– Doina, e gata masa? – glasul lui Ștefan răzbătea din dormitor.
Era unu după-amiază. Abia se trezise. Eu stăteam în bucătărie, încă în palton – peste douăzeci de minute trebuia să plec la muncă, tura a doua, sfârșit de trimestru. Douăzeci și patru de ani de căsnicie. Și nu mai auzisem niciodată întrebarea asta la ora unu.
– Plec, – am spus. – Frigiderul e plin.
– Dar să încălzești? Știi bine că nu-mi place mie să fac asta.
Patruzeci și opt de ani bărbatul. Mâini, picioare, cap la locul lor. Dar să-și încălzească o șnițel, vezi Doamne, nu-i place.
Acum șase luni, Ștefan plecase de la fabrică. Se certase cu noul șef, trântise ușa, mândru foc. I-am zis atunci: lasă, odihnește-te, găsești ceva mai bun. Luna întâi chiar trimitea CV-uri. Apoi mai rar. Apoi deloc. Și, pe nesimțite, casa devenise locul unde unul doarme, iar celălalt slujește.
Se trezea pe la unu. Uneori pe la două. Îi lăsam micul dejun pe masă, sub un capac. Când veneam de la muncă – farfuria nespălată, firimituri pe masă, cana cu ceai uscat de tot. Găteam de trei ori pe zi: dimineața pentru el, seara pentru amândoi, și ceva ușor la noapte, că Ștefan se obișnuise să guste pe la doisprezece.
– Ești nevastă, – zicea el, de îndată ce pomeneam de oboseală. – Asta e datoria ta. Bărbatul e vânătorul, femeia e vatra.
Vânătorul dormea până la prânz. Iar vatra ieșea în ger la șapte dimineața.
Am tăcut. Iar. De câte ori am tăcut așa – nu mai pot număra. Dar ceva, în ziua aceea, s-a mișcat în mine. Am încetat să mai las micul dejun sub capac. Am încetat să-l mai trezesc. A vrut să mănânce – bucătăria e colo, aragazul merge. Nimic, un fleac. Înăuntru, însă, parcă a pocnit ceva.
– Adică acum eu însumi trebuie? – s-a mirat el seara, văzând masa goală.
– Tu însuți, – am spus eu. Și m-am dus la culcare.
A umblat mult timp prin casă, zăngănind ușile de la dulapuri, căutând ceva să-și mai potolească năduful. Iar eu stam întinsă și mă gândeam: interesant, dar banii de unde îi ia de atâta timp?
De fapt, știam răspunsul. Doar că până acum mi-era teamă să mi-l spun cu voce tare.
* * *
Banii îi lua din comun. Mai exact – de pe cardul pe care intra leafa mea. Optzeci de mii de lei. Contabilă în logistică, douăsprezece ore la calculator la sfârșit de lună, când închidem raportările. Ochii roșii, spatele nu se mai îndreaptă, seara cifrele mi se tulbură.
Din acești optzeci de mii, cincisprezece se duceau la băiat – Andrei învață în alt oraș, stă în chirie. Restul – mâncare, întreținere, creditul pentru renovarea aceea pe care o făcusem împreună, când încă muncea și Ștefan. Și el. Ștefan, care de jumătate de an nu adusese niciun leu, dar își comanda regulat fie căști noi, fie cafea boabe de calitate, fie vreun alt lucru „necesar”.
– De unde ai bani de livrare? – l-am întrebat odată.
– De pe card am transferat. Și ce, nu se poate? Suntem familie.
Familie. Eu munceam, el cheltuia. Și asta se numea, se pare, familie.
Într-o zi am venit după un val de muncă. Douăsprezece ore, fără prânz, fără pauză adevărată. Pe scară abia m-am urcat la etaj, ținându-mă de balustradă. Deschid ușa – el pe canapea, televizorul urla, o bere rece în mână.
– O, ai venit. Ascultă, n-ai gătit cina? Faci tu?
Nici măcar nu-mi dădusem paltonul jos. Stam pe hol și mă uitam la el. Și pentru prima dată am spus cu voce tare tot ce era.
– Ștefan. Aduc optzeci de mii. Plătesc pentru tot. Plătesc pentru tine. Tu de jumătate de an stai întins. Iar eu la miezul nopții trebuie să-ți prăjesc cina?
S-a strâmbat, de parcă aș fi spus o prostie.
– Iar cu banii. Te-ai făcut materialistă. Înainte nu erai așa.
