrierile. Nu era doar parfumerie — era o bucurie personală mică, din care, în ultima vreme, tot mai puține rămâneau.
Într-o dimineață, sticla nu mai era pe noptieră.
Irina a găsit-o pe jos, pe hol. Mai exact, ce mai rămăsese din ea — cioburi, bălți chihlimbarii pe parchet, un miros puternic care impregnase tot holul și nu mai pleca multă vreme.
Doamna Maria stătea pe canapea cu telefonul.
— Ce s-a întâmplat cu parfumul meu?
— A căzut. — Scurt, fără intonație, cum raportează un om căruia nu-i pasă.
— Cum de-a ajuns pe hol?
— L-am luat să mă uit. Sticla a alunecat, mi-a scăpat.
Irina s-a ghemuit, a strâns cioburile într-un ziar. Mâinile îi erau calme — ea însăși s-a mirat de această liniște. Înăuntru ceva se strângea și pulsa, dar la exterior — nici o mișcare în plus.
— Ați luat lucrurile mele fără voie.
— Le-am luat să mă uit, nu le-am furat. — Doamna Maria s-a dezlipit în sfârșit de telefon, și-n privirea ei era aceeași expresie — iritare ușoară a omului pe care-l deranjezi pentru nimicuri. — Mare tragedie. Parfum. Îți cumperi altul.
— Cu banii dumneavoastră?
Soacra a tăcut. S-a întors la telefon.
Andrei i-a spus seara că mama n-a făcut-o intenționat, că trebuie să-și pună lucrurile la loc sigur dacă sunt așa de prețioase. Irina a înregistrat discuția în aceeași mapă interioară care, cu fiecare zi, devenea tot mai grea.
Friteuza cu aer o cumpărase acum doi ani — citise mult recenzii, comparase modele, până la urmă luase una bună, nemțească, cu cronometru și mai multe programe. Gătea în ea aproape în fiecare zi: aripioare de pui, legume, pește. Andrei spunea că e cel mai bun lucru pe care-l cumpărase vreodată pentru bucătărie.
Vineri, Irina s-a întors de la birou — mergea o dată pe săptămână la întâlniri — și a găsit în bucătărie mirosul caracteristic de plastic ars. Friteuza stătea pe masă cu capacul deschis. Înăuntru era ceva negru și de nerecunoscut.
— Ce-ați gătit în ea?
— Cartofi. — Doamna Maria stătea lângă aragaz cu aer independent. — Am pus și am uitat. Se întâmplă.
— Ați pus la temperatură maximă?
— Eu nu mă pricep la aparatele voastre moderne. La mine acasă e aragaz obișnuit.
Irina a luat friteuza, a dus-o în baie, a inspectat-o. Rezistorul era ars. Carcasa, topită pe o parte. Nu mai putea fi reparată.
— Doamnă Maria, aparatul ăsta a costat o mie de lei.
— Și ce vrei de la mine? Să-ți plătesc? — În vocea soacrei apăruse un ton nou — nu doar iritare, ci ceva mai ascuțit. Aproape o provocare. — Sunt pensionară, bolnavă. N-am eu banii ăștia.
— Vreau să nu vă mai atingeți de lucrurile mele.
— Sunt în casa mea de familie! — Doamna Maria a ridicat vocea — prima dată atât de deschis, și Irina a simțit că iată, adevărata față. Cea pe care soacra o ținuse ascunsă până acum. — Andrei e fiul meu! E apartamentul lui!
— E apartamentul nostru. Proprietate comună, dacă vă interesează.
Doamna Maria a tăcut. Iar acea expresie nevinovată — de femeie bătrână ofensată, neînțeleasă, obosită. Știa să schimbe instantaneu, cum schimbi canalul.
Andrei, când a aflat, i-a explicat mult Irinei că mama voise să ajute, că nu e obișnuită cu tehnologia, că trebuia să ascundă friteuza undeva mai la îndemână. Irina îl asculta, se uita la fața cunoscută și se gândea: oare chiar așa gândește? Sau spune doar ce e mai ușor?
N-a înțeles niciodată. Probabil că era același lucru.
