Ai cumpărat pâine?
M-a privit de parcă i-am vorbit într-o limbă străină. Nu era confuz, nu. Doar o pauză. Lungă, stânjenitoare, care nu-și avea loc în rutina noastră obișnuită.
Ce fel de pâine? a întrebat totuși, dar nu cu ton de întrebare.
Normală, cea neagră, de la Albina”. Întotdeauna iei de acolo.
A pus plasa jos, s-a uitat în jurul bucătăriei ca și când nu mai fusese niciodată acolo.
Nu am trecut pe la magazin.
Am dat din cap și m-am întors spre plită. Am încercat să-mi spun că nu e cine știe ce. E obosit. N-a fost acasă o săptămână, a fost la conferință la Cluj, camera de hotel, mâncare străină, alt aer. Normal să fie obosit.
Dar totuși, pâinea o cumpăra mereu. De șaptesprezece ani, la fiecare întoarcere, și din cel mai scurt drum, intra la Albina de la colțul Străzii Primavera și aducea pâine neagră. Nu era vreo înțelegere între noi, nici vreo necesitate, era doar parte din felul lui de a se întoarce acasă.
Am amestecat supa și n-am mai spus nimic.
Îl cheamă Ghiță. Ghiță Marin. Eu am cincizeci și opt, el șaizeci și unu. Locuim în Iași, într-un apartament cu două camere la etajul patru, cumpărat în 99, când Doinița era mică. Doinița de mult e la București și ne sună duminica. Eu lucrez la biblioteca unei școli, Ghiță e la pensie de trei ani, dar mai ține cursuri de legislație construcții la politehnică. Avem o viață liniștită, fără ceartă. E esențial să înțelegi asta. Nu era nimic care să fi anunțat ce a urmat după ce s-a întors el.
Am mâncat cina în tăcere. El atent, ochii în farfurie. Mă așteptam oricând să ridice privirea și să spună ceva despre drum, despre colegi, despre liftul stricat de la hotel sau dorul de o ciorbă adevărată. La fiecare întoarcere era ceva de povestit la masa de seară.
Cum a fost la Cluj? am întrebat.
Bine.
Conferința?
Da, totul în regulă.
Am lăsat lingura jos.
Ghiță, ești bine?
M-a privit. Ochii aceia cenușii, normali, doar obosiți.
Sunt ok. Doar istovit.
Am strâns masa. El s-a retras în cameră și s-a pus cu telefonul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Numai că nu era pâine. Nu era discuția noastră tipică. Și lipsea ceva ce nu știam să numesc.
Prima noapte am pus-o pe seama oboselii. Și a doua la fel.
A treia zi, vineri, am simțit prima chestie cu adevărat ciudată.
Beam cafea la geam, cu ochii spre curte. El a trecut din baie în bucătărie, și-a pus apă într-un pahar, a luat borcanul cu hrișcă de pe raft, l-a deschis, a mirosit și l-a pus la loc. Eu nu am zis nimic. Dar Ghiță nu mânca hrișcă. Niciodată. Fusese gluma noastră de la început, că hrișca e mâncarea celor fără imaginație și iarăși râdeam amândoi. Pentru el făceam orz, orez, mei orice altceva. De hrișcă nu se atingea.
Asta până azi, când a vrut să o miroasă, parcă să-și amintească.
Ți-e poftă de hrișcă? am întrebat neutru.
Nu, a zis și s-a retras în cameră.
Eu, ce să fac, am rămas cu ochii spre borcan.
Sâmbătă m-a sunat Doinița.
A venit tata? a fost prima ei întrebare.
Da. Miercuri.
Cum e?
O secundă am ezitat. Doar atât.
Obosit de pe drum, totul bine.
Mă bucur! Mamă, o să ajung acasă în octombrie, suntem în concediu, eu și Radu.
Desigur, abia aștept.
Nu i-am zis nimic. Ce să zic, că tata n-a adus pâine și mirosea hrișca? Sună absurd. Nu serios. Nici măcar nu sună ca o problemă.
Și totuși, știam că e ceva în neregulă. Nu din minte, din altă parte, ceva instinctiv, din stomac sau de sub coaste, o alarmă tăcută.