Înainte eram o proastă, am vrut să-i spun. Înainte credeam că asta înseamnă grijă. Dar am tăcut. Iar.
A doua zi, la muncă, i-am povestit tot Mirelei. Stam la birouri alăturate de cincisprezece ani, știe despre mine mai mult decât o soră. Mirela m-a ascultat, a amestecat cu lingurița cafeaua și a spus liniștit, ca și cum ar fi vorbit despre vreme:
– Păi, ia și demisionează.
– Cum adică?
– Adică exact. Dacă el crede că întreținerea familiei nu e treaba lui, ci a ta. Să vedem cum trăiește pe zero. Tu ești la capătul puterilor, Doina. Pe tine o să te scoată de aici cu picioarele înainte.
Am râs. Ce prostie. O nebunie. Dar gândul se agățase de ceva înăuntru. Și nu mai dădea drumul.
După o săptămână, devenise de nesuportat. M-am uitat în extrasul de card – așa, din curiozitate, să văd în ce s-au dus banii pe lună. Și am văzut: într-o singură săptămână, două mii de lei dispăruseră pe livrări de bere. Doar bere, adusă la ușă, cutie după cutie. Cât eu munceam numărând milioanele altora, bărbatul meu bea leafa mea, fără să se ridice de pe canapea.
N-am mai răbdat. Am deschis un site de joburi, am găsit patru anunțuri – normale, pe specialitatea lui, două chiar lângă casă. I le-am trimis pe rând.
– Uite. Sună. Măcar la unul.
S-a uitat leneș în telefon. A rânjit.
– Magazioner? Vorbești serios? Eu am fost șef de tură. Asta nu e pe statutul meu.
– Ștefan, acum ai un singur statut – șomer. De jumătate de an.
– Găsesc eu ce mi se potrivește. Nu da bice.
În aceeași seară a intrat Mirela – să aducă niște acte de semnat. Și Ștefan, în fața ei, s-a întins cât era de mare: că i se oferă numai munci proaste, că nevasta îl sapă de dimineața până seara, că un bărbat adevărat trebuie să-și caute ce i se cuvine, nu să se apuce de orice.
Mirela tăcea, privindu-și mâinile. Iar eu m-am auzit deodată ca din afară. Și am spus – uitându-mă la ea, dar pentru el:
– Știi, Mirela, bărbatul meu crede cu tot dinadinsul că îndatorirea nevestei e să hrănească familia. Iar a bărbatului – să doarmă până la prânz și să aleagă joburi după statut. Douăzeci și patru de ani am fost sigură că m-am măritat cu un bărbat. Și s-a dovedit că e un băiețaș mare, căruia îi plătesc întreținerea.
În cameră s-a făcut foarte liniște. Ștefan s-a înroșit până la gât.
– Ce e asta, vorbești de față cu lumea?
– Dar tu de față cu lumea nu te sfliești să spui ce-mi datorezi eu? De ce-aș fi eu mai prejos?
Mirela s-a strâns în tăcere și a plecat, nici ceaiul nu și l-a băut până la capăt. Iar eu am rămas în mijlocul bucătăriei și am simțit: gata. Hotărârea se coacuse. Nu mai rămânea decât să o pun în practică.
Noaptea aproape n-am dormit. Am stat întinsă, ascultând cum sforăia în cealaltă cameră, și am numărat: am o pernă de rezervă, pusă deoparte pentru zile negre. Ei bine, ziua asta venise. Neagră, dar a mea.
Dimineața am mers la muncă și am scris cererea de demisie. La cerere proprie. Am dus-o la resurse umane cu mâna mea, am pus-o pe masă. Două săptămâni de preaviz – și sunt liberă.
Mirela, când a aflat, era cât pe-aci să verse cafeaua.
– Glumeam!
– Eu am auzit serios, – i-am răspuns. Și imediat m-am simțit mai ușoară, de parcă mi s-ar fi luat o piatră de pe inimă.
Acasă, seara, i-am spus exact o frază. Fără țipete, fără lacrimi, fără scenă. Am pus ibricul, m-am așezat în fața lui la masă.
– Ștefan. Am demisionat.
N-a înțeles la început. A clipit.
– Unde ai demisionat? De ce? Dar banii?
– Exact. Banii. Mai am două săptămâni – și gata, zero. Complet zero. Tu de jumătate de an repeți că vânătorul e bărbatul. Că hrănirea familiei nu e treaba mea, ci onoarea lui bărbătească. Perfect. Hrănește. Eu mă odihnesc. O să dorm până la prânz, ca tine. Pernă mi-am păstrat pentru mine, mai departe e treaba ta.
