S-a întors soțul acasă și, de cum a intrat, fără să-și dea jos încălțămintea ori haina, a zis:
– Elena! Trebuie să avem o discuție serioasă…
Și imediat, dintr-o suflare, cu ochii mari și fără cea mai mică pauză:
– M-am îndrăgostit!
„Ei bine,” – gândi Elena – „uite că și la noi a venit criza vârstei mijlocii. Bun venit…”, dar nu spuse nimic, ci se uită atentă la soțul ei, așa cum nu mai făcuse de vreo cinci sau șase ani (sau poate opt?).
Se spune că, înainte de moarte, îți trece viața prin fața ochilor; ei bine, Elenei începu să-i treacă toată viața comună cu soțul său prin fața ochilor. S-au cunoscut simplu – pe internet. Elena și-a scăzut trei ani din vârstă, iar viitorul ei soț și-a adăugat trei centimetri în înălțime, și astfel, deși cu dificultate, au reușit să intre fiecare în criteriile de căutare ale celuilalt și s-au găsit.
Elena nu-și mai amintea cine i-a scris primul, dar știa sigur că scrisoarea viitorului soț era lipsită de vulgaritate și cu un pic de autoironie, lucru care o atrăgea. La treizeci și trei de ani, cu un fizic mediocru, își evalua cu realism șansele pe piața matrimonială și era conștientă că, dacă nu era în ultima bancă, era cu siguranță în penultima, așa că și-a decis ferm strategia pentru prima întâlnire: să fie atentă, să-și pună ochelarii roz și lenjerie dantelată, iar în poșetă să pună prăjituri făcute de ea și un volum de Turgheniev.
Prima întâlnire a decurs surprinzător de ușor (iată ce înseamnă să te îmbraci potrivit!), și romanul lor s-a dezvoltat rapid și intens. Erau atât de bine împreună, încât după jumătate de an de întâlniri regulate și presiuni constante din partea părinților, care își pierduseră speranța de a vedea nepoți, viitorul soț și-a luat inima în dinți și i-a cerut Elenei mâna. Și-au prezentat rapid familiile, iar condiția mirilor de a sărbători nunta într-un cerc restrâns a fost unanim acceptată de părinți, iar de teama că cineva s-ar putea răzgândi, s-a ales prima zi liberă posibilă pentru cununie.
Elena credea că trăiesc o viață frumoasă împreună. Atmosfera în familie era plăcută, cu mici variații sezoniere de căldură, dar fără pasiuni africane încinse, ci o conviețuire armonioasă și respectuoasă – ce altceva și-ar fi putut dori?
Soțul, fiind un reprezentant tipic al breslei bărbătești, mai simplu și direct, și-a aruncat costumul strâmt de ‘romantic sensibil, nealcoolic cu mâini de aur’ la doar câteva săptămâni după nuntă și a apărut în fața Elenei așa cum era – un bărbat simplu, muncitor și grijuliu, îmbrăcat în pantaloni de trening confortabili de casă.
Pe de altă parte, Elena, ca reprezentantă a sexului feminin mai sofisticat, își slăbea puțin câte puțin corsajul strâns al imaginii de ‘gospodină intelectuală, sexy și tăcută’, dar o sarcină rapidă a accelerat procesul și, astfel, după un an, și ea a renunțat cu bucurie la imaginea sa crăpândă și, cu ușurare, s-a schimbat într-un halat confortabil de casă.
Faptul că, deși renunțaseră la imaginea lor, niciunul dintre ei nu fugise sau nu avusese vreo revendicare, a confirmat Elenei că luase decizia corectă și i-a întărit credința în unitatea familiei lor. Problemele obișnuite și creșterea celor doi copii, născuți unul după altul, au balamucit uneori barca familiei, dar dezastrul a fost evitat și, odată ce furtuna s-a potolit, au continuat să plutească liniștiți și în ordine prin viața lor de familie.
Bunicii fericiți îi ajutau cum și unde puteau, iar la muncă urcau încet, dar sigur pe scara carierei, fără a uita să călătorească, să-și aloce timp pentru hobby-urile lor și bineînțeles, pentru ei înșiși, păstrând totul în limitele statistice medii.
Iată-i că sunt căsătoriți de doisprezece ani, și în tot acest timp, soțul nu a fost prins niciodată că ar fi fost infidel sau chiar că ar fi flirtat ușor cu altcineva, deși Elena nu era deloc geloasă și ar fi putut trece peste un mic flirt fără scandal. Îl imagină pe soțul ei flirtând și zâmbi involuntar, pentru că imaginea pe care și-o făcuse în minte era atât de caraghioasă și ciudată.
Chestia era că soțul Elenei, după câteva încercări nereușite de a face complimente în mod tradițional, la începutul relației lor, și a realizat că nu este domeniul lui, a decis să schimbe tactica și acum făcea complimente numai în tăcere (sau folosind ultrasunete pe care Elena nu le putea percepe?), pur și simplu mărindu-și din ce în ce mai mult ochii, ca un tarabostes.
De-a lungul anilor trăiți împreună, Elena a învățat să distingă toată paleta de emoții a soțului după cât de rotunzi îi erau ochii: de la admirație profundă, aprobare satisfăcută, uimire involuntară, dezorientare neașteptată, neînțelegere puternică și indignare totală. Și acum și-l imagină cum face complimente consecutiv unei șoareci, deschizându-și ochii tot mai mult și mai mult…
Elenei i se uscase gâtul, imaginându-și transformarea soțului ei într-un tarabostes, a zâmbit nervos și a spus pe un ton răgușit:
– Și cum o cheamă pe șoareca ta..?
Ochii soțului acum chiar se urcau pe frunte, iar el, căutând cu mișcări spasmodice pe întreg corpul, bâlbâindu-se, începu să vorbească tare:
– Cum? Cum ai reușit să… să ghicești că m-am îndrăgostit de o șoarece?! Ei bine… Trebuie să înțelegi, nu am putut trece pe lângă, am rămas uimit când am văzut-o… doar privește cât de grozavă este, atât de pufoasă, atât de frumoasă… cât de mult seamănă cu tine…
Soțul a scos de sub haină un șoarece mic, gri, cu urechi roz semi-transparente, un nas roz și ochi negri ca mărgelele.
Mai departe, Elena nu a mai auzit nimic. Se bucura de priveliștea soțului ei, de noua lui parteneră, de îmbrățișările lor reciproce și era extrem de fericită că el s-a îndrăgostit tocmai de acest șoarece care îi semăna atât de mult…