Duminică i-am propus să ieșim. Mai mergeam uneori în Parcul Copou, nu mereu, dar des. Îi plăcea să stăm pe banca de lângă lac, cumpăra de la tonetă două pahare cu bragă dacă era deschisă, se văita de spate pe drum, eu îl îndemnam mereu să facă exerciții, el spunea că-s mofturi, râdeam amândoi. Un ritual banal, dar foarte al nostru.
Ieșim în parc? am zis.
S-a desprins cu greu din telefon.
În ce parc?
În Copou, afară e frumos.
A stat pe gânduri ciudat, fiindcă de obicei spunea instant: Sigur”, sau Imediat, doar mă îmbrac”. Nu avea ce să gândească.
Bine, a răspuns după o vreme.
Am mers pe jos, am tăcut. Eu doar mă uitam la el. Privea drept, fără vreun interes anume, dar și fără relaxarea lui tipică de duminică, ca un om obligat să rețină traseul, nu să se bucure de el.
La intrare în parc, era un moș cu un câine, un cocker tuciuriu și dolofan.
Vezi-l pe Neluțu, am zis eu, așa spuneam noi la orice cocker grăsun de când vecina noastră, doamna Sanda, a avut unul la fel, acum opt ani. Era gluma noastră, un fel de semn secret.
El a privit câinele. Nici o reacție.
Neluțu, am zis încet.
Câine simpatic, mi-a răspuns politicos, neutru.
M-am oprit la un tufan de trandafir sălbatic, m-am prefăcut atentă la fructe. Simțeam inima batându-mi ciudat.
Nu-și mai amintea de Neluțu. Sau se preface. Dar, de ce?
La lac nu era tonetă cu bragă probabil au scos-o deja. El a stat pe banca noastră preferată și s-a uitat la apă.
E liniște aici, a mormăit.
Noi venim aici de cel puțin zece ani…
El a dat din cap calm, fără ezitare.
Poate, doar zic că e frumos.
Atunci, ceva în mine s-a strâns definitiv. Și abia noaptea mi-am dat seama ce lipsise: el nu spusese nici îmi amintesc”, nici sigur”. Spunea poate, cu intonația cuiva care acceptă ceva străin, doar din politețe.
N-am dormit mult în noaptea aia. Îmi aminteam de ce citisem odată, că uneori oamenii dragi, după un șoc sau ceva greu, se schimbă de nerecunoscut străini acasă. Era termen medical, nu-mi venea acum. Dar aici nu era nimic dramatic. O conferință la construcții la Cluj, o săptămână în alt oraș, nu ajunge să explici o metamorfoză.
M-am ridicat la trei, am băut apă, am stat la geam. Blocul, gol, felinarul pâlpâia. M-am uitat pe fereastră și mi-am zis: hai că poate e oboseala sau ceva nelămurit încă. Aștepți. Poate o să treacă. Se mai întâmplă la peste șaizeci de ani.
M-am întins în pat. El dormea cu spatele la mine, către perete. I-am pus o mână ușor pe omoplat, ca de obicei. N-a mișcat.
Dimineața am sunat-o pe prietena mea cea mai veche, Nina. O știu din facultate, e asistentă la policlinică, stă la celălalt capăt de oraș. Nina e om direct, fără menajamente, și îmi face bine așa.
Pot să vin pe la tine?
Ce s-a întâmplat?
Nici nu știu. Poate nimic. Dar trebuie să vorbesc.
Vino după cinci, te aștept.
La Nina mereu miroase a plăcinte. Indiferent că face sau nu prăjituri, în casa ei se simte așa. Am băut ceai, i-am povestit tot despre pâine, hrișcă, Neluțu, despre poate lângă lac.
M-a ascultat, n-a comentat, apoi a tăcut.
Ela, poate e doar o depresie. Ori ceva ușor la minte, probleme de memorie. Niciunul nu mai sunteți copii.
Tu știi că el ținea minte tot mai bine decât mine. Date, nume, orice.
Toate se schimbă, Ela
Am privit ceaiul.