– Ai înnebunit? Și pe ce-o să trăim?!
– Nu știu, – am ridicat din umeri. – Asta e datoria ta – să vânezi. Tu însuți ai spus-o. De o sută de ori ai spus-o.
A sărit în picioare, s-a învârtit prin bucătărie.
– E șantaj! E josnic! Avem băiat la studii!
– Avem băiat, – am fost de acord calm. – Și eu l-am cărat douăzeci și patru de ani, și pe el, și pe tine. Acum e rândul tău să care măcar ceva. Eu am o pernă de rezervă, din ea trăiesc singură. Tu – cum poți.
A urlat multă vreme. Că sunt o trădătoare. Că l-am lăsat în ceasul cel mai greu. Că o nevastă normală, într-un timp ca ăsta, își susține bărbatul, nu-l doboară. L-am ascultat și mă gândeam doar la una: unde era susținerea asta când eu, la miezul nopții, îi prăjeam șnițele după douăsprezece ore la calculator? Unde a fost el în toate lunile astea, cât am cărat eu?
Nici măcar un mulțumesc nu mi-a spus. Nici măcar o dată în jumătate de an.
Apoi s-a dus în camera lui. A trântit ușa atât de tare, încât geamurile au zăngănit. Iar eu am rămas singură în bucătărie.
Liniște. Ibricul se răcise de mult. Mâinile, în sfârșit, nu-mi mai tremurau – pentru prima dată după multă vreme erau complet liniștite. Stam și ascultam ticăitul ceasului de pe perete. Și nu simțeam nici vinovăție, nici teamă. Doar oboseală, care încet, picătură cu picătură, mă părăsea.
Mi-am turnat ceai proaspăt. Am scos niște biscuiți pe care îi ascunsesem de el pe raftul de sus, după crupe. M-am așezat la fereastră. Afară ningea domol, fără vânt, lin. Beam ceai și înțelegeam un lucru simplu: mâine nu trebuie să mă scol la șapte. Nu trebuie să hrănesc pe nimeni la miezul nopții. Pot pur și simplu să dorm.
Nu era o victorie. Știam că înainte e greu, că perna nu e veșnică. Dar pentru prima dată după multă vreme era decizia mea și viața mea.
Au trecut vreo două luni.
Primele săptămâni au fost cele mai grele. Nu am făcut nimic – am dormit, m-am plimbat, am cheltuit din pernă câte puțin, doar pentru mine. Ștefan aștepta să mă prăbușesc și să fug să caut de muncă. N-am fugit. Frigiderul se golea, în casa comună nu mai erau bani, și în sfârșit a început să înțeleagă că nu mai are cine să-l hrănească, în afară de el însuși.
Ștefan și-a găsit de lucru. Nu imediat – la început s-a înfuriat, umbla mai negru decât noaptea, trântea ușile. Apoi s-a potolit. Apoi, seara, a început să răsfoiască chiar acele anunțuri pe care i le trimisesem eu cândva. Și s-a angajat. Magazioner. Exact acela pe care acum câteva luni îl considera „sub statutul său”.
Acasă aproape că nu mai vorbim. Doar strict: cumpără pâine, sună la meșter. El e convins că l-am ucis cu foamea și le spune asta tuturor – mamei lui, prietenilor, vecinului de pe palier. L-am auzit întâmplător cum se văita la telefon: vezi, nevasta a făcut rebeliune, l-a pus în genunchi, l-a umilit pe bărbat. Soacra acum mă salută sec și își strânge buzele.
Iar eu mi-am găsit singură de lucru, doar după ce a plecat el în tură – la o altă firmă, mai aproape de casă, mai liniștită decât cea veche. Nu de frică, ci pentru că am vrut. Dorm până la opt. Gătesc o singură dată pe zi, și numai dacă am chef. Pernă e întreagă, aproape neatinsă. Și, ciudat, nu mai simt aceeași greață sub același acoperiș cu el, pentru că în sfârșit se trezește înaintea mea.
Ne-am împăcat? Nu. S-a făcut cald între noi? Nici. Încă e convins că am exagerat. Și poate că are dreptate.
Iar eu dorm liniștită. Pentru prima dată după jumătate de an.
Spuneți-mi sincer: am făcut bine că am demisionat și l-am lăsat pe amândoi fără un ban, ca să se ridice în sfârșit de pe canapea? Sau totuși am exagerat – că riscul era să rămânem pe zero amândoi, iar băiatul e la studii?
