Bunul meu soț mi-a pus un ultimatum: Ori eu, ori mâțele tale, așa că l-am ajutat să-și facă geamantanele.
Iarăși păr! Ia uite pe sacoul ăsta, Dorina! Abia ieri l-am adus de la curățătorie, iar azi arată de parcă am dormit la adăpostul de pisici al Mitropoliei. Cât mai pot să rabd?
Vocea lui Dragoș nu suna doar iritată avea acea nuanță cu stridențe care răsărea în ultimele luni pentru orice, chiar și pentru cele mai mărunte motive. Dorina, care întorcea clătite pe plită și visa cu ochii deschiși, oftă adânc, opri focul și se întoarse spre soț. Dragoș stătea teatral în mijlocul holului, ținând sacoul bleumarin la distanță de trup, pe care chiar se vedeau niște firicele albe.
Dragoș, de ce ridici glasul? îi spuse ea liniștit, ștergându-și mâinile de șorț. Ți-am spus să nu mai lași hainele pe spătarul scaunului din sufragerie. Știi bine că Mircea acolo doarme de fiecare dată. Pune-le direct în dulap și nu va mai avea păr. Dă-mi voie să curăț.
Avu grijă cât de blândă îi era vocea. Luă din cuier ruloul lipicios pregătit special pentru astfel de cazuri și trecu de câteva ori peste sacou. Țesătura deveni iarăși impecabilă. Dar fața lui Dragoș nici nu se lumină, se feri de atingerea mâinii ei ca și când ar fi usturat. Se scutură scârbit, cu o undă de teatralitate.
Nu e vorba de dulap, Doino! E vorba de faptul că nu mai am aer în casa asta. Oriunde dau, dau peste lighioanele astea ale tale… Nici pe canapea nu pot să mă așez, nici covorul nu e sigur. Vin acasă ca să mă odihnesc, nu să mă feresc de castroane, lăzi cu nisip și copăcei de pisici. Ai transformat locuința moștenită de la bunicii tăi într-o menajerie!
Dorina nu spuse nimic, dar undeva înăuntru o ustura de obișnuință nodul durerii. Locuința noastră, spusese el cu atâta patos. De fapt, apartamentul acela spațios cu trei cameruțe, cu miros de gutui toamna, fusese al bunicii Dorinei, lăsat ei cu mulți ani înainte să-l cunoască pe Dragoș. El venise senin cu o valiză și un laptop atât avusese când s-au căsătorit. La început, când se țineau de mână, nu avea treabă cu Mircea, motanul semeț și leneș, și nici cu sperioasa Trița, pisicuța cu pete cafenii ca ciocolata. Chiar îl amuzau, îi tot mângâia după ureche, apoi spunea că animalele aduc căldură în casă.
Dar luna de miere se sfârși, au început să iasă la iveală rigiditatea și nevoia de control; Dragoș era genul care voia ordine ca într-o farmacie și toată atenția asupra lui, ca un împărat din vechile cronici moldovenești.
Dragoș, de-abia două pisici avem, îi zise Dorina, turnând cafea în ceașcă. Și ele stau aici dinainte să vii tu. Sunt parte din familie.
Ți se pare ție, Doino, partea asta cu familia! scuipă cuvântul, trântindu-se pe scaun. Niște animale, niște putori care doar mănâncă și dorm. Ai văzut cât ai dat pe hrana lor? Am găsit bonul pe masă șase sute de lei pentru bobițe! Iar mie îmi spui să economisesc pentru concediu?!
Le iau mâncare specială, Mircea are rinichii sensibili. Știi bine, Dragoș. Dar îi hrănesc cu banii mei, nu cu-ai tăi.
Avem buget comun! şuieră el, izbind cu palma masa, făcând să vibrez lingurița de cafea. Dacă-ți cheltui lei pe vițeii ăia, nu mai pui în coș de-ale noastre. Ajung să car eu carnea și legumele. Simplă socoteală!
Dorina îl privea și nu-l recunoștea pe bărbatul care altădată îi recita poezii. Acum, în fața ei, era un om mărunt, mereu nemulțumit. Știa că îi merge prost la serviciu firma își restructura departamentul, și Dragoș trăgea speriat de singurul control pe care-l mai avea: supărarea pe Dorina și pe necuvântătoare.
În acel moment, Mircea veni sfios pe parchet, cu ochii lui verzi și liniștiți, frecându-se de picioarele Dorinei și miorlăind a mic-dejun.
Treci! răcni Dragoș, lovind podeaua cu pulpa.
Pisoiul tresări, lunecă pe parchet și, încercând să nu cadă, încălță cârligul de la pantaloni cu gheara. Se auzi pocnitura materialului.
O liniște ciudată, ca în somn, se lăsă în bucătărie. Dragoș urmări cu groază dâra de pe pantalonii scumpi, o gaură se deschise ca o gură surdă.
Gata, oftă el, cu o voce de subpământean. Asta a fost picătura.
Împinse scaunul, păru că-i ia foc chipul.
Timp de cinci ani am răbdat! Păr în ciorbă, hoit de la lăzi, bătăi de-ale lor toată noaptea! Dar să ajungi să-mi distrugi hainele?! Dorina, eu pun punct: alegi între mine și motanii ăștia.