Perdeaua din dormitor era de in, gri-albastră, cu un model geometric mic. Irina o comandase special — se potrivea cu pereții, cu cuvertura. O agățase singură, drept, cu inele care alunecau ușor pe tijă.
A găsit ruptura sâmbătă dimineața — lungă, oblică, de la marginea de sus aproape până la mijloc. De parcă cineva trăsese brusc și puternic.
Doamna Maria lua micul dejun în bucătărie — mânca covrigi aduși de acasă, bea ceai, se uita în telefon. La întrebarea despre perdea n-a răspuns imediat.
— Am atins tija. Perdeaua s-a agățat.
— De ce-ați intrat în dormitorul nostru?
— Am trecut pe lângă, m-am uitat. Ce, nu se poate?
— E dormitorul nostru.
— Of, ce secrete. — Doamna Maria a făcut un gest cu covrigul. — Mare scofală, o perdea. O coși.
Irina a ieșit din bucătărie. A intrat în dormitor, a închis ușa, s-a așezat pe pat. S-a uitat la perdeaua ruptă care atârna strâmb și lăsa să intre prea multă lumină.
Trei săptămâni. În trei săptămâni — parfum, friteuză, perdea. Și astea erau doar cele vizibile imediat. Câte lucruri mărunte, nevăzute — mutat, atins, mișcat de mâini străine fără voie?
Irina a scos telefonul, a deschis notițele. Acolo era deja o listă — începuse s-o țină în a doua săptămână, fără să știe de ce. Doar nota. Data, ce s-a întâmplat, reacția lui Andrei. Metodic, ca un raport de serviciu.
A adăugat trei rânduri noi.
Apoi a deschis altă aplicație — motorul de căutare. A tastat: preț chirie apartament cu o cameră, sectorul Ciocana. S-a uitat la cifre. A închis. A deschis iar.
Dincolo de ușă, doamna Maria dăduse la maximum un alt clip video. Vocea din telefon striga veselă ceva despre reduceri la un magazin. Andrei, în sufragerie, râdea cu mama lui la ceva.
Irina stătea în dormitor cu perdeaua ruptă și calcula. Nu doar banii — deși și pe aia. Calcula zilele. Se calcula pe sine.
Și ceva înăuntrul ei, care tăcuse mult, începea să vorbească tot mai clar.
Totul s-a întâmplat duminica.
Irina plecase dimineața la centrul comercial — avea nevoie de o perdea nouă pentru dormitor și voia s-o cumpere singură, s-o aleagă în liniște, fără comentarii străine. În mall era luminos și zgomotos, mirosea a cafea și a patiserie proaspătă. Se plimba printre rafturile cu țesături, atingea materialele, se uita la culori.
Lângă ea stătea un cuplu tânăr — alegeau împreună, se contraziceau încet, râdeau. Fata spunea: „Uite-astea, vezi, sunt perfecte.” Băiatul se strâmba, apoi accepta, și amândoi râdeau iar.
Irina s-a uitat la ei mai mult decât ar fi trebuit. Apoi a luat materialul potrivit, s-a dus la casă.
În buzunar, telefonul a vibrat. Andrei.
— Când vii?
— Peste o oră. De ce?
— Mama vrea să treci pe la magazin. Zice că-i trebuie bomboanele ei preferate. Notează numele.
Irina s-a oprit în mijlocul culoarului. În jur trecea lume, cineva a împins-o cu un cărucior, și-a cerut scuze. Ea n-a mișcat.
— Andrei, — a spus ea foarte calm, — n-o să fac asta.
— Iri, nu poate singură, o dor oasele…
— Andrei. Nu.
A băgat telefonul în geantă și s-a dus la casă. A plătit, a ieșit afară. A stat o clipă, și-a întors fața spre soare. Apoi a scos din nou telefonul și a deschis notițele.
Lista era lungă.
Acasă s-a întors la două și jumătate. În apartament mirosea a ceva prăjit — doamna Maria stătea la aragaz și amesteca ceva, vorbind tare la telefon cu o prietenă. Pe masă erau întinse toate cele trei tocătoare ale Irinei — deși pentru o tigaie ar fi fost de-ajuns una singură.