Nina, nu e uitare. Se uită la mine… ca și cum aș fi o cunoștință, nu soția lui de atâta amar de timp.
Nina a rupt o bucățică de plăcintă.
Ai dormit deloc?
Nu.
Vezi… El vine după o săptămână grea, poate a fost o problemă la conferință. Dă-i și tu răgaz.
Poate avea dreptate, mi-am zis. Probabil chiar avea.
Totuși, în troleibuz, m-am gândit la gestul acela cu borcanul de hrișcă. O nimica toată, dar ceva străin plutea în aer.
Acasă era. Scria ceva, documente, la masa din bucătărie. Eu am desfăcut sacoșa cu cumpărături, am pus ceainicul la fiert. Nici nu s-a uitat la mine.
Am trecut pe la Nina.
Hm.
Ți-am adus plăcintă.
S-a uitat la farfurie.
Cu ce?
Cu varză. Preferata ta.
Eu nu-s prea cu varza.
Am pus plasa pe masă, încet.
Ghiță.
Ce-i?
De mic spuneai că plăcinta cu varză era preferata ta. Mama ta făcea mereu.
S-a uitat calm la mine.
Mama făcea cu mere.
Mama lui, Lucia Marin, a murit acum doisprezece ani. Am cunoscut-o bine. Plăcinta ei era cu varză și ou. O făcea mereu, era mândria ei. Știa și el asta. Imposibil să fi uitat chiar mirosul din bucătărie.
Am căutat numărul Valentinei, sora lui de la Bacău. Nu sunt apropiați, dar ne auzim la sărbători.
Eli! Ce faceți, draga mea?
Valentina, tu mai ții minte cu ce făcea mama voastră plăcinte?
Sigur, cum să uit? Cu varză și ou, făcea chiar foarte bune… de ce?
Nimic, doar voiam rețeta.
Am închis. Mi-era o moleșeală în picioare, nici nu mă puteam urni. Să te sperii din cauza plăcintei cu varză… pare ridicol, nu?
Să fie probleme de memorie? Să fie de la vreo boală neurologică? Trebuie dus la doctor. Dar cum să vorbesc cu el despre asta…
La cină am încercat timid:
Nu te doare capul în ultima vreme?
Nu.
Dormi bine?
Da.
Nu vrei totuși să mergi la doctor, măcar pentru un control de rutină?
A lăsat furculița jos.
Cresc tensiunea acasă, e ok.
Mă îngrijorez, Ghiță…
M-a privit lung, parcă încercând să mă citească.
Ela, eu sunt bine. Ajunge.
A fost clar, discuția s-a închis. Mereu știa să pună o linie, fără să ridice tonul. De obicei nu insistam.
Acum, însă, uitându-mă la el cum ține furculița, capul, spatele… simțeam că ceva s-a schimbat. Parca era mai plecat. Poate doar mi se părea… Sau poate-mi făceam griji degeaba. Oare se schimbă postura la oameni așa, brusc?
La oglindă m-am privit. O femeie obosită, cu părul déjà cenușiu, nemachiat, riduri la ochi. Ridurile de la râs, așa le numea el altădată. Mi-am zis: Ea, ai înnebunit. Doar nu ai notat felul în care ține Ghiță furculița de șaptesprezece ani…
Nu am putut dormi. M-am trezit noaptea din liniște totală. Patul, rece, gol lângă mine. Am mers în bucătărie. Lumină aprinsă. Ghiță la masă, scria ceva de mână lucru foarte neobișnuit, nu scria de mâna decât pe felicitări, de obicei.
Ce faci? Nu poți dormi?
Scriu câteva gânduri.
Pot să văd?
Pauză.
Prefer să nu. E personal.
N-a spus niciodată e personal. Am putut întreba orice, oricând nu că n-am avut spațiile noastre, dar… așa ton, nu folosea.
Ok, am zis și am mers înapoi la pat.
Dimineața nu era nici urmă de caiet pe masă.