Dorina se oprise, cu brațele strânse la piept. Mircea dispăruse sub canapea, Trița, somnoroasă, își făcea mustăți la geam.
Ce alegere, Dragoș? șopti Dorina.
Ori eu, ori lighioanele astea, rosti el răspicat, uitându-se fix în ochii ei. Când vin diseară, vreau să nu le mai văd. Dă-le mamei tale, bagă-le în portbagaj sau du-le la adăpost nu mă interesează! Eu sunt bărbatul, eu cer respect!
Vorbești serios? nu-și credea urechilor. Pentru niște pantaloni, pui un astfel de ultimatum?
Nu-i vorba de pantaloni! Vorba-i de-a ta indiferență! Iubești pisicile astea mai mult decât pe soțul tău. Să te văd dacă poți altfel! Diseară verific.
Luă geanta, fără să-și bea cafeaua, trânti ușa atât de tare, încât agățătoarea de perete căzu.
Dorina rămase nemișcată pe mijlocul bucătăriei, cu urechile țiuitoare. Ridică agățătoarea, o puse la loc, apoi se prăbuși pe un scaun și izbucni într-un plâns mut. Dar nu era de tristețe, ci de lehamite. Cum să trădezi sufletele care depind de tine? Mircea avea doisprezece ani, deja era bătrânel, cu tratament special. Trița abia ieșea din spirit, ușor fricoasă, la prima adiere fugea sub masă.
De sub canapea, Mircea încolți cu botul, văzând că omul zgomotos nu mai e. Sări pe genunchii Dorinei, o privi cu ochii aceia largi și începu a toarce a tractor, liniștitor.
Nu vă dau la nimeni, sunteți ai mei, șopti ea în încurajare.
Totul curgea ca visul, într-o ceață surdă. Dorina sună la birou, ceru o zi de concediu pentru motive medicale. Nu era bună de nimic, mintea îi hoinărea încolo și-ncoace, muta ghivece, ștergea rafturi, uda busuiocul de la fereastră.
Își amintea cum Dragoș îi dăduse un șut Triței astă-iarnă, când sărise în calea lui. Atunci spusese că n-a văzut-o, dar ea îl văzuse lăsând piciorul intenționat. Cum le interzisese să stea în dormitor, iar ele zgâriau ușa toată noaptea, nedumerite de ce nu sunt primite.
Ciudata limpezime ce apăruse la prânz o făcu să vadă limpede, ca într-un vis în care adevărul plutește deasupra caselor vechi de pe Ulița Mare: ultimatumul nu era doar un acces de furie. Era dovada pe care mintea refuza să o accepte: cine îți comandă să alegi între afecțiune și responsabilitate față de inimile frânte, nu merită nimic.
Se uită la ceas: patru după-amiază. La șapte vine Dragoș. Destul timp.
Deschise dulapul, coborî valiza aceea mare pentru drum lung, cu care fuseseră odată la munte, când încă râdeau. O desfăcu, aerul rece dinăuntru parcă o îmbia. Își adună lucrurile lui metodic: costumele, pantalonii, cămășile, puloverele. Totul pliat, fără grabă.
Se opri o clipă. E bine ce fac? Poate doar un impas? Ar trebui să vorbim, să încercăm o pace? Dar îi reveni în minte disprețul de dimineață: paraziți. Nu, cu egoismul nu se negociază.
Când trecea șosetele în buzunarul lateral, sună soneria. O tresăritură să fi venit deja? Dar el are cheie Se uită pe vizor: era tanti Valentina, vecina mereu în treabă.
Doino, dragă, bună, grăi ea de cum intră. L-am văzut pe-al tău dimineață, a trântit ușa să cadă tencuiala. Totul bine la voi? Parcă ați cam ridicat vocile
Totul e bine, tanti Valentina un pic obosită, atâta. Rezolvăm niște lucruri de casă.
Ei, slavă Domnului, că m-am speriat! Să vii la o cană de ceai, am scos din cuptor tartă cu brânză!
Mulțumesc mult, poate mai târziu.
Închise, continuă. Luă periuța de dinți, parfumul lui scump, lama, deodorantul toate în geantă. Încălțămintea, papucii.
La șase seara, pe hol trona deja valiza și geanta sport. Casa părea mai aerisită, însă parcă lipsită de ceva în același timp, de parcă i-ar fi scos cineva sufletul al nostru.
Își făcu ceai de mentă, puse mâncare din belșug la pisici, și se așeză în fotoliu, în salon, așteptând. Mircea se făcuse covrig la picioarele ei, Trița s-a cuibărit pe cotieră.
La 19.15, cheia suci în yală. Nu se mișcă. Se auzi cum deschide ușa, cum răsuflă greu probabil că liftul nu mergea și urcase pe jos.
Ei, ai ales cu cap, dragă Dorina? Unde-s vitele alea lânate? Sper că deja miros a străzi noi!
Dragoș intră în salon, neîncălțat, de parcă nici nu-l interesa. Rămase nemișcat.