— Astea sunt tocătoarele mele, — a spus Irina intrând în bucătărie.
— Le folosesc, — a aruncat soacra în telefon, referindu-se la Irina, deși vorbea cu prietena. Acolo, la celălalt capăt, cineva a râs.
Irina a dus perdelele în dormitor. S-a întors în bucătărie, a pus ceainicul. Andrei stătea în sufragerie cu laptopul și se prefăcea că muncește, deși după zgomote se înțelegea că se uita la fotbal.
Doamna Maria a terminat conversația, s-a întors spre Irina.
— M-am gândit eu. Canapeaua din sufragerie e prea mică. Trebuie să cumpărăm alta. Andrei a zis că vă puteți permite.
— Andrei a zis.
— Păi da. La Mobexpert sunt unele bune. Am văzut în telefon.
Irina s-a uitat la soacră. La fața asta — sigură pe sine, obișnuită ca dorințele să i se împlinească. Și-a amintit de parfumul de pe jos. Friteuza arsă. Perdeaua ruptă. Lista din telefon.
— Doamnă Maria, — a spus ea, — vreau să înțelegeți un lucru. N-o să cumpăr canapea.
— Da’ de ce?
— Pentru că nu sunt obligată.
Soacra a deschis gura, dar Irina mergea deja spre sufragerie.
— Andrei, trebuie să vorbim.
El a închis laptopul — totuși fotbal, ghicise ea — și s-a uitat la ea cu expresia omului care e de-acum obosit de discuție.
— Iri, dacă e vorba de canapea…
— E vorba de tot. — S-a așezat în fața lui, și-a pus mâinile pe genunchi. — Vreau să-mi răspunzi sincer la o întrebare.
— Haide.
— Ai de gând să schimbi ceva?
El a tăcut. Mult — mai mult decât ar fi trebuit pentru un răspuns sincer. Apoi a spus:
— Mama e bolnavă. N-o pot da afară.
— Nu-ți cer s-o dai afară. Îți cer să fii soț, nu mai întâi fiul ei.
— E mama, Iri. Înțelegi ce înseamnă asta?
— Iar eu sunt soția. Înțelegi ce înseamnă asta?
El a privit în altă parte. A deschis laptopul din nou.
Asta a fost tot. Ăsta a fost răspunsul.
Ea i-a strâns lucrurile metodic, fără grabă, cum faci ceva hotărât de mult. A luat din dulap — cămăși, blugi, treninguri — le-a așezat pe pat în teancuri. Apoi a scos din debara o valiză mare, aceeași cu care fuseseră la București acum trei ani. A deschis-o, a început să împacheteze.
Andrei a apărut în ușa dormitorului, a văzut și a înghețat.
— Ce faci?
— Îți strâng lucrurile.
— În ce sens?
— În sensul… — A scos de pe umeraș sacoul lui, l-a împăturit cu grijă. — Vrei să trăiești cu mama — trăiește. Numai că nu aici.
— Iri, vorbești serios?
— Absolut.
El stătea și se uita cum ea pune hainele lui în valiză. Nu se grăbea, nu le arunca — le așeza drept, cum știa ea mai bine. La un moment dat, a făcut un pas în față, dar ea s-a uitat la el așa că s-a oprit.
— E apartamentul nostru, — a spus el până la urmă. — N-o să plec nicăieri.
— Atunci pleacă ea. Alege.
Din sufragerie, doamna Maria dăduse drumul la televizor. Tare, ca întotdeauna. Un talk-show unde toți țipau unul la altul și se întrerupeau.
Andrei tăcea.
Irina a închis valiza, a așezat-o lângă perete. A luat de pe scaun geaca lui, a pus-o deasupra. Apoi a trecut pe lângă el în hol, și-a pus pantofii și a deschis ușa de intrare.
Larg. Până la capăt.
— Andrei, — l-a strigat din hol. — Am deschis ușa.
El a ieșit din dormitor. A văzut valiza lângă picioarele ei, ușa deschisă, fața ei — calmă, fără lacrimi, fără tremur în voce. Asta, se pare, l-a speriat cel mai mult.
