Soțul mi-a spus: Nu contrazice. N-am contrazis doar am încetat să fiu de acord. Și atunci totul a început.
Viorel a intrat în bucătărie de parcă tocmai semnase el însuși pacea între două sate rivale de la granița Prutului, însă tot ce făcuse fusese să cumpere o franzelă și o sticlă de lapte. În mersul lui era ceva solemn, de marmură recent șlefuită. De când, de o săptămână, a fost numit responsabil interimar al adjunctului șefului de departament, Viorel nu mai umbla defila.
Cătălina, a rostit el, privindu-mi peștele copt la cină ca un inspector de la Protecția Consumatorului.
Azi m-am extenuat. Am luat decizii strategice. Așadar, să fim de acord: acasă liniște și acceptare completă. Nu vreau discuții. Vreau să fii doar de partea mea. Creierul meu are nevoie de un spațiu fără rezistență.
Am rămas cu furculița în aer. Era îndrăzneț. Era proaspăt. Având în vedere că locuim în apartamentul meu, iar salariul meu de analist financiar ne face să nu simțim inflația, cerința sună ca și cum un hamster ar cere dreptul la dormitor separat de la motan.
Adică vrei să fiu ecoul tău? am întrebat, simțind cum se trezește în mine acea fiară nobilă pentru care mă respectă colegii și mă evită soacra.
Vreau să-mi recunoști autoritatea, a spus Viorel cu emfază, aranjându-și cravata, pe care inutil o pusese la masă. Bărbatul e vectorul. Femeia mediul. Nu-mi curbura vectorul, Cătălina.
L-am privit. În ochii lui sclipea acea credință absolută și liniștită a celui ce tocmai a hotărât să traverseze bulevardul Ștefan cel Mare pe roșu.
Bine, dragule, am zâmbit, tăind un colț de pește. Fără discuții. Doar consens.
De aici a început jocul meu preferat: Ai grijă ce-ți dorești, că se poate împlini exact pe dos.
Primul act de balet s-a întâmplat sâmbătă. Viorel pleca la teambuilding summitul liderilor, cum îi zice el; pentru mine, era evacuarea plutonului de birou la grătar.
Se învârtea în fața oglinzii în pantalonii noi, cumpărați fără știrea mea. Erau galbeni ca muștarul, dar pe el stăteau de parcă i-ar fi croit cineva pentru un cangur însărcinat. Prin zona șoldurilor, bătea vântul, la gambe erau strânși ca un parizer în membrană.
Cum stau? a întrebat, scoțând pieptul în față. Arată ca șefu? Impune respect?
De obicei aș fi sugerat că, în acei pantaloni, are postura animatorului la bâlci de provincie. Dar mi-am amintit: făgăduisem să nu contrazic.
Fără îndoială, Viorel, am aprobat din spatele cărții. Foarte îndrăzneți. Toți vor citi cine-i liderul. Culoarea și croiala… strigă unicitate.
Viorel a înflorit.
Ai văzut? Altădată mă criticai… Uite că înveți, nevastă!
A plecat mândru ca un păun, întorcându-se seara furios, roșu la față și, de ce nu, în blugii unui coleg. Se pare că la trăgerea sforii succesului, pantalonii s-au rupt pe șolduri cu un sunet sec, că ai fi zis că s-a spart vreo fereastră la Primărie.
De ce nu mi-ai spus că-mi sunt mici la… punctele strategice?! urla el, aruncând resturile textile către colț.
Dragule, mi-ai zis că subliniază statutul. N-am contrazis. Poate statutul era prea mare pentru material…
Adevăratul spectacol a început când în scenă a intrat artileria grea tanti Domnica, mama vectorului. A descins în vizită cu planuri de inspecție, iar Viorel, văzându-mi supunerea, a decis că oricât și orice e permis.
Stăteam la masă. Tanti Domnica, cu coafură de pudel și privire de procuror, inspecta sufrageria.
Cătălina dragă, draperiile tale-s cam triste, constata ea mestecând din prăjitura mea. Și praf pe garnisă. O gospodină bună n-are praf, că praful se teme să se-aștearnă! Viorelu’ are nevoie de confort, tu faci din casă oficiu.