Dorina stătea calmă, cu ceașca pe masă, motanii vibrau de lene. Mircea deschise doar un ochi, apoi îl închise la loc, semn de supremă indiferență față de zgomotul lumii.
Ce n-am priceput, fața lui s-a făcut lividă. Te-am întrebat clar: ori eu, ori ele. Ai chef de spectacol?
Te-am auzit, Dragoș, spuse răspicat, punea ceașca pe masă. Și am făcut alegerea.
Unde e? De ce sunt bestiile astea încă aici?
Fiindcă asta e casa lor. Valizele tale sunt pe hol.
Rămase o clipă perplex, apoi se repezi afară, se împiedică de geantă.
Ce-i asta?! îi scăpă vocea.
Intră iar în cameră, derutat.
Tu… ai făcut valiza mea? Pe mine mă dai afară? Pentru niște pisici?
Nu pentru pisici, Dragoș. Pentru că singurul lucru pe care mi l-ai putut oferi a fost o alegere de nesuportat. Un om care iubește nu impune ultimatumuri. Un om care iubește caută soluții. Tu doar căutai să mă subminezi, să-mi arăți cine-i stăpân. E trist, nu glorios.
Ai înnebunit?! urla, gesticulând. Femeie de patruzeci de ani, rămâi cu motanii! Eu te-am ținut, eu te-am suportat! Poți să plângi cât vrei, te târăști înapoi după o săptămână! Singură nu prezinți nimic!
E apartamentul meu, am job bun, nu trebuie să mai gătesc sau să curăț după niciun domn. Cred că, în sfârșit, pot să răsuflu.
Așa?! a sărit la ea, dar Mircea s-a ridicat brusc, cu spinarea arcuită, mârâind ca o râsă. Dragoș s-a oprit socat.
Du-te la dracu, scuipă el, stai tu cu blănoșii! Găsesc eu femei adevărate! Tu rămâi aici, să mori de singurătate!
Ieși, bombănind, bâjbâind cu bagajele.
Unde-i laptopul? strigă.
În buzunarul lateral, geanta sport, îi răspunse calmă.
Actele?
În mapă, deasupra. Am pus și cana ta preferată.
Calmul o enerva și mai tare. Dacă urla, îi plăcea. Dacă tăcea, îl termina.
A mai bodogănit ceva pe hol, dar Dorina nici nu s-a întors din salon.
Ușa s-a trântit, de data asta definitiv. S-a auzit cum răsună peste scara blocului ecoul roților geamantanului.
Dorina stătea în liniștea proaspătă. Încerca să-și găsească în suflet vreo durere sau temere. Dar îi creștea în stomac o căldură ciudată, ca și când tocmai ar fi scos un rucsac cu bolovani din spate, după ani de zile.
Mircea sări să-i frece palma cu capul. Dorina zâmbi.
Ce zici, apărătorule, am gonit duhul rău?
Trița, prind curaj, coborî de pe cotieră pe genunchii Dorinei.
După vreo oră, sună mobilul pe ecran scria Iubitul. Dorina strâmbă din nas și, fără să clipească, apăsă blochează contactul, apoi reboteză: Dragoș-Fostul. Într-un final, șterse numărul.
Se ridică, își turnă un pahar cu vin vechi de la Revelion și-și făcu o felie de pâine cu cașcaval. În suflet îi era liniște. Ce va fi mâine? Probabil că Dragoș va încerca să o sune, să ceară împărțeala agoniselii (dar la urmă, casa era pe numele ei, electrocasnicele la fel), dar asta va fi atunci.
Azi era, pentru întâia oară, cu adevărat acasă. Aici putea lăsa sacoul pe spătar. Nu trebuia să-i fie frică dacă scapă vreo firimitură pe covor nu avea cine să bată pisica fiindcă vrea doar o mângâiere.
Soneria sună blând, ca visul mătăsos. Nu era el. Deschise.
Era tanti Valentina, cu o tavă sub prosop.
Doino, am copt plăcintă cu varză dulce. Am auzit zgomote cu valize a plecat omul? S-a mutat?
Dorina privi chipul cald, tava aburindă, și apoi pisicile care ieșeau sfioase în hol.
Nu, tanti Valentina, zâmbi ea, primind tava. Nu în delegație, s-a mutat de tot. Poftiți la ceai, că am liniște și măsură la timp.
Seara a fost ca la o poveste. Au băut ceai, au mâncat plăcintă, mâțele trăgeau la picioare și pentru prima dată în cinci ani, Dorina s-a simțit cu adevărat în siguranță și fericită. Și-a dat seama de-un lucru atât de simplu: singurătate nu înseamnă când locuiești doar cu pisicile. Singurătate e când trăiești cu cineva căruia nu-i pasă, și trebuie să te trădezi ca să-i placi.
Pisicile, să știți, chiar a doua zi le-a programat la frizerie. Să fie frumoase cu totul. Că, până la urmă, ele au ajutat-o să scuture din viață ce era cu adevărat mizer.
Mulțumesc că ai trecut pragul acestei istorii dacă ai simțit ceva, dă un semn. Poate și tu, cândva, te-ai visat eliberat.