Din sufragerie s-a ivit doamna Maria. S-a uitat la valiză, la ușa deschisă, la Irina.
— Andrei dragă, — a spus cu intonația cu care vorbești copiilor: nu asculta de străini, vino la mine.
Și el a făcut un pas. Spre ea.
Irina a observat pasul ăsta — mic, aproape imperceptibil. Dar care spunea foarte multe.
— Bine, — a spus ea încet. — Atunci ieșiți amândoi.
Andrei s-a întors — în ochi i-a licărit ceva, ca frica sau ca înțelegerea care venise prea târziu.
— Iri…
— Valiza e pe hol. Restul poți să iei oricând nu sunt acasă. — A scos telefonul fără să se uite la el. — O să te sun pentru acte.
Doamna Maria a deschis gura — și a închis-o. Ceva în vocea Irinei, în poziția ei, în felul cum stătea la ușa deschisă, nu lăsa loc de negocieri. Soacra știa să simtă unde presiunea funcționează și unde nu. Aici nu funcționa.
Andrei a luat valiza. Încet, ca în vis. Doamna Maria și-a pus paltonul — tăcută, cu buzele strânse, cu aerul unui om profund jignit.
Au ieșit.
Irina a închis ușa. A întors cheia. A stat o clipă în tăcerea holului — tăcere adevărată, fără televizor, fără voci străine, fără miros de mâncare străină.
Apoi a trecut în bucătărie, a pus ceainicul, a deschis laptopul.
În fața ferestrei trăia un oraș obișnuit de duminică. Undeva țipau copii, treceau mașini, cineva râdea pe scara blocului vecin.
Irina și-a turnat ceai, a înconjurat cana cu ambele mâini și s-a uitat pe geam.
Pentru prima dată într-o lună, îi era liniște.
Au trecut trei săptămâni.
Irina a mutat biroul din sufragerie înapoi lângă fereastră — acolo unde stătuse înainte de toate astea. A pus perdele noi în dormitor. Și-a cumpărat parfum — altul, mai deschis, cu note de ceai alb și cedru. L-a așezat pe noptieră.
Andrei i-a scris o dată — scurt, fără majuscule, cum scriu oamenii cărora le e rușine: putem vorbi? Ea n-a răspuns imediat. Apoi a scris: prin avocat. El n-a mai scris.
Doamna Maria a sunat o dată. A început cu ofensa, a trecut la plângeri despre oase, apoi a anunțat că Irina a distrus familia și că i se va întoarce. Irina a ascultat un minut, apoi a spus: Doamnă Maria, nu mă mai sunați. Și a închis.
Telefonul a tăcut.
Serile, ea lucra la biroul ei de lângă fereastră — în liniște, cu o cană de ceai, cu muzica în surdină. Uneori rămânea până târziu — nu pentru că trebuia, ci pentru că voia. Pentru că era seara ei, biroul ei, liniștea ei.
Vineri, un coleg, Radu, i-a scris pe chat-ul de serviciu: E o cafenea bună pe strada Pușkin, mergi pe acolo? S-a gândit o clipă și a răspuns: Nu. Dar putem încerca. S-au întâlnit sâmbătă, au stat două ore, au vorbit despre muncă și despre orașe, despre unde și-ar dori să locuiască. Nimic deosebit — și tocmai de asta era ușor.
Acasă s-a întors la amurg. A deschis ușa, a intrat în apartament, a aprins lumina.
Totul era la locul lui.
La locurile ei.
Și-a scos geaca, a agățat-o pe cârlig — cel din dreapta, pentru că așa îi era ei comod, nu pentru că așa hotărâse altcineva pentru ea. A trecut în bucătărie, a deschis frigiderul. Acolo era iaurtul — alb, în cănuța mică, pe raftul doi.
Nedespachetat.
Irina l-a luat, l-a deschis, s-a așezat lângă fereastră. Dincolo de geam, se aprindeau lumini în casele din față, orașul intra în regim de seară, liniștit și uniform.
A mâncat iaurtul până la capăt. Încet, cu plăcere.
Și a zâmbit — așa, fără motiv, sau cu toate motivele deodată.