Viorel, simțindu-se susținut de linia maternă, a completat din fundal:
Cătă, mama are dreptate. Muncești prea mult, casa scârțâie. Poate ai putea trece pe jumătate de normă? Ne ajunge leafa mea, sunt mare șef acum.
Era absurd. Prima lui de șef de-abia îi ajungea de benzină și sandvișuri. Dar jocul era în plină desfășurare.
Aveți perfectă dreptate, tanti Domnica, am răspuns smerit. Și tu, Viorel, ai dreptate. Adevărul este că am lăsat cariera să-mi acapareze viața. Draperiile sunt fața femeii.
Eh! și-a dat aprobarea soacra. Acum văd că te deștepti.
Prin urmare, am continuat, am luat hotărârea să concediez menajera.
Liniște. Tanti Domnica a lăsat furculița.
Ce menajeră? a întrebat Viorel cu sprânceana ridicată.
Femeia care vine de două ori pe săptămână și lasă casa lună până venim noi. Dar tu ai zis să strângem cureaua, să te ridici ca gospodar. Iar mama ta a zis că atmosfera e lucrarea femeii. Am înțeles. Renunț la ajutor. Voi face eu curat. În weekend.
Dar… în timpul săptămânii? Viorel ezita.
În rest, dragul meu, vom lăsa timpul și entropia să-și facă treaba. Nu vrei să mă epuizez după lucru, nu-i așa?
Următoarele două săptămâni au fost pentru Viorel coșmarul realismului gospodăresc. Veneam acasă, zâmbeam și deschideam cartea. Farfuriile se strângeau. Praful, odată expulzat cu bagheta menajerei, stătea acum falnic pe mobilă ca zăpada în Bucovina. Cămășile lui Viorel, de obicei perfect netezite, stăteau zdrobite pe umeri, atârnate ca niște stafii obosite.
Cătălina, n-am nici o cămașă curată! a urlat într-o marți.
Știu, dragule. Dar ieri am răsfoit cataloage de draperii, la sugestia soacrei. Oboseala m-a învins, călcatul a trebuit declinat. Dar tu ești șef, delegă! Îți poți delega călcatul către tine însuți.
Viorel a apucat fierul, s-a ars la deget, a găurit mâneca și, bodogănind, s-a îmbrăcat cu un pulover. Avea aerul cuiva care s-a încumetat să schimbe sistemul, dar sistemul i-a oferit doar ridicolul.
Finalul farsăi s-a produs când Viorel a decis cina de afaceri la noi acasă. Aveam invitați pe domnul Marius Luca adevăratul șef de departament, pe care îl înlocuia temporar Viorel, și câțiva colegi importanți.
Cătălina, e șansa mea! alerga Viorel prin bucătărie. Trebuie să par că am spate solid acasă! Să fiu stăpân respectat. Deci: masa să arate bogat, dar… să rămână tradițional. Fără sushi și carpaceo, te rog! Bărbaților le trebuie carne. Și nu interveni în discuție! Să servești, să zâmbești și să taci. Ce crezi tu despre logistică nu contează! Înțeles?
Înțeles, am zis blând. Bogat, rustic, tăcere.
Și pune ceva… feminin pe tine.
Cum zici, dragule.
Seara am făcut pregătiri temeinice. Am îmbrăcat halatul cu volane de la tanti Domnica, păstrat special pentru Balul Mascaților. Pe cap mi-am încropit un cuib răvășit cu tentă de turn medieval.
Pe masă am scos piftie (cumpărată de la magazin, tremurândă ca Viorel la apariția șefului), un morman de cartofi fierți și o pulpă uriașă de porc, arătând de parcă porcul murise de obezitate. Fără brizbrizuri. Fără șervețele-n inele. Tradițional, pe gustul cerut.
Au venit invitații. Marius Luca, domn la costum și ochelari, s-a uitat mirat la halatul meu, dar n-a spus nimic. Viorel s-a făcut roșu ca tapetul din sufragerie.
Poftiți, onoratăasistență! am cântat ca o nașă la masa mare.