Mai apoi, m-am tot gândit la ce poate să fie. Am căutat caietul. Nu am obiceiul să umblu printre lucrurile lui, dar acum simțeam nevoia să știu. În sertarul biroului am dat de caiet. Nu era scrisul lui Ghiță, era un scris minuscul, egal, aproape de caligrafie. El avea scris dezordonat mereu, făceam glume pe seama asta. Aici, nu seamăna deloc.
În caiet liste de detalii. Ela soție, 58 ani, lucrează la bibliotecă. Fica Doinița, București. Bea cafea fără zahăr. Schimbat perdele. Nina, prietenă. Mai jos Plăcintă cu varză, aparent preferată. Parcul Copou, duminica. Cocker Neluțu. Doamna Lucia mama, varză sau mere, de clarificat… Cuvinte reci, tehnice, ca și cum cineva învață o biografie de formă.
Am pus la loc caietul, tremurând. Boală, șoc post-traumatic, amnezie… orice, dar cum de și-a schimbat scrisul? Oamenii nu-și schimbă scrisul așa ușor. Sau?
Am decis că nu vorbesc nimic până nu sunt sigură. Liniștea asta mă strângea de gât.
Seara i-am spus direct:
Spune-mi ceva despre noi. Cum ne-am cunoscut?
Privirea lui s-a schimbat.
Prin prieteni, la o zi de naștere. Tu aveai o rochie albastră.
Asta era adevărat: rochie albastră, ziua lui Carmen, 22 septembrie, 1997. Apoi a continuat: Ne-am văzut de câteva ori, am început o relație, apoi ne-am căsătorit, Doinița s-a născut, am luat apartamentul.
Ghiță, când mi-ai propus, unde am fost?
Lungă tăcere.
Nu-mi mai amintesc toate detaliile, a zis. Era de mult.
El repovestea scena asta an de an, îi plăcea la nebunie momentul Bahlui, August 1998, râul unde m-a luat pe sus prin noroi fiindcă eu aveam pantofi și nu sandale. El uitase. Doar celălalt, de altădată, mai știa.
Am dormit prost. Dimineață, am decis că e destul cu ezitările. Îl înfrunt.
Ghiță…
Da?
Știu că ai un jurnal. Că scrii detalii despre noi. Știu că ai întrebat pe Valentina de mama ta. Știu că l-ai uitat pe Sorin la conferință, de fapt nici nu fusese acolo.
A oftat. S-a așezat cu cana de ceai în față.
Nu e ușor de spus…
Spune.
Nici eu nu înțeleg tot. Îmi amintesc pe bucăți. Nu mereu, nu complet.
Și de ce ai scris?
Ca să nu greșesc. Ca să par cine trebuie.
Ai alt scris.
Știu.
Ești tu? Ești acasă?
Mi-a răspuns sincer, cu ochii în cană:
Ela, nu știu cum să te asigur dacă sunt eu. Dar vreau să fiu aici.
Serios?
Cât se poate de serios.
Am dat drumul la ceainic, m-am uitat printre picăturile de ploaie pe geam, asupra străzii fleșcăite, banale de toamnă.
Atunci du-te și cumpără pâine. Neagră. De la Albina din colț.
A dat ușor din cap, a pus haina pe el și a ieșit. Înainte să treacă pragul:
Ela…
Ce-i?
Povestește-mi despre Bahlui, într-o zi…
Vedem, am răspuns.
Am rămas ținând cana în palme, auzind pașii lui pe scara cu șaisprezece trepte știu sigur, am numărat de atâtea ori…
Peste douăzeci de minute, clanța ușii era înapoi, cu pâinea, leoarcă de ploaie.
Pune pe masă, i-am zis.
Am stat câteva clipe privind unul spre altul, eu la aragaz, el ud la ușă.
Bei ceai?
Beau.
I-am turnat, a dat haina jos și s-a așezat. Când s-a făcut liniște:
Ela, poate, cândva, să-mi spui și mie despre Bahlui?
Nu azi, poate altădată, am zis.
Ceainicul tocmai începuse să fâsâie. În bucătărie mirosea a pâine, a ceai cald și a ploaie. Rămas doar cu liniștea aceea, nu cu răspunsuri, dar măcar cu dreptul să cauți.