A început cina. Viorel vorbea continuu, dar tensiunea era densă ca o pâclă. Absorbea noțiuni ca optimizarea fluxurilor prin redistribuirea orelor-om, cuvinte al căror sens îi era străin.
Viorel, iertați-mă, l-a întrerupt politicos Marius Luca. Dacă facem așa cum spui, pierdem contractul cu nemții. Cătălina, dumneata ce crezi? Am auzit că ești analistă la FinExpert?
A venit și momentul adevărului. Viorel a împietrit. Privirea lui striga: Taci!.
Am zâmbit larg și am ridicat ochii la el cu devotament.
Aoleu dom Marius, am dat din mână, brățările zornăind. Eu ce să știu? La noi în casă deșteptăciunea e domeniul lui Viorel, el e vectorul! Eu, mediul… Fac cartofi și ascult. El mi-a interzis să-mi bat capul cu din astea, zice că-mi strică tenul.
Marius Luca s-a înecat cu cartoful. Colegii s-au privit pe furiș.
Viorel s-a împăienjenit. O picătură de sudoare i s-a prelins pe frunte.
Sincer, am continuat răbdătoare. Viorel susține că el gândește la nivel de milioane. Cum să mă pun eu cu rapoartele mele modeste? A, spune-i, Viorel, cum ai propus să trecem pe… ce-ai zis tu? Excel în nor?
A fost lovitura de grație. Ideea cu Excel era râsul biroului, Viorel o vindea acasă drept inovație.
Viorel? a întrebat Marius Luca, scoțându-și ochelarii, privindu-l ca pe o gânganie exotică și inutilă. Chiar ați propus asta?
Era… o ipoteză… a bolborosit Viorel, încercând să salveze ceva, dar chipul i-a aterizat fix în piftie. Cătălina n-a înțeles ea bine…
Cum să nu, măi frumușelule? m-am mirat eu. Toată seara mi-ai explicat cum șefii-s bătrâni de gândire, iar tu revoluționar. Eu n-am contrazis, doar am fost de acord!
Viorel a tresărit, a mutat cotul și bolul cu sos roșu a pornit încet, ca Prutul revărsat, direct spre pantalonii lui. Era imaginea unui căpitan de la Galați care singur și-a găurit vaporul.
Invitații au plecat în grabă după douăzeci de minute, invocând urgențe. Marius Luca mi-a strâns mâna:
Doamnă Cătălina, dacă vă săturați de cartofi, la mine-n departament tocmai se eliberează postul de strategy manager. Se vede talcul dumneavoastră de-a pune totul la loc.
Când s-a închis ușa, Viorel s-a întors spre mine, dârdâind.
Tu… Tu m-ai distrus! Ai făcut-o intenționat! M-ai făcut de râs!
Eu? am întrebat, dezbrăcând halatul caraghios. Viorel, am făcut fix ce ai dorit: nu te-am contrazis. Am tăcut. Ți-am făcut cadru. Dacă pe cadrul acela ai părut clovn, poate nu cadrul e problema, ci figura…
Era gata să înceapă o tiradă, dar am ridicat palma.
Acum ascultă-mă, iar te rog să nu contrazici. Mintea mea are nevoie de pauză de la aiurelile tale. Bagajul tău e deja pregătit la ușă. Vectorul tău pornește spre apartamentul mamei tale din Bălți. Acolo și draperii-s cum trebuie, și nimeni nu te mai contrazice.
Nu vei avea curaj să… Sunt bărbat!
Ai fost bărbat cât ai fost partener. Când te-ai vrut stăpân, ai uitat că tronul stă pe proprietatea mea.
L-am privit pe geam cum își cara valiza în taxi. N-am simțit tristețe. Mi-era ușor. O lumină de libertate și, ușor, miros de carne de porc copt, dar asta se rezolva cu o deschidere de ferestre.
Țineți minte, fetelor: niciodată nu contraziceți un bărbat care se crede mai deștept ca voi. Doar faceți un pas lateral și lăsați-l să alerge în plin spre zidul realității. Sunetul prăbușirii coronei e cea mai dulce muzică pentru urechi de femeie.
